ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 06 iulie 2011, sub nr.

unic 9390, Primăria G. prin Primar a chemat în judecata pe pârâta Regia

Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu solicitând instanței

obligarea acesteia la a-i lăsa în deplină și absolută proprietate suprafața de

60 ha teren plantat cu salcâm și sălcii, situată astfel: 10 ha în satul G. și

50 ha în satul I., cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 968/2002 s-a

stabilit că cele două suprafețe de teren trec în proprietatea publică a comunei

G., fiind menționate în M. Of. nr. 679 bis din 13 septembrie 2002, în anexa 22

la H.G. nr. 968/2002, pozițiile 30 și 31. Deși la 16 aprilie 2009 a notificat

pârâta și i-a cerut să lase libere cele două plantații de sălcii și salcâm,

aceasta a refuzat.

Între

reclamantă și pârâtă s-a purtat un litigiu privind anularea H.G. nr. 968/2002,

proces prin care pârâtei i-a fost respinsă acțiunea.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ.

Prin

Sentința civilă nr. 1598 din 05 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Giurgiu

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în raport de valoarea

litigiului, în favoarea Tribunalului Giurgiu, cauza fiind înregistrată pe rolul

acestei instanțe la data de 25 aprilie 2012.

Prin

întâmpinarea formulată, intimata a arătat că fondul forestier reglementat de

art. 1 C. silvic este proprietatea statului, regia fiind doar cea care

administrează această proprietate. Întrucât titularul dreptului este Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, s-a solicitat introducerea în cauză a

acestuia.

Prin

încheierea din 27 septembrie 2012, instanța a respins cererea de introducere în

cauză, având în vedere Sentința civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de

Apel București, definitivă prin decizia 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care constată că suprafața de pădure aparține

domeniului public al Comunei G.

Cu toate

acestea, prin încheierea din 07 februarie 2013 s-a dispus introducerea în cauză

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin

Sentința civilă nr. 52 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Giurgiu,

s-a admis cererea formulată de reclamant Comuna G. prin Primar, au fost

obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia

Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Giurgiu, să lase în

proprietatea publică și folosința comunei G. terenurile împădurite cu salcâmi

de pe raza localității, situate în tarla 91, parcela 577, având o suprafață

măsurată de 98228 mp și tarla 19, parcelele 56, 57, 58, 59, 61, 621, 626, cu o

suprafață măsurată de 471.718 mp.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă 1082 din 23

aprilie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr.

724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta

dovedește apartenența suprafeței de teren împădurită la domeniul public al

Comunei G., rezultând din înscrisurile aflate la dosar că împădurirea

suprafeței disputate s-a făcut de către reclamantă cu puieți puși la dispoziție

de Romsilva.

Întrucât

pădurea în dispută ține de domeniul public local al Comunei G. și văzând

conținutul art. 480 C. civ., s-a apreciat că nu se opune nici un impediment

legal eficient admiterii acțiune dedusă judecății.

Apelul

declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă

nr. 321A din 18 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu consecința schimbării hotărârii de primă instanță în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătându-se - cu

referire la problema timbrajului - că, întrucât cererea de chemare în judecată

are un obiect evaluabil în bani, se impunea a fi timbrată la valoare conform

art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997, în cauză nefiind incidente dispozițiile

art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care sunt scutite de taxa de

timbru, cererile și acțiunile (...) formulate de alte instituții publice,

indiferent de calitatea procesuală a acestora când au ca obiect venituri

publice. Prezenta acțiune este una în revendicare, iar nu una în pretenții și

nu are ca obiect venituri publice, textul legal menționat nefăcând referire la

bunuri publice, ci la venituri publice, astfel că nu se justifică scutirea de

la plata taxei de timbru raportat la obiectul acțiunii.

Neachitarea

taxe de timbru nu atrage însă sancțiunea anulării cererii de chemare în

judecată, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997, ci sunt incidente dispozițiile alin. (5) din același textul legal,

potrivit cu care "în situația în care, instanța judecătorească învestită

cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, constată că în

fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în

cuantumul egal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de

timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Pentru

aceste considerente legale, s-a stabilit că reclamanta urmează a fi dată în

debit cu suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în

primă instanță, dispozitivul deciziei de apel constituind titlu executoriu.

Pe fondul

litigiului, s-a apreciat că acțiunea în revendicare a fost soluționată greșit

prin admiterea sa, fără observarea dezlegărilor obligatorii, ce se impuneau

prezentei judecăți cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, regăsite în

Sentința civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a respins, ca nefondată, acțiunea Regiei

Naționale a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, formulată în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții Comuna G. jud.

Giurgiu, Municipiul Giurgiu, jud. Giurgiu, Consiliul Județean Giurgiu și

Ministerul Administrației și Internelor, având ca obiect anularea parțială a

H.G. nr. 968/2002 (hotărâre invocată de reclamantă în susținerea acțiunii sale)

prin care s-a aprobat inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al

comunei G. (terenul în litigiu fiind menționat în anexa 22, la pozițiile 30 și

31).

S-a

observat că în argumentarea soluției adoptate în acel dosar, instanța de fond a

apreciat că "acțiunea este nefondată, întrucât statul, în calitate de

titular al dreptului de proprietate, a decis cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de

interes național și trecerea lor în domeniul public al unităților administrativ

teritoriale (...)

Nu se

poate reține că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parțială se solicită este

un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, (...) și produce o

vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra bunurilor

în litigiu, întrucât, după intrarea în vigoare a hotărârii de guvern, va putea

să exercite în continuare prerogativele izvorâte din acest drept, în condițiile

prevăzute de Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale

a Pădurilor - Romsilva (...).

Aceasta

înseamnă că exercitarea dreptului de administrare de către reclamantă asupra

bunurilor în cauză, nu a fost afectată de măsura trecerii lor în domeniul

public al unităților administrativ-teritoriale, reclamanta având posibilitatea

exercitării în continuare a acestui drept".

Prin

Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin care

hotărârea de primă instanță a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat,

s-a reținut că "emiterea hotărârii de guvern atacate s-a efectuat în

temeiul art. 107 din Constituție (...) și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr.

213/1998 (...) Prin emiterea acestei hotărâri nu a fost reglementat un alt

regim al bunurilor, diferit de cel avut anterior, ci s-a realizat o operațiune

de determinare a bunurilor ce aparțin domeniului public sau de interes

local."

"Hotărârea

de guvern atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea

unităților administrativ teritoriale. Efectul juridic al actului emis de

autoritatea centrală este doar o atestare a regimului juridic al proprietății

publice, diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține

tot unității administrativ-teritoriale (...).

În speță,

întrucât recurenta reclamantă invocă un drept de administrare asupra bunurilor

în litigiu, prin atestarea acestora în domeniul public al celor două unități

administrative teritoriale, exercitarea acestuia de către reclamantă, nu a fost

afectată, existând posibilitatea exercitării în continuare a acestui

drept".

Pe baza

acestor considerente, instanța de apel a reținut că, în afară de aspectul

referitor la atestarea domenialității bunului în litigiu, prin hotărârile

judecătorești evocate, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că

apelanta pârâta are un drept de administrare asupra terenului în cauză, ceea ce

înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului. Față de

aceste dezlegări, în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare, având în

vedere că potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, titularul

dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de

acesta în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.

Cele

reținute prin hotărârea judecătorească menționată, irevocabilă, nu mai pot fi

repuse în discuție în prezenta speță, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru

judecat de care se bucură o asemenea hotărâre, respectiv, efectul pozitiv al

puterii de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu

fie contrazis de cea ulterioară.

Dând

eficiență acestei hotărâri, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea

apelului, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, fără a mai fi

necesară analiza celorlalte argumente invocate în susținerea apelului.

În baza

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 reclamanta a fost dată în debit cu

suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă

instanță, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., și având în vedere

că prin admiterea apelului, intimata - reclamantă a căzut în pretenții, a fost

obligată aceasta la plata sumei de 8066,5 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, către apelanta - pârâtă, reprezentând taxă de timbru și timbru

judiciar achitate în apel.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Comuna G. prin

Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și

menținerea soluției de primă instanță, dar și suspendarea executării deciziei

din apel până la finalizarea procesului, în ceea ce privește debitul de 16.123

lei stabilit în sarcina sa cu titlu de taxă judiciară de timbru.

În

motivarea recursului declarat, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în considerarea următoarelor

argumente:

- Cu

privire la obligația de plată a taxei judiciare de timbru - în privința căreia

prima instanță a apreciat corect că nu datorează - instanța de apel a

interpretat greșit prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 care prevăd că

"sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv

căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților,

Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de

Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de

Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și cele

formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a

acestora, când au ca obiect venituri publice".

Aceasta

întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că obiectul cererii avea în

conținutul său un bun care constituie domeniu public, iar actele și faptele de

comerț ce ar putea viza astfel de bunuri, constituie venituri publice. Or, dacă

în cazul veniturilor publice se aplică regula netimbrării, cu atât mai mult în

cazul bunurilor proprietate publică - apte de a produce venituri publice - taxa

de timbru nu se impune.

- Pe

fondul cauzei, soluția adoptată, care se sprijină pe hotărârile judecătorești

pronunțate în litigiul anterior purtat între părți, ce a avut ca obiect

anularea H.G. nr. 968/2002, este nelegală deoarece instanța de apel a scos din

context conținutul motivării respectivelor hotărâri și le-a aplicat unei

acțiuni în revendicare unde acestea nu își găsesc nici sensul și nici locul,

scăpând din vedere motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia

nr. 724 din 26 februarie 2008, fila nr. 6, unde se arată că "un simplu

drept de administrare al reclamantei nu poate fi opus Guvernului României care,

în virtutea prerogativelor conferite de lege, este competentă să dispună

trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei

unități administrativ teritoriale astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Prin

urmare, nu se poate reține că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parțială se

solicită este un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, nu

produce o vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra

bunurilor în litigiu".

Recurenta-reclamantă

a mai arătat că, prin H.G. nr. 968/2002, suprafețele cu teren împădurit din

comuna G., jud. Giurgiu, ce fac obiectul revendicării de față, au fost trecute

din domeniul public al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - prin Direcția

Silvică Giurgiu în domeniul public al comunei G., astfel că nu s-a schimbat

regimul juridic al acestora, ci au trecut în administrarea comunei G.,

exploatarea și întreținerea masei lemnoase existente pe această suprafață

urmând a se face în regim silvic și nu unul haotic.

În drept,

au fost invocate prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. 1865.

La 7

ianuarie 2015, intimata RNP Romsilva a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, precizând că reclamanta datorează taxă

judiciară de timbru pentru acțiunea sa, prevederile art. 17 din Legea nr.

146/1997 nefiind incidente cazului, de vreme ce litigiul nu poartă asupra unor

venituri publice, ci asupra unor bunuri proprietate publică.

Pe fondul

cauzei, s-a cerut să se aibă în vedere că, atunci când s-a judecat litigiul

vizând anularea hotărârii de guvern, instanțele de judecată au reținut că

hotărârea atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea

unităților administrativ teritoriale, ci atestă un regim juridic diferențiat,

fără a se înțelege că unitatea administrativ-teritorială este absolvită de

obligația dovedirii modalității în care bunul aflat în inventar a ajuns în

proprietatea sa.

Cere să

se rețină că reclamanta doar și-a atribuit singură calitatea de proprietar al

imobilului revendicat, dar că nu și-a și dovedit dreptul de proprietate, în

timp ce H.G. nr. 968/2002, invocată de reclamantă drept titlul său de

proprietate, nu are efect constitutiv de proprietate.

Intimata

a atașat întâmpinării sale o serie de înscrisuri constând în proces-verbal din

7 decembrie 1990, Amenajamentul Ocolului Silvic Giurgiu, practică judiciară.

La

termenul de judecată din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte a încuviințat

administrarea probei cu înscrisul constând în anexa 3 la H.G. 1705/2006.

Ceilalți

intimați nu au formulat întâmpinare.

Analizând

criticile de recurs formulate, ce se circumscriu motivului legal prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este

nefondat, potrivit celor ce urmează.

Cu titlu

prealabil, se are în vedere că, potrivit declarațiilor exprese ale apărătorului

său de la termenul de judecare a recursului, recurenta-reclamantă a înțeles să

renunțe la susținerea celei dintâi critici formulate împotriva deciziei din

apel, privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr.

146/1997 și la greșita stabilire a caracterului timbrabil al acțiunii deduse

judecății.

Este și

motivul pentru care instanța de recurs nu va mai analiza această critică a

recursului.

În ceea

ce privește cea de-a doua critică a recursului, prin care s-a invocat greșita

soluționare a acțiunii de față prin utilizarea eronată, scoasă din context, a

argumentelor utilizate de instanțele ce au judecat acțiunea precedentă purtată

între părți, privitoare la anularea H.G. nr. 968/2002, invocată drept titlu de

proprietate în cauză de către reclamantă, Înalta Curte o apreciază ca fiind

nefondată.

În

substanța sa, critica tinde la demonstrarea utilizării eronate a puterii de

lucru judecat, sub aspectul său pozitiv, a hotărârilor judecătorești pronunțate

în respectivul litigiu, fie consecință a lipsei de legătură între cele două

litigii, fie consecință a înțelegerii greșite pe care instanța de apel, ce a

pronunțat actuala hotărâre recurată, ar fi avut-o asupra dezlegărilor

irevocabile ce au justificat soluția dată în litigiul de contencios

administrativ.

Înalta

Curte constată însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că în

soluționarea prezentei cauze instanța de apel s-a raportat în mod corect și

legal la dezlegările irevocabile regăsite în Sentința civilă nr. 1082 din 23

aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, și în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

pronunțate asupra acțiunii în anularea H.G. nr. 968/2002 inițiată de RNP

Romsilva, a căror incidență asupra litigiului pendinte este incontestabilă, dat

fiind că prin acele hotărâri judecătorești s-a statuat inclusiv asupra naturii

drepturilor părților existente în legătură cu terenurile ce fac obiectul

prezentei acțiuni în revendicare.

Se

reține, așadar, că promovând acțiunea sa în revendicare împotriva pârâtei RNP

Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, reclamanta Comuna G. (actuală

recurentă) și-a sprijinit pretențiile și a invocat drept titlu de proprietate

asupra celor două terenuri - plantații de salcâm și sălcii, totalizând 60 ha.,

chiar H.G. nr. 968/2002.

Or,

judecând acțiunea în anularea H.G. nr. 968/2002, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut cu titlu irevocabil în decizia sa nr. 724 din 26 februarie

2008 că respectiva hotărâre de guvern nu are efect constitutiv de proprietate

în favoarea unităților administrativ-teritoriale, efectul juridic al actului

emis de autoritatea centrală fiind doar de atestare a regimului juridic al

proprietății publice, diferențiat de regimul juridic al proprietății private

aparținând unității administrativ-teritoriale.

Prin

urmare, în acord și cu dezlegările irevocabile ale instanței de recurs regăsite

în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008, Înalta Curte apreciază că invocarea

drept titlu de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială a

respectivei hotărâri de guvern, care atestă apartenența la domeniul public de

interes local al acesteia a unui anume bun, este insuficientă pentru

justificare a însuși dreptului pretins, în cazul de față, dreptul de

proprietate.

În

finalul motivării recursului său, recurenta-reclamantă susține că prin efectul

H.G. nr. 968/2002, suprafețele cu teren împădurit din Comuna G., jud. Giurgiu,

ce fac obiectul litigiului, nu au dobândit un alt regim juridic, ci doar au

trecut în administrarea sa, scăpând din vedere că în legătură cu aceste bunuri

a dedus judecății o acțiune în revendicare, a cărei esență constă, înainte de

toate în dovedirea unui drept de proprietate asupra bunului vizat.

Separat

de acest aspect, al neprobării dreptului reclamantei asupra terenurilor

revendicate, instanța de apel a mai reținut, tot în baza dezlegărilor

irevocabile din litigiul precedent, că intimata-pârâtă RNP Romsilva are un

drept de administrare asupra terenului în cauză (adică, exact ce spune

paragraful indicat de recurentă ca necesar a fi avut în vedere din conținutul

Deciziei de recurs nr. 724 din 26 februarie 2008, care însă constituie chiar

reproducerea dezlegărilor date de instanța de fond din acel dosar) ceea ce

înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului. Această

statuare a instanțelor de contencios administrativ asupra drepturilor

intimatei-pârâte, ce nu ar mai putea fi nici rediscutată și, cu atât mai puțin

contrazisă în actualul litigiu, dată fiind puterea de lucru judecat a

hotărârilor judecătorești ce se impun cu forță obligatorie părților litigante

între care au fost pronunțate - se constituie într-un alt argument de

respingere a cererii de chemare în judecată, ce a fost reținut corect de către

instanța de apel.

Apreciind

că soluția acestei instanțe asupra litigiului este corectă și legală, în

considerarea celor expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna G. prin Primar împotriva

Deciziei nr. 321 A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - GV