ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6355/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6355/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău la data de 21 martie 2011 sub nr. 3321/114/2011, așa cum a

fost modificată prin cererea completatoare depusă la data de 12 mai 2011,

reclamanta A.E.D.B. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Regia

Națională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna

Lopătari, prin Primar, Comuna Vintilă Vodă, prin Primar, Comuna Beceni, prin

Primar, Comuna Sărulești, prin Primar, Comuna Mânzălești, prin Primar și Comuna

Blaj ani, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să se constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în litigiu

și obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul, reprezentând pășunea în suprafață de 1500 hectare, situată

pe muntele Giurgiu, cuprins între "culmea principală a muntelui Giurgiu,

care formează hotarul de răsărit al acestui corp, pârâul Giurgiu și plaiul

Stânei", cu următoarele vecinătăți: la nord, nord-vest, vest și sud -

"pădurile statului grupate în unitatea de producție XVII-a" și la est

"golul de munte de pe versantul răsăritean al Giurgiului", conform

amenajamentului silvico-pastoral anexat.

Prin încheierea din

data de 18 aprilie 2011 și prin cea pronunțată la data de 16 mai 2011, instanța

a luat act de precizările depuse de reclamantă, respectiv de cererea

completatoare depusă la data de 12 mai 2011.

La termenul din data

de 16 mai 2011, instanța a pus în discuția părților prezente excepția

necompetenței materiale, excepția netimbrării acțiunii și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepții a căror soluționare

prioritară se impune, în raport cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

După analizarea

actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Buzău, prin Sentința civilă nr. 866

din 23 mai 2011 a respins ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale și

excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția inadmisibilității acțiunii

pendinte, invocată de pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura

Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar și Comuna Mânzălești, prin

Primar prin întâmpinare și a respins, în consecință, acțiunea, așa cum a fost

precizată, formulată de reclamanta A.E.D.B. în contradictoriu cu pârâtele

Statul Român prin Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii -

prin Primar, Comuna Lopătari - Prin Primar, Comuna Vintilă Vodă - prin Primar,

Comuna Beceni - prin Primar, Comuna Sărulești - prin Primar, Comuna Mânzălești

- prin Primar și Comuna Blăjani - prin Primar.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul Buzău a reținut că obiectul prezentului litigiu,

declanșat la data de 21 martie 2011 de către reclamanta A.E.D.B., în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Regia Națională a Pădurilor

Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar, Comuna

Vintilă Vodă, prin Primar, Comuna Beceni, prin Primar, Comuna Sărulești, prin

Primar, Comuna Mânzălești, prin Primar și Comuna Blăjani, prin Primar, constă

în obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul reprezentând pășunea în suprafață de 1500 hectare, situată pe

muntele Giurgiu, cuprins între "culmea principală a muntelui Giurgiu, care

formează hotarul de răsărit al acestui corp, pârâul Giurgiu și plaiul

Stânei", cu următoarele vecinătăți: la nord, nord-vest, vest și sud -

"pădurile statului grupate în unitatea de producție XVII-a", la est

"golul de munte de pe versantul răsăritean al Giurgiului", conform

amenajamentului silvico-pastoral anexat acțiunii, urmând ca, în prealabil, să

se constate nevalabilitatea preluării de către Statul comunist a imobilului.

Instanța a reținut că

trebuie relevat, în acest context, și faptul că, în speță, nu s-a făcut nicio

probă cum că reclamanta sau autorul acesteia, numitul S.S.P.D. ar fi urmat, cu

privire la imobilul-pășune, revendicat în cauza de față, procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991, iar o asemenea omisiune, de altfel, a fost recunoscută de

către reclamantă atât în cuprinsul precizărilor depuse la data de 18 aprilie

2011, cât și în considerentele cererii completatoare depuse la data de 12 mai

2011.

Referitor la excepția

necompetenței materiale, invocată prin întâmpinările depuse la data de 18

aprilie 2011, de pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Comuna Gura

Teghii, prin Primar și Comuna Mânzălești, prin Primar, tribunalul a respins-o

ca nefondată, întrucât, în primul rând, fiind învestită cu o acțiune în

revendicare imobiliară, constată că este vorba de o acțiune civilă, evaluabilă

în bani și că, în consecință, competența materială de judecată în primă

instanță a unei asemenea acțiuni este delimitată, în baza art. 2 pct. 1 lit.

b), teza I, coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., între judecătorie și

tribunal, în raport cu criteriul valorii obiectului acțiunii.

S-a reținut incidența

în speță a dispozițiilor art. 18

1

C. proc. civ., conform cărora

"instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după

valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior

învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași

obiect".

Într-adevăr, în

speță, reclamanta - prin precizările depuse la data de 18 aprilie 2011 - a

indicat o valoare a terenului care face obiectul acțiunii în revendicare

formulate ce atrăgea competența materială de judecată în primă instanță a

tribunalului, iar faptul că, ulterior învestirii tribunalului, reclamanta a

micșorat cuantumul valorii obiectului litigiului nu este de natură a determina

competența altei instanțe.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată, prin întâmpinările depuse

la data de 18 aprilie 2011, de pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva,

Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar și Comuna

Mânzălești, prin Primar, Tribunalul a constatat că este întemeiată și a

admis-o, apreciind că, în această privință, trebuie avute în vedere, mutatis

mutandis, considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite în soluționarea unui recurs

în interesul legii.

Împotriva Sentinței

civile nr. 866 din 23 mai 2011 și a Sentinței civile nr. 1249 din 26 septembrie

2011 ambele pronunțate de Tribunalul Buzău a declarat apel reclamanta A.E.D.B.,

considerând-o nelegală și netemeinică.

Pentru motivele

invocate, apelanta a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

Examinând ambele

sentințe atacate prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și

lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea a

constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele:

În cazul acțiunii de

față noțiunea de inadmisibilitate se regăsește atât în accepțiunea procesuală,

cât și în cea substanțială, deoarece prin Legea 18/1991, astfel cum a fost

completată și modificată, s-a stabilit un cadru special în care puteau fi

valorificate drepturile persoanelor care erau îndreptățite să beneficieze de

prevederile actelor normative pronunțate în materia fondului funciar.

În ceea ce privește

susținerea apelantei în sensul că prevederile Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt incidente speței de față,

întrucât bunurile în litigiu nu cădeau sub incidența acestui act normativ,

instanța reține următoarele:

Cert este că decizia

mai sus menționată a fost pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui

recurs în interesul legii, care se referea la problema, de principiu, rezolvată

neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, privind imobile

preluate abuziv și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

Codul civil.

Referindu-se la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, s-a observat, în aceleași

considerente, că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare

în sensul că acestea "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație"

și întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, după intrarea în vigoare a acestui act

normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot

constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Este de remarcat că

pentru terenul pădure autorul reclamantei a urmat procedura prevăzută de legile

fondului funciar și a obținut recunoașterea dreptului de proprietate pentru

suprafața de 1915 ha teren, pe raza localității Gura Teghii, așa cum rezultă

din titlul de proprietate nr. 103409 din 08 iulie 2008.

Cu toate acestea,

pentru terenul pășune ce face obiectul prezentei cauze aceasta nu a invocat

niciun motiv excepțional care să o fi împiedicat pe ea sau pe autorul său,

defunctul S.S.P.D., să urmeze procedura specială, reglementată de Legea nr.

18/1991, nepromovarea acestei proceduri fiind o consecință a propriei lor

culpe.

În ceea ce privește

soluția pronunțată sub aspectul completării dispozitivului, se reține că în mod

corect s-a apreciat că acest petit privind constatarea nevalabilității titlului

statului nu putea fi analizat ca un petit distinct de revendicare, iar în

condițiile în care revendicarea apare ca inadmisibilă, nu poate fi examinată

separat cererea de constatare a nevalabilității titlului statului.

În ipoteza că, în

speță - în care imobilul revendicat face obiectul legii speciale, verificarea

aspectului legat de pretinsa lipsă a titlului valabil al statului asupra

imobilului litigios trebuia examinată în cadrul procedurii prevăzute prin norme

imperative de legea specială, respectiv, în speță, de legile fondului funciar,

fapt care nu s-a realizat.

În atare situație, în

raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat ca fiind nefondate

criticile apelantei, motiv pentru care a respins ambele apeluri în baza art.

296 C. proc. civ., menținând ca legale sentințele atacate.

Împotriva Deciziei

civile nr. 190 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă,

a declarat recurs reclamanta A.E.D.B. care a susținut următoarele motive de

nelegalitate.

Acțiunea de față are

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului - acțiune admisibilă

conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 - și revendicarea

imobilului, ca efect al nevalabilității titlului statului.

Se consideră că

această soluție este nelegală deoarece au prioritate reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, punându-se problema respectării

dreptului de proprietate. Mai precis, antecesorului recurentei i-a fost

expropriată o suprafață de teren forestier, fără acordarea de despăgubiri și

fără vreo utilitate publică.

Decizia Înaltei Curți

nr. 33/2008 invocată de primele instanțe nu are în vedere ipoteza din speță, ci

se aplică doar în ceea ce privește concurența dintre Legea nr. 10/2001 și

dreptul comun, dar instanța de apel consideră că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție se aplică prin analogie și cazului din speță.

Cu privire la titlul

statului, temeiul de drept al petitului privind constatarea nevalabilității

titlului statului îl reprezintă dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998, în timp ce instanța de apel consideră că acest petit este inadmisibil

potrivit dispozițiilor alin. (2) ale art. 6. De vreme ce legiuitorul a dat prin

intermediul dispozițiilor alin. (3) competența exclusivă instanțelor de

judecată în analizarea valabilității titlului statului fără a impune condiția

inexistenței vreunei legi speciale, înseamnă că un astfel de petit poate fi

formulat distinct de orice altă cerere. În funcție de soluția instanței urmează

ca bunul preluat fără titlu valabil să poată fi revendicat, dacă într-adevăr nu

face obiectul unei legi speciale de reparație. Însă instanța nu poate considera

inadmisibil un asemenea petit pe considerentul că bunul face obiectul unei legi

speciale de reparație, întrucât ar îngrădi accesul la justiție privind un petit

pe care Legea nr. 213/1998 îl declară în mod expres ca fiind admisibil.

Se invocă în drept

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este

nefondat pentru următoarele.

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

În cauză, instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480

C. civ., constatând că acțiunea ce face obiectul dosarului este inadmisibilă,

fiind astfel respinsă în mod corect.

Terenul a cărui

revendicare se solicită de către reclamantă, în suprafață de 1500 ha, are

categoria de "pășune" și nici reclamanta, nici autorul acesteia nu au

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe de

teren în temeiul Legii nr. 18/1991.

Corect au reținut

instanța de fond și cea de apel că reclamanta, deși avea posibilitatea să o

facă - nicio probă în sens contrar nefiind adusă de aceasta - nu a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările

ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005

- aspect recunoscut explicit de către reclamantă prin precizările depuse la

data de 18 aprilie 2011 - și că imobilul în litigiu este necontestat în cauză

că intră sub incidența Legii nr. 18/1991, astfel că acțiunea în revendicare a

acestui imobil, promovată de reclamantă trebuie privită ca inadmisibilă.

A mai reținut

instanța că nu poate duce la o concluzie contrară un eventual argument al

reclamantei, în sensul că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare, reclamanta ar fi lipsită de un bun ce i se cuvine.

Criticile formulate

de recurenta reclamantă nu sunt fondate.

În Decizia nr.

XXXIII/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite consemnează,

în mod clar că, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Nici susținerile

recurentei reclamante privind prevalența practicii Europene și a dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate.

În mod just, Curtea

de Apel Ploiești a considerat că practic reclamanta invocă propria culpă

neurmând procedura specială, iar prin simplul fapt că a ales să nu urmeze

această cale conferită de legea specială, reclamanta în cauză și-a asumat

riscul producerii sancțiunilor stabilite de lege, respectiv pierderea dreptului

de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele

despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi

fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul

comun.

De asemenea,

susținerile sale în sensul că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar

leza dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

sunt nefondate.

De asemenea, nu se

poate aprecia că prin această soluție s-a încălcat dreptul de proprietate al

reclamantului, astfel cum este consfințit de Constituția României, de art. 480

C. civ. și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme, chiar instanța de contencios european a

drepturilor omului a statuat că "speranța de a obține recunoașterea unui drept

de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-1 exercita

efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în aceeași măsură reprezentând efectul unei creanțe sub

condiție încetând prin neîndeplinirea condiției" (cauza Prințul Hans Adam

II de Liechenstein contra Germaniei).

Nici ultima critică a

recurentei, privind capătul de cerere prin care se solicită constatarea

nevalabilității titlului statului nu poate fi primită. În mod just s-a reținut

că analizarea acestei cereri a reclamantei trebuia să aibă loc în cadrul

procedurii reglementate de legea specială, respectiv a Legii nr. 18/1991,

modificată prin Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, imobilul în litigiu

intrând sub incidența acestei legi speciale.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.E.D.B. împotriva Deciziei civile nr. 190 din 7

decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV