ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 7 iunie 2010, R.N.P.

R. - D.S. Giurgiu, a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului Giurgiu, prin primar și D.C.S.P.G.C. Giurgiu - ca prin

hotărârea ce va pronunța:

- să constate

nulitatea absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și a actului adițional

nr. 1609/2008, prin care Primăria Municipiului Giurgiu, cu încălcarea vădită a

C. silv., a dispus transmiterea în administrarea D.G.A.S.P.C.G. Giurgiu a

trupurilor de pădure fond forestier, de interes național, din insulele M. și M.,

în temeiul art. 111 C. proc. civ.

- să constate existența

dreptului de administrare al R.N.P.- R. - D.S. Giurgiu, O.S. Giurgiu, cât și

regimul juridic al trupurilor de pădure, insule (ostroave) M. și M., ca fiind

domeniu public al statului, teren forestier de interes național iar pe cale de

consecință.

- să oblige pârâtele

să-i lase în deplină administrare și folosință fondul forestier de interes

național, înscris în amenajamentul silvic U.P.O. Giurgiu, în temeiul art. 111

C. proc. civ., cât și a prevederilor C. silv.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin această acțiune dorește împiedicarea diminuării

fondului forestier de interes național, domeniu public al statului, administrat

de către R.N.P. - R. D.S. Giurgiu, O.S. Giurgiu.

Aceste terenuri

forestiere, se arată, sunt „inalienabile, insesizabile și netransmisibile”.

În aceste condiții,

actele încheiate a cărui nulitate o solicită să se constate, sunt întocmite cu

încălcarea legii organice, respectiv C. silv.

Primăria Municipiului

Giurgiu, mai susține reclamanta, a transmis în administrare terenuri forestiere

de care nu a dispus niciodată, nicio lege în vigoare nepermițând înstrăinarea

acestor trupuri de pădure.

Or, dreptul de a

administra „trupurile” de pădure (în speță, insulele M. și M.) este prevăzut în

cuprinsul H.G. nr. 229/2009 și art. 11 C. silvic, dispoziții potrivit cărora

numai R.N.P. - R. poate administra fondul forestier aparținând domeniului

public al statului, de interes național.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 111 C. proc. civ., și dispozițiile C. silv.

Ulterior, reclamanta

și-a precizat cererea introductivă, însă nu sub aspectul obiectului, ci doar al

motivației de fapt expuse în sensul completării argumentației.

S-a solicitat

totodată, citarea în cauză, ca pârât, și a Statului Român prin M.F.P. în

calitate de proprietar al fondului forestier în discuție, așa încât hotărârea

judecătorească ce se va pronunța în privința dreptului de administrare, să-i

fie opozabilă.

Investită în primă

instanță, Judecătoria Giurgiu, prin sentința civilă nr. 872 din 22 februarie

2011, a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a

declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Prin sentința nr. 171

din 21 decembrie 2012, Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul

Municipiul Giurgiu, prin primar.

A luat act că în

cauză nu există putere de lucru judecat, derivată din sentința civilă nr. 134/CAF/2009

a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 87/2010 a Curții de

Apel București.

A respins, ca

nefondată, cererea formulată de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, astfel cum

a fost precizată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta își justifică

legitimarea procesuală, întrucât pretinde un drept de administrare propriu

asupra ostroavelor împădurite, în litigiu, pretinzând că prin încheierea

protocolului atacat a fost vătămată în dreptul său de gestionare a fondului

forestier.

S-a luat act totodată

că nu sunt întrunite cerințele legii pentru a se reține autoritatea lucrului

judecat, în raport de sentința civilă nr. 134/CAF/2009 a Tribunalului Giurgiu,

irevocabilă, prin care acțiunea aceleiași reclamante a fost respinsă ca

inadmisibilă pentru faptul neîndeplinirii procedurii prealabile specifice

contenciosului administrativ, fără a se intra în cercetarea fondului pricinii

și a se dezlega raportul juridic litigios, aspecte care sunt de esența puterii

lucrului judecat.

Trecând la soluționarea

fondului pricinii, tribunalul a reținut că ostroavele M. și M. au fost incluse

în domeniul public al municipiului Giurgiu în temeiul Legii nr. 213/1998, iar

actul prin care s-a materializat apartenența la domeniul public al Municipiului

Giurgiu al celor două insule împădurite, este reprezentat de H.G. nr. 968/2002.

Reclamanta a încercat

să anuleze parțial prin acțiune în justiție menționata H.G. României, în

privința inventarierii și trecerii celor două ostroave în domeniul public local

al autorității administrative, însă demersul i-a fost respins irevocabil,

statuându-se că insulele aparțin municipiului Giurgiu, iar nu Statului Român.

Stabilind că

titularul dreptului de proprietate asupra insulelor este Municipiul Giurgiu,

reține tribunalul, se pune problema de a cunoaște cine este titularul dreptului

de administrare (drept real, distinct de dreptul de proprietate)și dacă dreptul

de administrare a fost transmis în mod legal către pârâta D.G.S.P.G.C. Giurgiu.

Actul juridic a cărui

anulare s-a solicitat (protocol) a fost încheiat la data de 30 ianuarie 2006

sub imperiul vechiului C. silvic adoptat în baza Legii nr. 26/1996, astfel

încât analiza de valabilitate a acestuia s-a realizat în funcție de regimul

juridic existent (în vigoare) la momentul încheierii protocolului.

Potrivit C. silv.,

fondul forestier național este compus din totalitatea pădurilor indiferent de

titularul dreptului de proprietate (statul, unitățile administrativ

teritoriale, persoane juridice sau fizice de drept privat).

Reclamanta, conchide

prima instanță, prin direcțiile sau ocoalele sale silvice, are drept legal de

administrare numai cu privire/limitat la fondul forestier național proprietate

publică a statului (art. 10 din Legea nr. 26/1996).

Cum în speță, este

vorba despre un fond forestier (cele două ostroave împădurite) aparținând unei

unități administrativ teritoriale, rezultă că reclamanta nu are un drept legal

de administrare a acestuia, ceea ce „echivalează” cu valabilitatea protocolului

întocmit.

Nu se poate face

confuzie, se arată, între dreptul de administrare al fondului forestier și

exploatarea în regim silvic a acestuia, așa cum procedează reclamanta.

Astfel, apare ca

evident faptul că proprietarul sau administratorul ostroavelor împădurite nu

poate exploata fondul forestier decât în regim silvic, ceea ce implică din

partea reclamantei, un drept de supraveghere și de control ca autoritate în

domeniul protecției pădurilor.

În același sens sunt și

dispozițiile Noului C. silvic (art. 12 din Legea nr. 46/2008) care prevăd faptul

că fondul forestier proprietatea publică a unităților administrative se

administrează prin ocoale silvice private.

Ca atare, se

conchide, în privința actului juridic atacat nu subzistă nicio cauză de

nulitate, iar reclamanta nu deține vreun drept de administrare a fondului

forestier existent pe insulele M. și M.

Apelul declarat în

cauză de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, a fost admis de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care,

prin Decizia nr. 293/A din 1 iulie 2014, a schimbat în parte sentința în sensul

că, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea

absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și a Actului adițional nr.

1609/16 septembrie   2008, încheiate între pârâții Municipiul Giurgiu și D.G.S.P.G.C.

Giurgiu.

A obligat pârâții

Municipiul Giurgiu, prin primar și SC A.D.P.P.G. SA să lase reclamantei în

deplină administrare și folosință trupurile de pădure insule (ostroave) M. și

M.

A admis cererea de

arătare a titularului dreptului de proprietate asupra celor două bunuri,

respectiv Statul Român, prin M.F.P.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins cererea

intimatului pârât Municipiul Giurgiu, prin primar, privind cheltuielile de

judecată, ca nefondată.

A luat act că

apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut că delimitarea domeniului public

local față de domeniul public național se face potrivit regulilor instituite de

Legea nr. 213/1998 „privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia”,

lege organică ce reglementează regimul juridic general al proprietății (art. 73

lit. m) din Constituție).

Astfel, potrivit art.

3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data încheierii

celor două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata):

„Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.

(4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte

bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege”. De

asemenea, art. 3 alin. (4) prevede că: „Domeniul public al comunelor, al

orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III

din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca

atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege

bunuri de uz sau de interes public național ori județean”.

S-a avut în vedere că

între bunurile enumerate la pct. I din anexa I ca alcătuind domeniul public al

statului, se regăsesc, la pct. 4: „pădurile și terenurile destinate

împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de

administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive

incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național

și nu sunt proprietate privată”. De asemenea, între bunurile enumerate la pct. III

din anexă ca alcătuind domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor,

se regăsesc, la pct. 9: „terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte

din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice

ori a persoanelor juridice de drept privat”.

C. silv. în vigoare

la data încheierii Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006, adoptat prin

Legea nr. 26/1996, mai prevedea că: „Pădurile, terenurile destinate

împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație

silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive,

incluse în amenajamentele silvice, în condițiile legii, constituie, indiferent

de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național” (art. 1), că:

„Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și

constituie bun de interes național” (art. 4 alin. (1)) și că „Identificarea

terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza

amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului C. silv.” (art.

5).

Întrucât atât pct. III.9,

cât și pct. I.4 din anexa la Legea nr. 213/1998 se referă la terenuri cu

destinație forestieră, prin aplicarea regulii că norma specială (în acest caz

cea de la pct. I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma

generală (pct. III.9, care are un caracter generic), rezultă că fac parte din

domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor terenurile cu destinație

forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998 la pct. I.4.

Asemenea terenuri cu destinație forestieră sunt considerate de o importanță mai

redusă, de vreme ce pot face parte din domeniul privat, iar nu din cel public,

al statului.

Dispoziții similare

sunt cuprinse și în C. silv. în vigoare la data încheierii Actului adițional nr.

1609 din 16 septembrie 2008, adoptat prin Legea nr. 46/2008 care, în art. 7 alin.

(1) se prevede că: „După forma de proprietate, fondul forestier național poate

fi: a) fond forestier proprietate publică a statului; b) fond forestier

proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; c) fond forestier

proprietate privată a persoanelor fizice și juridice; d) fond forestier

proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale”.

Chiar admițând, se

reține, că Legea nr. 46/2008, prevăzând că anumite bunuri sunt de interes

național și în același timp deschizând posibilitatea ca acestea să fie în

proprietatea unităților administrativ teritoriale, ar putea încălca regula din

legea cadru (Legea nr. 213/1998, care reglementează regimul juridic general al

proprietății publice) prevăzută de art. 3 alin. (4), potrivit căreia domeniul

public al comunelor, al orașelor și al municipiilor nu poate include bunuri

declarate prin lege de interes public național, în condițiile în care

respectivul act normativ nu face și o delimitare în concret a domeniului public

local față de domeniul public național, rămân valabile considerațiile expuse

anterior privind aplicarea regulii că norma specială (în acest caz cea de la pct.

I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma generală (pct. III.9,

care are un caracter generic) - ambele texte neabrogate -, astfel că fac parte

din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor terenurile cu

destinație forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998

la pct. I.4.

Aplicând în cauză

aceste considerente de ordin teoretic, instanța de apel a constatat că cele

două imobile care formează obiectul litigiului, insulele M. și M., sunt

terenuri acoperite de păduri, astfel cum rezultă din amenajamentele silvice din

anii 1955, întocmit de M.U.F.L. Giurgiu, 1956-1957 (întocmit de M.S. - I.S.P.S.),

1968 (întocmit de M.E.F. - I.S.P.F.), 2002 (întocmit de R.N.P. - I.C.A.S.) și

2012 (întocmit de R.N.P. R., din care rezultă că trupul de pădure de pe insula M.

are 630,26 ha, iar trupurile de pădure de pe insula M. au în total 257,73 ha).

Ca atare, fac parte din domeniul public al statului în temeiul pct. I.4 din

anexa la Legea nr. 213/1998.

Instanța de control

judiciar a mai reținut că atestarea apartenenței celor două bunuri la domeniul

public al municipiului Giurgiu, prin H.G. nr. 968/2002, nu are relevanță în

privința regimului lor juridic, întrucât acest act normativ are o forță

juridică inferioară legii, și cu atât mai mult unei dispoziții exprese din

legea cadru în materia regimului juridic al proprietății publice. De altfel,

printr-o altă hotărâre de guvern, respectiv H.G. nr. 2060/2004 (abrogată prin

H.G. nr. 1705/2006), s-a atestat contrariul, și anume că cele două bunuri fac

parte din domeniul public al statului.

În privința efectelor

juridice ale Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. 25864/2/2005, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței

civile nr. 1082 din 23 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2619/2005, rămânând

astfel irevocabilă soluția de respingere a cererii de anulare parțială a H.G. nr.

968/2002, s-a avut în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată

prin art. 1201 din vechiul C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi

judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre

judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a

se realiza o administrare uniformă a justiției. Puterea lucrului judecat

presupune însă ca litigiul să fi fost soluționat în fond.

Dimpotrivă, o

hotărâre care nu a rezolvat diferendul, datorită unor împrejurări de ordin

formal, care au împiedicat instanța să ajungă la dezbaterea în fond a pricinii,

nu va putea fi opusă, ca regulă, într-o nouă instanță învestită cu soluționarea

aceluiași litigiu, cu valoarea autorității de lucru judecat.

Or, în cauză, din

considerentele Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. 25864/2/2005 rezultă că acțiunea în anularea hotărârii de guvern a fost

respinsă în considerarea faptului că anterior introducerii sale ar fi trebuit

contestate pe calea contenciosului administrativ hotărârile de consiliu local

prin care au fost însușite bunurile ce aparțin domeniului public al

municipiului Giurgiu. Prin urmare, nu a existat o analiză substanțială a

argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său privind

identificarea titularului dreptului de proprietate în persoana Statului Român.

Pe de altă parte, în cadrul unei acțiuni în revendicare, instanța trebuie să

stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza

tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al unei asemenea acțiuni, iar

neatacarea unui act juridic cu valoare de titlu de proprietate nu constituie un

impediment pentru compararea lui cu titlul de proprietate care pledează în

favoarea celeilalte părți (în speță, pct. 1.4 din anexa la Legea nr. 213/1998).

Pe cale de

consecință, s-a constatat că reclamanta este titulara unui drept de

administrare asupra celor două imobile în litigiu, în temeiul art. 10 din Legea

nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008.

Întrucât, se arată,

nicio dispoziție legală nu exclude existența a doi administratori ai unui bun

domeniu public, împrejurarea că, în temeiul H.G. nr. 1705/2006, cele două

imobile în litigiu, care sunt nu numai împădurite, ci și insule, au fost date

și în administrarea A.N.A.R., nu este de natură să înlăture legitimarea

procesuală activă a reclamantei.

În condițiile în care

Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și Actul adițional nr. 1609/16 septembrie

2008, prin care Municipiul Giurgiu „a predat” imobilele D.G.S.P.G.C.

(actualmente SC A.D.P.P.G. SA) au fost încheiate de un neproprietar, pentru că

această calitate aparținea conform celor de mai sus Statului Român, ele sunt

nule absolut, în temeiul art. 968 C. civ.

De asemenea, în

temeiul art. 10 din Legea nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008,

curtea de apel a admis și acțiunea reală formulată de administratorul celor

două bunuri, cu precizarea că referirea la constatarea existenței dreptului de

administrare nu a fost considerată un capăt de cerere distinct, ci o

argumentare a celui subsecvent, constituind o acțiune în realizare.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, critică

decizia dată în apel, după cum urmează:

- instanțele au

soluționat greșit excepțiile invocate în cauză respectiv excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei și cele vizând inadmisibilitatea și

tardivitatea cererii.

Astfel, din adresa din

18 iunie  2014 a M.F.P., reiese că dreptul de proprietate al celor două

ostroave, aparține Statului iar dreptul de administrare revine A.N.A.R., iar nu

R.

Nu există nicio

dispoziție legală, mai susține recurentul, iar reclamanta nu a dovedit în

niciun mod, că dreptul de administrare ar aparține în același timp, atât

A.N.A.R. cât și R., neputându-se face confuzie între dreptul de administrare a

fondului forestier și exploatarea în regim silvic a acestuia.

Cât privește

respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor inadmisibilității și tardivității,

soluția nu a fost motivată.

- actele

administrative a căror anulare se solicită se referă la bunuri care aparțin

domeniului public al Municipiului Giurgiu și asupra cărora reclamanta nu deține

un titlu valabil.

- greșit s-a reținut

că cele două ostroave, fiind terenuri acoperite de păduri, conform amenajărilor

silvice din anii 1955-2012, fac parte „automat” din domeniul public al

statului, iar H.G. nr. 968/2002, ar avea o forță juridică inferioară legii.

S-a ignorat faptul că

prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Dosar nr. 25864/2/2005 al Curții de

Apel București) acțiunea vizând anularea amintitei hotărâri de guvern, a fost

respinsă, stabilindu-se că insulele aparțin Municipiului Giurgiu, iar nu

Statului Român.

Ca atare, concluzia

care se impune este că H.G. nr. 968/2002, a fost emisă cu respectarea

prevederilor legale incidente în materie și produce efecte juridice, din moment

ce nu a fost anulată.

Recurentul face

trimitere și la H.G. nr. 548/1999 prin care, se arată, terenurile cu destinație

forestieră - dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și nu sunt

proprietatea persoanelor fizice ori juridice de drept privat - sunt incluse în

„lista de bunuri” care alcătuiesc domeniul public local al comunelor,

orașelor și municipiilor.

- s-au interpretat

greșit dispozițiile art. 10 al Legii nr. 26/1996 care, prevede în mod expres că

doar administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se

realizează prin R.N.P. iar nu tot ce însemnă fond forestier național.

Or, probele

administrate, conchide recurentul, atestă că cele două ostroave împădurite,

aparțin unității administrativ teritoriale, caz în care reclamantei nu îi poate

reveni, dreptul de administrare.

Sunt invocate, în

acest sens, și prevederile art. 12 din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora

fondul forestier, proprietate publică a unităților administrativ

teritoriale se administrează prin ocoale silvice private care funcționează ca

regii autonome de interes local, cu specific exclusiv silvic, sau pe bază de

contracte cu ocoale silvice din cadrul R.N.P.R.

- nu poate fi

reținută motivarea instanței de apel în sensul că înscrierea în cartea funciară

nu produce niciun efect, în condițiile în care înscrierea s-a efectuat în baza

unor acte valabile, producătoare de efecte juridice.

Ignorând susținerile

și apărările pârâtului recurent, se arată, instanța nu a intrat practic în

cercetarea fondului, ceea ce - în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - ar

atrage casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

În mod corect, prin

ambele hotărâri pronunțate în cauză, instanțele au respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul

Giurgiu, prin primar.

Astfel, R.N.P.-R.,

și-a dovedit legitimarea procesuală în condițiile în care a solicitat anularea

celor două acte (Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și actul adițional nr.

1609/2008) în contextul invocării unui drept de administrare propriu, în baza

C. silv., asupra celor două ostroave, declarate ca fiind fond forestier,

proprietate publică a statului.

Reclamanta a pretins

astfel că prin închirierea protocolului atacat, a fost vătămată în dreptul său

de supraveghere și control, ca autoritate în domeniul protecției pădurilor.

Cât privește

excepțiile inadmisibilității și tardivității cererii, acestea au fost

invocate de pârât prin întâmpinare, în fața instanței de contencios

administrativ și fiscal, în considerarea faptului că actele a căror anulare s-a

solicitat, ar avea caracter administrativ, ulterior, după ce prin hotărâre

definitivă s-a stabilit că litigiul este guvernat de legea civilă, nemaifiind

susținute.

Nefondate sunt și

criticile vizând soluția dată de instanța de control judiciar asupra fondului

cauzei, în condițiile în care probatoriul administrat atestă fără echivoc,

apartenența celor două imobile la fondul forestier, proprietate publică a

statului, aflat în administrarea R.N.P.R., prin D.S. Giurgiu.

Potrivit Legii nr.

26/1996 - C. silv. - în vigoare la data încheierii actelor atacate, pădurile,

terenurile destinate împăduririi (…) iazurile, albiile pâraielor, precum și

terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, constituie

indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național care,

după caz, este proprietate publică sau privată.

Corelativ, art. 10 al

actului normativ mai sus citat, dispune că administrarea fondului forestier

proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P.

Prevederea a fost

reluată și de Legea nr. 46/2008 - C. silv., în vigoare - care în alin. (1) al art.

11 dispune că fondul forestier proprietate publică a statului, se administrează

de R.N.P.-R., regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea

statului.

Tot astfel, potrivit art.

35(1) al Legii nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele

suprafețe intrate în patrimoniul său, conform prevederilor legale existente

până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de

evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

Or, probele cauzei

relevă că amenajamentele silvice, reînnoite potrivit reglementărilor legale,

din 10 în 10 ani, au reflectat existența celor 2 imobile în patrimoniul

Statului român și respectiv în administrarea R.

Relevante în

stabilirea regimului juridic al imobilelor în cauză, sunt și prevederile Legii

apelor, nr. 107/1997 care, în art. 3 alin. (3) dispune că aparțin domeniului

public al Statului și „insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal,

la nivelul mediu al apei” ce aparțin proprietarului albiei apei, categorie în

care se încadrează și imobilele „M.” și „M.”, în condițiile în care proprietarul

„albiei apei” - Dunărea - este Statul român.

Cum, categoria de

folosință a imobilelor - insule cu pădure - reclamă intrarea acestora și sub

incidența Legii nr. 107/1997, și respectiv administrarea lor și de către A.N.A.R.,

s-a reținut corect că cele două administrări, fiind prevăzute prin legi

organice, nu se exclud, nefiind invocată o dispoziție legală care să interzică

existența a doi administratori ai unui bun aparținând domeniului public al

Statului.

Ca atare, în

condițiile în care trei legi organice recunosc apartenența celor două imobile

la domeniul public al Statului (C. silv., Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 107/1997),

atestarea acestora ca aparținând domeniului public de interes local - al

municipiului Giurgiu - printr-o H.G., act normativ inferior legii, nu poate

avea nicio relevanță sub aspectul stabilirii regimului juridic al

nemișcătoarelor, neavând efect constitutiv de proprietate, în favoarea unității

administrativ teritoriale.

De altfel, o altă

H.G., ulterioară celei invocate - H.G. nr. 2060/2004 - a atestat contrariul,

respectiv apartenența imobilelor la domeniul public al Statului.

Din această perspectivă,

înscrierea drepturilor tabulare în C.F., în baza H.G. invocate, nu are caracter

constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului,

aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996

care, spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-Lege nr. 115/1938,

asigură doar opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular.

Nu pot fi reținute

nici argumentele recurentului legate de respingerea acțiunii ce a vizat

anularea H.G. nr. 968/2002, câtă vreme instanța supremă (prin Decizia nr.

724 din26 februarie 2008) nu a procedat la o analiză a fondului cauzei, cererea

fiind respinsă pe considerentul neatacării hotărârilor de consiliu local, prin

care au fost „însușite” bunuri aflate în domeniul public al Municipiului

Giurgiu.

Actele cauzei cât și

expertiza tehnică judiciară efectuată la fond (fila 200-Dosar nr. 5960/236/2010

al Tribunalului Giurgiu) atestă de asemenea că cele două ostroave în litigiu,

erau incluse în amenajamente silvice, încă din anul 1955, și evidențiate ca

aparținând domeniului public al Statului.

Aceeași expertiză

(ing.C.I.) relevă că grupurile de pădure „O.M.”, „M. Est și Vest” și

plantațiile ce compun „U.P. Giurgiu”, au fost și în trecut în proprietate

statului, fiind administrate în perioada interbelică de „C.A.P.S.”, prin O.S.

Giurgiu.

Se evidențiază că

trupurile de pădure înscrise în Anexele 2 și 22, pozițiile 408-409 și 30-31 ale

H.G. nr. 968/2002, sunt cele deținute de R.N.P. R., respectiv de D.S. Giurgiu,

neexistând alți deținători legali, în condițiile în care acestea fac parte din

fondul forestier național, proprietate publică a statului.

Or, potrivit art. 11 alin.

(1) al Legii nr. 213/1998, „privind regimul juridic al proprietății publice”

bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile, neputând fi înstrăinate (ci, doar date în administrare,

concesionate sau închiriate, în condițiile legii), actele juridice încheiate cu

încălcarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate absolută.

Tot astfel, atât C.

silv. anterior, în vigoare la data încheierii actelor atacate, (Legea nr. 26/1996-art.

54) cât și cel în vigoare (Legea nr. 46/2008-art. 34 alin. (1) și art. 35)

interzic reducerea suprafeței fondului forestier național, terenurile

forestiere proprietate publică a Statului, neputând face obiectul constituirii

dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.

Față de cele ce

preced, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că hotărârea

tribunalului a fost pronunțată cu ignorarea reglementărilor privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, recursul urmând a se

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Giurgiu prin primar împotriva

Deciziei nr. 293/A din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2015.