ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 06 iulie 2011, sub nr. unic 9390, Primăria G. prin Primar a chemat în judecata pe pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu solicitând instanței obligarea acesteia la a-i lăsa în deplină și absolută proprietate suprafața de 60 ha teren plantat cu salcâm și sălcii, situată astfel: 10 ha în satul G. și 50 ha în satul I., cu cheltuieli de judecată. În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 968/2002 s-a stabilit că cele două suprafețe de teren trec în proprietatea publică a comunei G., fiind menționate în M. Of. nr. 679 bis din 13 septembrie 2002, în anexa 22 la H.G.

nr. 968/2002, pozițiile 30 și 31. Deși la 16 aprilie 2009 a notificat pârâta și i-a cerut să lase libere cele două plantații de sălcii și salcâm, aceasta a refuzat. Între reclamantă și pârâtă s-a purtat un litigiu privind anularea H.G. nr. 968/2002, proces prin care pârâtei i-a fost respinsă acțiunea. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 1598 din 05 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Giurgiu s-a declinat competența de soluționare a cauzei în raport de valoarea litigiului, în favoarea Tribunalului Giurgiu, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25 aprilie 2012. Prin întâmpinarea formulată, intimata a arătat că fondul forestier reglementat de art. 1 C. silvic este proprietatea statului, regia fiind doar cea care administrează această proprietate.

Întrucât titularul dreptului este Statul Român prin Ministerul Finanțelor, s-a solicitat introducerea în cauză a acestuia. Prin încheierea din 27 septembrie 2012, instanța a respins cererea de introducere în cauză, având în vedere Sentința civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care constată că suprafața de pădure aparține domeniului public al Comunei G. Cu toate acestea, prin încheierea din 07 februarie 2013 s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin Sentința civilă nr. 52 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a admis cererea formulată de reclamant Comuna G. prin Primar, au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Giurgiu, să lase în proprietatea publică și folosința comunei G. terenurile împădurite cu salcâmi de pe raza localității, situate în tarla 91, parcela 577, având o suprafață măsurată de 98228 mp și tarla 19, parcelele 56, 57, 58, 59, 61, 621, 626, cu o suprafață măsurată de 471.718 mp.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta dovedește apartenența suprafeței de teren împădurită la domeniul public al Comunei G., rezultând din înscrisurile aflate la dosar că împădurirea suprafeței disputate s-a făcut de către reclamantă cu puieți puși la dispoziție de Romsilva. Întrucât pădurea în dispută ține de domeniul public local al Comunei G. și văzând conținutul art. 480 C. civ., s-a apreciat că nu se opune nici un impediment legal eficient admiterii acțiune dedusă judecății.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 321A din 18 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința schimbării hotărârii de primă instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătându-se - cu referire la problema timbrajului - că, întrucât cererea de chemare în judecată are un obiect evaluabil în bani, se impunea a fi timbrată la valoare conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care sunt scutite de taxa de timbru, cererile și acțiunile (...) formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora când au ca obiect venituri publice.

Prezenta acțiune este una în revendicare, iar nu una în pretenții și nu are ca obiect venituri publice, textul legal menționat nefăcând referire la bunuri publice, ci la venituri publice, astfel că nu se justifică scutirea de la plata taxei de timbru raportat la obiectul acțiunii.

Neachitarea taxe de timbru nu atrage însă sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, ci sunt incidente dispozițiile alin. (5) din același textul legal, potrivit cu care "în situația în care, instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, constată că în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul egal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu". Pentru aceste considerente legale, s-a stabilit că reclamanta urmează a fi dată în debit cu suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, dispozitivul deciziei de apel constituind titlu executoriu.

Pe fondul litigiului, s-a apreciat că acțiunea în revendicare a fost soluționată greșit prin admiterea sa, fără observarea dezlegărilor obligatorii, ce se impuneau prezentei judecăți cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, regăsite în Sentința civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins, ca nefondată, acțiunea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții Comuna G. jud. Giurgiu, Municipiul Giurgiu, jud. Giurgiu, Consiliul Județean Giurgiu și Ministerul Administrației și Internelor, având ca obiect anularea parțială a H.G.

nr. 968/2002 (hotărâre invocată de reclamantă în susținerea acțiunii sale) prin care s-a aprobat inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei G. (terenul în litigiu fiind menționat în anexa 22, la pozițiile 30 și 31). S-a observat că în argumentarea soluției adoptate în acel dosar, instanța de fond a apreciat că "acțiunea este nefondată, întrucât statul, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a decis cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de interes național și trecerea lor în domeniul public al unităților administrativ teritoriale (...) Nu se poate reține că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parțială se solicită este un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, (...) și produce o vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra bunurilor în litigiu, întrucât, după intrarea în vigoare a hotărârii de guvern, va putea să exercite în continuare prerogativele izvorâte din acest drept, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva (...).

Aceasta înseamnă că exercitarea dreptului de administrare de către reclamantă asupra bunurilor în cauză, nu a fost afectată de măsura trecerii lor în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, reclamanta având posibilitatea exercitării în continuare a acestui drept". Prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin care hotărârea de primă instanță a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat, s-a reținut că "emiterea hotărârii de guvern atacate s-a efectuat în temeiul art. 107 din Constituție (...) și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 (...) Prin emiterea acestei hotărâri nu a fost reglementat un alt regim al bunurilor, diferit de cel avut anterior, ci s-a realizat o operațiune de determinare a bunurilor ce aparțin domeniului public sau de interes local." "Hotărârea de guvern atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităților administrativ teritoriale.

Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar o atestare a regimului juridic al proprietății publice, diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale (...). În speță, întrucât recurenta reclamantă invocă un drept de administrare asupra bunurilor în litigiu, prin atestarea acestora în domeniul public al celor două unități administrative teritoriale, exercitarea acestuia de către reclamantă, nu a fost afectată, existând posibilitatea exercitării în continuare a acestui drept". Pe baza acestor considerente, instanța de apel a reținut că, în afară de aspectul referitor la atestarea domenialității bunului în litigiu, prin hotărârile judecătorești evocate, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că apelanta pârâta are un drept de administrare asupra terenului în cauză, ceea ce înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului.

Față de aceste dezlegări, în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare, având în vedere că potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Cele reținute prin hotărârea judecătorească menționată, irevocabilă, nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta speță, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat de care se bucură o asemenea hotărâre, respectiv, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Dând eficiență acestei hotărâri, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, fără a mai fi necesară analiza celorlalte argumente invocate în susținerea apelului.

În baza art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 reclamanta a fost dată în debit cu suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., și având în vedere că prin admiterea apelului, intimata - reclamantă a căzut în pretenții, a fost obligată aceasta la plata sumei de 8066,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta - pârâtă, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar achitate în apel. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Comuna G. prin Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și menținerea soluției de primă instanță, dar și suspendarea executării deciziei din apel până la finalizarea procesului, în ceea ce privește debitul de 16.123 lei stabilit în sarcina sa cu titlu de taxă judiciară de timbru.

În motivarea recursului declarat, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în considerarea următoarelor argumente: - Cu privire la obligația de plată a taxei judiciare de timbru - în privința căreia prima instanță a apreciat corect că nu datorează - instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 care prevăd că "sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice". Aceasta întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că obiectul cererii avea în conținutul său un bun care constituie domeniu public, iar actele și faptele de comerț ce ar putea viza astfel de bunuri, constituie venituri publice.

Or, dacă în cazul veniturilor publice se aplică regula netimbrării, cu atât mai mult în cazul bunurilor proprietate publică - apte de a produce venituri publice - taxa de timbru nu se impune. - Pe fondul cauzei, soluția adoptată, care se sprijină pe hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior purtat între părți, ce a avut ca obiect anularea H.G.

nr. 968/2002, este nelegală deoarece instanța de apel a scos din context conținutul motivării respectivelor hotărâri și le-a aplicat unei acțiuni în revendicare unde acestea nu își găsesc nici sensul și nici locul, scăpând din vedere motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008, fila nr. 6, unde se arată că "un simplu drept de administrare al reclamantei nu poate fi opus Guvernului României care, în virtutea prerogativelor conferite de lege, este competentă să dispună trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ teritoriale astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Prin urmare, nu se poate reține că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parțială se solicită este un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, nu produce o vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra bunurilor în litigiu". Recurenta-reclamantă a mai arătat că, prin H.G. nr. 968/2002, suprafețele cu teren împădurit din comuna G., jud. Giurgiu, ce fac obiectul revendicării de față, au fost trecute din domeniul public al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Giurgiu în domeniul public al comunei G., astfel că nu s-a schimbat regimul juridic al acestora, ci au trecut în administrarea comunei G., exploatarea și întreținerea masei lemnoase existente pe această suprafață urmând a se face în regim silvic și nu unul haotic.

În drept, au fost invocate prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. 1865. La 7 ianuarie 2015, intimata RNP Romsilva a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că reclamanta datorează taxă judiciară de timbru pentru acțiunea sa, prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 nefiind incidente cazului, de vreme ce litigiul nu poartă asupra unor venituri publice, ci asupra unor bunuri proprietate publică. Pe fondul cauzei, s-a cerut să se aibă în vedere că, atunci când s-a judecat litigiul vizând anularea hotărârii de guvern, instanțele de judecată au reținut că hotărârea atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităților administrativ teritoriale, ci atestă un regim juridic diferențiat, fără a se înțelege că unitatea administrativ-teritorială este absolvită de obligația dovedirii modalității în care bunul aflat în inventar a ajuns în proprietatea sa.

Cere să se rețină că reclamanta doar și-a atribuit singură calitatea de proprietar al imobilului revendicat, dar că nu și-a și dovedit dreptul de proprietate, în timp ce H.G. nr. 968/2002, invocată de reclamantă drept titlul său de proprietate, nu are efect constitutiv de proprietate. Intimata a atașat întâmpinării sale o serie de înscrisuri constând în proces-verbal din 7 decembrie 1990, Amenajamentul Ocolului Silvic Giurgiu, practică judiciară. La termenul de judecată din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte a încuviințat administrarea probei cu înscrisul constând în anexa 3 la H.G. 1705/2006. Ceilalți intimați nu au formulat întâmpinare. Analizând criticile de recurs formulate, ce se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Cu titlu prealabil, se are în vedere că, potrivit declarațiilor exprese ale apărătorului său de la termenul de judecare a recursului, recurenta-reclamantă a înțeles să renunțe la susținerea celei dintâi critici formulate împotriva deciziei din apel, privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 și la greșita stabilire a caracterului timbrabil al acțiunii deduse judecății. Este și motivul pentru care instanța de recurs nu va mai analiza această critică a recursului. În ceea ce privește cea de-a doua critică a recursului, prin care s-a invocat greșita soluționare a acțiunii de față prin utilizarea eronată, scoasă din context, a argumentelor utilizate de instanțele ce au judecat acțiunea precedentă purtată între părți, privitoare la anularea H.G.

nr. 968/2002, invocată drept titlu de proprietate în cauză de către reclamantă, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată. În substanța sa, critica tinde la demonstrarea utilizării eronate a puterii de lucru judecat, sub aspectul său pozitiv, a hotărârilor judecătorești pronunțate în respectivul litigiu, fie consecință a lipsei de legătură între cele două litigii, fie consecință a înțelegerii greșite pe care instanța de apel, ce a pronunțat actuala hotărâre recurată, ar fi avut-o asupra dezlegărilor irevocabile ce au justificat soluția dată în litigiul de contencios administrativ.

Înalta Curte constată însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că în soluționarea prezentei cauze instanța de apel s-a raportat în mod corect și legal la dezlegările irevocabile regăsite în Sentința civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă de contencios administrativ și fiscal, și în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate asupra acțiunii în anularea H.G. nr. 968/2002 inițiată de RNP Romsilva, a căror incidență asupra litigiului pendinte este incontestabilă, dat fiind că prin acele hotărâri judecătorești s-a statuat inclusiv asupra naturii drepturilor părților existente în legătură cu terenurile ce fac obiectul prezentei acțiuni în revendicare.

Se reține, așadar, că promovând acțiunea sa în revendicare împotriva pârâtei RNP Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, reclamanta Comuna G. (actuală recurentă) și-a sprijinit pretențiile și a invocat drept titlu de proprietate asupra celor două terenuri - plantații de salcâm și sălcii, totalizând 60 ha., chiar H.G. nr. 968/2002. Or, judecând acțiunea în anularea H.G. nr. 968/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu titlu irevocabil în decizia sa nr. 724 din 26 februarie 2008 că respectiva hotărâre de guvern nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităților administrativ-teritoriale, efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală fiind doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice, diferențiat de regimul juridic al proprietății private aparținând unității administrativ-teritoriale.

Prin urmare, în acord și cu dezlegările irevocabile ale instanței de recurs regăsite în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008, Înalta Curte apreciază că invocarea drept titlu de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială a respectivei hotărâri de guvern, care atestă apartenența la domeniul public de interes local al acesteia a unui anume bun, este insuficientă pentru justificare a însuși dreptului pretins, în cazul de față, dreptul de proprietate. În finalul motivării recursului său, recurenta-reclamantă susține că prin efectul H.G. nr. 968/2002, suprafețele cu teren împădurit din Comuna G., jud. Giurgiu, ce fac obiectul litigiului, nu au dobândit un alt regim juridic, ci doar au trecut în administrarea sa, scăpând din vedere că în legătură cu aceste bunuri a dedus judecății o acțiune în revendicare, a cărei esență constă, înainte de toate în dovedirea unui drept de proprietate asupra bunului vizat.

Separat de acest aspect, al neprobării dreptului reclamantei asupra terenurilor revendicate, instanța de apel a mai reținut, tot în baza dezlegărilor irevocabile din litigiul precedent, că intimata-pârâtă RNP Romsilva are un drept de administrare asupra terenului în cauză (adică, exact ce spune paragraful indicat de recurentă ca necesar a fi avut în vedere din conținutul Deciziei de recurs nr. 724 din 26 februarie 2008, care însă constituie chiar reproducerea dezlegărilor date de instanța de fond din acel dosar) ceea ce înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului.

Această statuare a instanțelor de contencios administrativ asupra drepturilor intimatei-pârâte, ce nu ar mai putea fi nici rediscutată și, cu atât mai puțin contrazisă în actualul litigiu, dată fiind puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești ce se impun cu forță obligatorie părților litigante între care au fost pronunțate - se constituie într-un alt argument de respingere a cererii de chemare în judecată, ce a fost reținut corect de către instanța de apel. Apreciind că soluția acestei instanțe asupra litigiului este corectă și legală, în considerarea celor expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna G. prin Primar împotriva Deciziei nr. 321 A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015. Procesat de GGC - GV