ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de fată. a reținut următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 64 din 03

octombrie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanta B.G. împotriva sentinței civile nr. 2960

pronunțată la data de 25 aprilie 2012 de Tribunalul Prahova și a încheierii de

îndreptare a erorii materiale din data de 21 mai 2012.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Prahova, și a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția inadmisibilității

și a respins acțiunea precizată ca inadmisibilă. A menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că un drept subiectiv, cum este și dreptul de proprietate, nu poate fi

ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte, ci numai prin una

singură.

Din interpretarea sistematică a prevederilor

Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă că revendicarea

bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv

acțiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să

stabilească modalitatea , termenele și condițiile de restituire.

Cu atât mai mult prezenta acțiune în revendicare

apare ca inadmisibilă din moment ce s-a uzat deja de legile speciale, reclamanta

obținând deja o dispoziție favorabilă, ce nu a fost atacată.

Nu se poate reține susținerea privind încălcarea

art. 6 din Convenție, respectiv dreptul fiecărei persoane la un tribunal. C.E.D.O.

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marja de apreciere.

În România, legiuitorul a adoptat un act

normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot

cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, una din aceste măsuri fiind restituirea în natură

a imobilelor.

Faptul că acest act normativ, Legea

nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației

în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

În consecință, întrucât persoana îndreptățită

are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a

emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are deplin asigurat

accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Pe de altă parte, s-a reținut că prin respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării

în vigoare a Legii 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act

normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, care garantează protecția unui bun actual aflat

în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Ori, așa cum reiese din jurisprudența sa

în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă niciun bun actual și nici o speranță legitimă.

Prin urmare, imobilele care se încadrează

în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile

prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept

comun.

În consecință, legiuitorul permite revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu

prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., în caz contrar ajungându-se la

situația în care dispozițiile legii speciale ar fi golite de conținut, astfel încât

să nu-și mai producă efectele juridice, ori aceasta nu este rațiunea pentru care

a fost adoptată o lege specială de reparație.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat recurs, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care

a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a apreciat că dreptul

subiectiv de proprietate nu poate fi ocrotit în același timp și direct prin două

acțiuni distincte, ceea ce este împotriva art. 566 pct. 1 C. civ. care prevede două

posibilități alternative, restituirea în natură ori restituirea prin echivalent.

În motivele de apel reclamanta a invocat

prevederile deciziei nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii, dar instanța

de apel le-a interpretat greșit.

Instanțele de judecată sunt datoare să

analizeze cauza dedusă judecății atât sub aspect al normei interne, cât și al practicii

C.E.D.O. și să dea eficiență normei mai favorabile, în cazul de față acordarea de

despăgubiri în temeiul dreptului comun, cum a solicitat reclamanta, pentru că astfel

nu este afectat niciun alt drept de proprietate.

Este străină de natura pricinii motivarea

instanței de apel în sensul că reclamanta nu poate uza de revendicarea pe drept

comun din moment ce a beneficiat de o dispoziție favorabilă a primăriei pe legea

specială.

Aceasta deoarece reclamanta s-a adresat

instanței din cauză că nu își poate realiza creanța rezultată din dispoziția emisă

de primărie.

De asemenea, instanța de apel a reținut

că reclamantei nu îi este încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, deși reclamanta nu a invocat o astfel de încălcare în motivele de apel.

Din momentul rămânerii definitive a dispoziției

primăriei se găsește în proprietatea unui bun, așa cum este definit de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, motivarea curții de apel în sens contrar încălcând

prevederile și jurisprudența Convenției.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a pus

în discuție concursul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 247/2005 și legile

generale interne alături de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia criticată, curtea de apel

a pus în discuție Legea nr. 10/2001 și a ignorat prevederile noului C. civ., care

angajează răspunderea subsidiară a statului, art. 224 noului C. civ. în acest fel,

instanța de apel, practic, a lipsit reclamanta de accesul efectiv, real la un proces.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la data de 19

mai 2011 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanta B.G. a chemat in judecată pe

paratul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să se constate încălcarea dreptului său de proprietate

începând cu 24 noiembrie 2005 cu privire la imobilul situat în Ploiești, compus

dintr-un teren în suprafață de 661 mp., obligarea pârâtului la plata contravalorii

acestui teren în sumă de 316.600 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că prin dispoziția din 24 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești

i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de masuri reparatorii constând în despăgubiri

pentru imobilul în litigiu, ce a aparținut autoarei sale B.E., și a fost preluat

abuziv de către stat de la autorii acesteia din urmă, însă pârâtul, cu rea-credință,

nu a procedat la plata despăgubirilor, ajungându-se la o încălcare a dreptului său

de proprietate prin imposibilitatea de a beneficia de despăgubirile la care este

îndreptățită. Pârâtul are obligația să-i achite contravaloarea reală a acestor despăgubiri

în raport de valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară.

Contrar susținerii recurentei-reclamante,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material

incidente pentru că, fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin expropriere

în temeiul Decretului nr. 88/1986, el intră în sfera de reglementare a Legii

nr. 10/2001, aspect pe care îl recunoaște și reclamanta, care a urmat procedura

Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea pe care a formulat-o nu poate fi soluționată

făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ.

Pe de altă parte, în cauză sunt incidente

cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul

legii nr. 27/2011 prin care s-a arătat că, acțiunile directe, îndreptate împotriva

statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile

art. 480 C. civ. și ale art 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-au solicitat

despăgubiri bănești, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus

derogant.

În virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială,

și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre

legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă

la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut

că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă

să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea, fie legislativă, administrativă,

fie provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important ce

trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria

de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că

restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse

de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor

la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ

doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor.

Parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot

pronunțată în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii

statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Și în hotărârea-pilot, C.E.D.O. a reamintit

că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege

măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că

„punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor

persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic

al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția

diverselor autorități interne".

De altfel, chiar dacă, în situația în care

există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă,

devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se

pot prevala de existența unui „bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite

de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale

în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a

drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional,

la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative

sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a

apreciat că reclamanta nu are la dispoziție calea acțiunii directe împotriva statului,

ci trebuie să urmeze procedura specială pentru punerea în executare a dispoziției

din 24 noiembrie 2005.

Ca atare, motivele de recurs nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța de apel arătând, argumentat

în fapt și în drept, care sunt aspectele pentru care acțiunea formulată de către

reclamantă nu poate fi primită.

În condițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. recursul declarat de către reclamantă va fi respins ca nefondat.

Întrucât recurenta a căzut în pretenții,

cererea sa de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată va fî respinsă

ca nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

B.G. împotriva deciziei civile nr. 64 din 3 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești,

secția I civilă.

Respinge ca nefondată cererea de cheltuieli

de judecată formulată de către recurenta reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013.