ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1613/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

Hotărârea instanței de fond.

Prin Sentința nr. 2820

din 10 iunie 2010, Curtea de Apel București - secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul I.D.,

și a constatat calitatea de lucrător al Securității în privința acestuia. De

asemenea, instanța de judecată a respins cererea de repunere pe rol a cauzei,

formulată de pârât.

stat la baza formulării cererii.

2.1. Cu privire la

cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârât. Prin încheierea din

data de 03 iunie 2010, a fost respinsă cererea de amânare formulată de

apărătorul pârâtului, apreciindu-se că nu este temeinic motivată și justificată

în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care nu a fost

prezentat niciun înscris doveditor al imposibilității de prezentare la termenul

respectiv; totodată, făcându-se aplicarea prevederilor art. 156 alin. (2) C.

proc. civ., s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de 10 iunie 2010,

asigurându-se astfel posibilitatea pârâtului de a formula concluzii scrise în

cauză.

La data de 09 iunie 2010,

pârâtul a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, în temeiul dispozițiilor

art. 151 C. proc. civ., susținând că în mod nejustificat instanța a respins

cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare și apreciind că

repunerea pe rol a cauzei se impune pentru ca, prin susținerile acestuia,

instanța să poată fi lămurită asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept ale

cauzei.

Reținând că art. 151 C.

proc. civ. reglementează posibilitatea și nu obligația instanței de a repune

cauza pe rol, în ipoteza în care apreciază ca fiind necesare noi lămuriri,

prima instanță a respins cererea pârâtului de repunere a cauzei pe rol,

apreciind că aceasta nu se justifică, întrucât pârâtul a avut posibilitatea

să-și formuleze toate apărările în raport de acțiunea în constatare promovată

de reclamant și de înscrisurile depuse în susținerea acesteia, în condițiile în

care sesizarea instanței a avut loc încă din data de 02 martie 2009, acțiunea

în constatare și înscrisurile prezentate de reclamant i-au fost comunicate,

judecata cauzei a fost suspendată pe durata soluționării excepției de

neconstituționalitate, iar la data de 21 mai 2009 i-a fost încuviințată

pârâtului o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, în temeiul dispozițiilor

art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, arată

instanța de fond, a fost amânată pronunțarea pentru data de 10 iunie 2010, în

vederea depunerii de concluzii scrise, însă pârâtul a înțeles să formuleze

cerere de repunere pe rol a cauzei și nu concluzii scrise.

Cea de-a doua cerere

de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârât nu a fost avută în

vedere de instanță, care a reținut că aceasta a fost înregistrată la data de 09

iunie 2010, odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei și nu înainte de

rămânerea cauzei în pronunțare; deși în cererea de amânare a cauzei pentru

lipsă de apărare formulată la data de 03 iunie 2010 s-a făcut mențiunea

depunerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, o astfel de cerere nu a

fost prezentată instanței la acea dată, ci ulterior, la 09 iunie 2010, fiind

evidentă exercitarea cu rea-credință a drepturilor procedurale de către pârât.

2.2. Cu privire la

fondul cauzei.

Pârâtul I.D. îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, întrucât a avut gradul și

funcția de locotenent major, șef al Biroului 1, Serviciul 2 din cadrul

Direcției a IV-a (1956, 1957) iar, în această calitate, a dispus și a

întreprins măsurile informative menționate în Nota de constatare din 07

ianuarie 2009, care nu au fost contestate în cauză.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, prin activitățile desfășurate de pârât, în

scopul susținerii regimului totalitar comunist, au fost suprimate drepturi și

libertăți fundamentale ale omului, recunoscute și garantate de legislația în

vigoare la acea dată, respectiv: dreptul la libertatea conștiinței și a

religiei prevăzut de art. 84 din Constituția României din 1952, coroborat cu art.

18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la viața privată

prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la

libertatea de exprimare și libertatea opiniilor prevăzut de art. 85 lit. a) și lit.

b) din Constituția României din 1952, coroborat cu art. 19 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Esențial,

concluzionează instanța de fond, este faptul că activitatea de urmărire

informativă dispusă de pârât a avut drept consecință condamnarea persoanei

urmărite la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională.

de pârâtul I.D. împotriva Sentinței nr. 2820 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Motivele de recurs au

fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. În mod nelegal

și abuziv instanța de fond a respins cererea de amânare depusă pentru termenul

din 3 iunie 2010.

Apărătorul ales nu

s-a putut prezenta deoarece a fost nevoit să se deplaseze la Curtea de Apel Alba Iulia, într-o cauză cu inculpați arestați, astfel că, instanța fondului a

viciat dreptul de apărare al pârâtului și dovedește lipsă de imparțialitate

când califică demersurile ca reprezentând o „exercitare cu rea credință a

drepturilor procedurale”.

3.2. Pe fondul

cauzei, se arată că instanța fondului nu a analizat susținerile pârâtului, nu a

răspuns dezideratului firesc al unei judecăți imparțiale.

Judecătorul fondului

nu a răspuns unor întrebări firești ale speței, precum:

- dacă pârâtul a

încălcat normele în vigoare la acea dată care reglementau activitatea organelor

de securitate;

- dacă cultul

religios „Martorii lui Iehova” era interzis prin legea de la acea dată;

- dacă organele de Securitate

erau abilitate să desfășoare activități informative de prevenire și documentare

legată de acțiunile unui cult religios în afara legii;

- în ce condiții a

încălcat pârâtul norma legală, dacă libertatea religiei era restrânsă prin

legislația oficială;

- câtă valoare avea

activitatea informativ-operațională desfășurată de pârât asupra condamnării

unor persoane;

- dacă activitatea de

studiere informativă și atragere la colaborare a unor informatori se făcea în

contextul normelor legale, poate aceasta a fi socotită o „îngrădire a

libertății de exprimare și de conștiință”;

- suprimarea sau

îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului poate fi primită

doar ca o activitate circumscrisă perioadei 1945-1989.

II. Considerentele

instanței de recurs.

nefondat.

1.1. Cu privire la

motivul de recurs prin care se critică respingerea de către instanța fondului a

cererii de amânare depusă pentru termenul de judecată din 3 iunie 2010.

În mod corect

instanța de fond a respins cererea de amânare formulată de avocatul pârâtului,

deoarece aceasta nu a fost dovedită.

Instanța de fond a

respectat prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ. și a acordat părții un

termen în vederea depunerii de concluzii scrise.

Recurentul-pârât nu a

fost prejudiciat prin măsura luată de instanță, având în vedere că nu s-a

solicitat administrarea altor probe în afara celor deja existente la dosar, iar

excepția de neconstituționalitate nu a mai fost reiterată în calea de atac a

recursului.

1.2. În ceea ce

privește motivele de recurs formulate pe fondul cauzei se observă că recurentul

nu contestă activitățile desfășurate.

Se contestă natura

activității depuse, ca fiind îndreptată împotriva drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Este cunoscut faptul

că regimul comunist a avut la bază încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale cetățenilor, deși aceste drepturi erau recunoscute în mod

formal.

Astfel, în

Constituția din anul 1965, la Titlul II, art. 17 era recunoscută egalitatea în

drepturi fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, iar îngrădirea

acestor drepturi nu era îngăduită.

Legiuitorul român a

înțeles să deconspire lucrătorii Securității și colaboratorii acesteia care au

îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale omului în perioada

1945-1989.

Așadar, apărările

recurentului referitoare la respectarea normelor legale în vigoare de la acea

dată sau la activitatea Securității, în contextul respectării acelorași norme,

sunt irelevante.

Constituția din 1964 recunoștea

și garanta la art. 30, libertatea exercitării cultului religios.

Faptul că „Martorii

lui Iehova”, cultul religios, a fost interzis prin lege în anul 1949 nu îl

absolvă pe recurent de la deconspirarea activității sale de lucrător al

Securității.

Urmărirea în scop

informativ a unei persoane pe motiv că aparținea cultului religios „Martorii

lui Iehova” se încadrează în norma dispusă de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008,

modificată și completată.

Activitatea

desfășurată de recurent s-a făcut în scopul menținerii regimului comunist

totalitar și a condus la îngrădirea unor drepturi recunoscute prin Constituția

din 1965, dar și prin documentele internaționale la care România era parte,

respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel cum a reținut și

instanța de fond.

nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a

C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și

completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul I.D. împotriva sentinței nr. 2820 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.