ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2547/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2547/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluția instanței
de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Pitești, Administrația Bazinală de Apă Olt a solicitat, în contradictoriu
cu Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea, suspendarea
executării Deciziei de impunere din oficiu cu nr. 108434 din 06 decembrie 2010
emisă de aceasta, până la soluționarea acțiunii în anulare vizând suma de
796.838 lei, reprezentând impozite, taxe și contribuții cu regim de stabilire
prin autoimpunere sau reținere la sursă.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că, prin actele administrative atacate, i s-au
stabilit obligații suplimentare de plată reprezentând vărsăminte din reducerea
drepturilor salariale, considerând astfel că aceste acte au fost emise cu
încălcarea prevederilor în vigoare, întrucât autoritatea pârâtă a interpretat
în mod eronat dispozițiile art. 83 alin. (4) C. proc. fisc., în sensul că
organele fiscale emit decizie de impunere din oficiu numai în situația în care
contribuabilul nu a depus declarația fiscală la termen, or, în speță, a fost
depusă declarația fiscală vizând obligațiile bugetare (declarația 100) aferentă
lunii septembrie cu scadență la 25 octombrie 2010.
Reclamanta a susținut
că pârâta a interpretat greșit și faptul că sumele stabilite prin decizie sunt
datorate, întrucât veniturile obținute de salariații reclamantei nu se
încadrează în categoria veniturilor asupra cărora se aplică reducerea salarială
de 25% reglementată de Legea nr. 118/2010.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată,
apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel
Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.
191/F-CC din 4 martie 2011, a admis cererea formulată de Administrația Bazinală
de Apă Olt și, în consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de
impunere nr. 108434 din 06 decembrie 2010, până la soluționarea pe fond a
cauzei.
În considerentele
hotărârii, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii
condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, și anume sesizarea prealabilă
a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,
existența unui caz bine justificat, necesitatea prevenirii unei pagube iminente
și depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Reținând îndeplinirea
condițiilor privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube,
prima instanță a apreciat că se justifică măsura suspendării actului
administrativ atacat.
În ceea ce privește
cazul bine justificat, a reținut existența unor împrejurări de natură să creeze
o îndoială serioasă în privința legalității deciziei atacate, având în vedere
că reclamanta a depus declarația de impunere în termenul legal și ca atare nu
se înscrie între persoanele juridice cărora le sunt aplicabile dispozițiile art.
62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 500/2002, pentru a fi incidente prevederile
Legii nr. 118/2010.
Referitor la paguba
iminentă, a constatat că prin executarea deciziei de impunere s-ar crea o
perturbare previzibilă gravă a funcționării societății, prin producerea unui
prejudiciu în patrimoniul acesteia, față de cuantumul ridicat al creanței, care
ar avea implicații asupra derulării contractelor încheiate cu persoanele fizice
și juridice, în raport de obiectul de activitate al reclamantei, măsura
suspendării impunându-se și pentru oferirea unei protecții eficiente, în
vederea îndeplinirii obligațiilor curente ale acesteia.
Calea de atac
exercitată.
2.2. Împotriva
soluției pronunțate de instanța de fond, a formulat recurs autoritatea publică
fiscală, care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art.
304
1
C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici:
- instanța de fond a
interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004;
- instanța de fond a
reținut în mod greșit că, în cauză, este îndeplinită condiția existenței unui
caz bine justificat pentru ca actul administrativ să fie suspendat;
- instanța de fond a
reținut greșit că executarea actului administrativ-fiscal va produce o pagubă.
A solicitat admiterea
recursului, desființarea soluției atacate și respingerea cererii de suspendare
a executării actului administrativ-fiscal atacat.
2.3. Instituția
publică reclamantă a depus concluzii scrise prin care a combătut criticile
recursului, a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică și
a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Soluția instanței
de recurs.
Recursul este
întemeiat.
În cauză, este
necontestat că Administrația Bazinală de Apă Olt este o instituție publică, cu
personalitate juridică, aflată în subordinea Administrației Naționale „Apele
Române”, înființată prin O.U.G. nr. 107/2002, cu modificările și completările
ulterioare.
De asemenea, este
necontestat că organul fiscal competent a stabilit în sarcina instituției
publice intimate obligații fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. 108434
din 6 decembrie 2010 în sumă de 746.838,00 lei, în privința căreia instanța de
fond a dispus suspendarea executării până la soluționarea pe fond a acțiunii.
Din dispozițiile
generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale O.U.G. nr. 196/2005
privind Fondul pentru mediu și ale O.G. nr. 92/2003 – Codul de procedură
fiscală, rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ
fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de
legalitate, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din
dispozițiile art. 14 și 15, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004
rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act
administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv
atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept –
ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege
(suspendarea la cererea persoanei vătămate).
Într-adevăr, potrivit
art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act
administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu
condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul
sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative
fiscale neevaluabile în bani.
Or, potrivit art. 14 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și
pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a
autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,
persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea
executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de
fond”.
Deci, cu alte
cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în
situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a
celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării
unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noțiunea de caz bine
justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004
ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de
natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului
administrativ.
Or, în cauză,
instanța de fond a reținut ca împrejurări de fapt și de drept care au fost de
natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului
administrativ fiscal a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de
nelegalitate invocate de instituția publică reclamantă.
Afirmația instanței
de fond, că „la nivel de aparență a legalității este întemeiată solicitarea
reclamantei”, este o alegație nesusținută, care nu satisface cerințele art. 2 alin.
(1) lit. t) din lege.
De asemenea, din
dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă
iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, este
necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea
drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, dar
atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de
prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal,
care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.
Astfel fiind, rezultă
că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art.
14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, urmând ca
recursul să fie admis, sentința să fie casată, iar cererea de suspendare să fie
respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea
împotriva Sentinței nr. 191/F-CC din 4 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția
comercială, contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința
atacată și respinge cererea de suspendare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 mai 2011.