ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6629/2010

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 decembrie 2005, Oniga Ioan a solicitat, în temeiul art. 504 și art. 505 C. proc. pen. și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 504.000 euro, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 570 din 17 aprilie 2006, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut dovada arestării sale pe o durată de 120 de zile, fiind dispusă scoaterea sa de sub urmărire penală și respectiv neînceperea urmăririi penale, pentru faptele de care era învinuit, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București din 5 mai 2005. Dacă referitor la lipsirea reclamantului de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 luni nu există nici un dubiu, tribunalul a constatat că nu același lucru se poate spune despre celelalte acuzații formulate de acesta în legătură cu tratamentele inumane la care pretinde că a fost supus.

Tribunalul a apreciat că, în lipsa oricăror probe din care să rezulte traumele suferite de reclamant și în ce măsură i-au fost știrbite acestuia onoarea, demnitatea și imaginea publică, suma pretinsă cu titlu de daune morale este vădit disproporționată. In ceea ce privește daunele materiale, instanța de fond a apreciat că adeverința emisă de R. la data de 23 ianuarie 2006 nu face dovada faptului că reclamantul a fost salariatul său și nici a veniturilor pe care acesta pretinde că le-ar fi realizat dacă nu ar fi fost arestat, în lipsa cărții de muncă și a adeverinței de venituri. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 137/ A din 22 februarie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de pârâtul Ministerul Finanțelor Public și de Ministerul Public, parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel că susținerile comune ale apelanților Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București referitoare la netemeinicia hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului sunt nefondate, având în vedere că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de 120 zile, din 28 august 1998 și până în 22 decembrie 1998. Curtea de apel a constatat că durata arestării preventive este determinantă în stabilirea cuantumului prejudiciului moral, indemnizația acordată de tribunal reprezentând repararea suferințelor morale îndurate de reclamant pe perioada detenției, care s-a dovedit ulterior a fi nelegală.

Întrucât aceste daune morale nu pot fi dovedite și cuantificate matematic, curtea a apreciat că tribunalul a procedat legal când a admis acțiunea în parte, obligând pârâtul la 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, acestea reprezentând o despăgubire justă în raport cu perioada mare în care reclamantul a fost privat de libertate. Pentru aceleași rațiuni, curtea a înlăturat și susținerile reclamantului, potrivit cărora ar fi dovedit, cu probele administrate la fond și în apel, relele tratamente la care a fost supus, întrucât din niciun înscris depus în cauză nu rezultă aceste împrejurări. Astfel, din fișele medicale depuse la dosar nu rezultă nici lovituri și nici plăgi care eventual ar fi putut fi dobândite în timpul detenției, reclamantul nefăcând dovada nici a unei alte traume care să poată fi imputată personalului penitenciarului ori lucrătorilor de poliție.

S-a constatat astfel că din acest punct de vedere, hotărârea pronunțată de prima instanță este în conformitate cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de apelanții Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, întrucât argumentele invocate de reclamant se referă, în principal, la trauma psihică datorată arestării sale nelegale și a perioadei foarte lungi de privare de libertate. In ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la daunele materiale, curtea de apel a constatat că nu s-a dovedit calitatea acestuia de angajat al R. în perioada în care a fost arestat, întrucât din Ordonanța din 9 februarie 2010 rezultă că respectiva parte a fost angajat al acestei societăți în perioada 1978-1981, când contractul de muncă i-a fost desfăcut din motive disciplinare.

S-au constatat, de asemenea, ca neîntemeiate și susținerile reclamantului potrivit cărora daunele materiale s-ar compune și din pierderea unei gospodării și imposibilitatea recuperării unor animale din gospodărie, întrucât acestea nu sunt într-o legătură de cauzalitate directă și nemijlocită cu privarea de libertate, fiind probabil urmare a judecării unor cauze civile. împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul și pârâtul. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamantul Oniga Ioan a considerat decizia pronunțată în apel ca fiind netemeinică și nelegală. A considerat că este derizoriu cuantumul despăgubirilor acordate raportat la situația concretă a persoanei dar și la o serie de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele și modalitatea de aplicare a măsurii.

A arătat că întrucât a formulat plângere împotriva polițiștilor și nu a dorit să și-o retragă a fost reținut, în primă fază, în arestul secției de poliție din data de 26 august până la 28 august, după care i s-a emis mandat de arestare, pe 5 zile, iar de la 1 septembrie pe câte 29 zile până în 24 decembrie 1998. A precizat că toate investigațiile judiciare împotriva sa au pornit de la organele de poliție care i-au înscenat infracțiunea de înșelăciune care nu a putut fi dovedită de procuror. A arătat, că pe timpul arestării, a fost supus la un tratament inuman din partea anchetatorilor, reieșind din fișele medicale numeroasele internări la spitalul de urgență.

Recurentul a considerat că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție având în vedere că de la data de 24 decembrie 1998 până spre finele anului 2006 când s-a pronunțat soluția parchetului a stat într-o continuă stare de tensiune în sensul că a fost de nenumărate ori chemat la parchetul civil cât și la cel militar. Cu privire la solicitarea parchetului de a anula o serie de acte, care susține acesta că sunt false, recurentul a lăsat acest aspect la aprecierea instanței. Consideră însă că soluția pronunțată de parchet prin ordonanță este discutabilă cu atât mai mult cu cât din anul 2007 de când a fost trimis dosarul și până la 9 februarie 2010, acesta nu dăduse nici o soluție. Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Invocând dispozițiile cuprinse la art. 504 și art. 505 C. proc. pen. în raport de cele de la art. 1169 C. civ., recurentul a considerat că una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă nu numai durata privării de libertate ci și dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate. Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului creat reclamantului.

A arătat că, chiar dacă cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, acest fapt nu se poate transforma într-un drept discreționar, absolut al instanței, care să determine în final pronunțarea unei soluții cu încălcarea normelor de drept procesual referitoare la probațiune. Recurentul a considerat că astfel există riscul ca reparația făcută, cu titlu de daune morale, să conducă la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparația în sine, ceea ce ar contraveni principiului proporționalității consecințelor juridice cu situația care le-a generat, statuat prin art. 53 alin. (2) din Constituție. A invocat în susținere și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

S-a solicitat, pe de altă parte, a se avea în vedere și practica constantă a instanței supreme care a considerat că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu una de ordin general ci având în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, bazat pe probe. În egală măsură, recurentul a învederat că statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. A invocat astfel cauzele Țară Lungă și Oancea, prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1000 euro, cauza Temeșan în care suma este de 1600 euro.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Nu pot fi primite criticile recurentului - pârât, având în vedere dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

Se reține deci că legiuitorul român a stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparației, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate, etc. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, „statuează în echitate”, considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 120 de zile, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o atare măsură trebuie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, aceasta se stabilește, după cum s-a arătat, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Se constată că atât instanța de apel, cât și prima instanță au fost preocupate de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.

Pentru considerentele prezentate și din aceleași rațiuni nu pot fi primite nici criticile recurentului - reclamant referitoare la cuantumul derizoriu al despăgubirilor acordate. Se reține că în cauză s-a făcut de către instanță o analiză utilă și pertinentă a probelor, concluzionându-se corect că potrivit fișelor medicale anexate nu rezultă lovituri sau plăgi care ar fi putut fi dobândite în timpul detenției. Se constată, de asemenea, că în mod legal s-a reținut că nu au fost dovedite nici celelalte susțineri ale recurentului - reclamant referitoare la conduita lucrătorilor de poliție. Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul O.I. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 137/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.