ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 7 iunie 2010, R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Giurgiu, prin primar și D.C.S.P.G.C. Giurgiu - ca prin hotărârea ce va pronunța: - să constate nulitatea absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și a actului adițional nr. 1609/2008, prin care Primăria Municipiului Giurgiu, cu încălcarea vădită a C. silv., a dispus transmiterea în administrarea D.G.A.S.P.C.G. Giurgiu a trupurilor de pădure fond forestier, de interes național, din insulele M. și M., în temeiul art. 111 C. proc. civ. - să constate existența dreptului de administrare al R.N.P.- R. - D.S.

Giurgiu, O.S. Giurgiu, cât și regimul juridic al trupurilor de pădure, insule (ostroave) M. și M., ca fiind domeniu public al statului, teren forestier de interes național iar pe cale de consecință. - să oblige pârâtele să-i lase în deplină administrare și folosință fondul forestier de interes național, înscris în amenajamentul silvic U.P.O. Giurgiu, în temeiul art. 111 C. proc. civ., cât și a prevederilor C. silv. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin această acțiune dorește împiedicarea diminuării fondului forestier de interes național, domeniu public al statului, administrat de către R.N.P. - R. D.S. Giurgiu, O.S. Giurgiu. Aceste terenuri forestiere, se arată, sunt „inalienabile, insesizabile și netransmisibile”.

În aceste condiții, actele încheiate a cărui nulitate o solicită să se constate, sunt întocmite cu încălcarea legii organice, respectiv C. silv. Primăria Municipiului Giurgiu, mai susține reclamanta, a transmis în administrare terenuri forestiere de care nu a dispus niciodată, nicio lege în vigoare nepermițând înstrăinarea acestor trupuri de pădure. Or, dreptul de a administra „trupurile” de pădure (în speță, insulele M. și M.) este prevăzut în cuprinsul H.G. nr. 229/2009 și art. 11 C. silvic, dispoziții potrivit cărora numai R.N.P. - R. poate administra fondul forestier aparținând domeniului public al statului, de interes național. În drept, au fost invocate prevederile art. 111 C. proc. civ., și dispozițiile C. silv.

Ulterior, reclamanta și-a precizat cererea introductivă, însă nu sub aspectul obiectului, ci doar al motivației de fapt expuse în sensul completării argumentației. S-a solicitat totodată, citarea în cauză, ca pârât, și a Statului Român prin M.F.P. în calitate de proprietar al fondului forestier în discuție, așa încât hotărârea judecătorească ce se va pronunța în privința dreptului de administrare, să-i fie opozabilă. Investită în primă instanță, Judecătoria Giurgiu, prin sentința civilă nr. 872 din 22 februarie 2011, a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Giurgiu. Prin sentința nr. 171 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar.

A luat act că în cauză nu există putere de lucru judecat, derivată din sentința civilă nr. 134/CAF/2009 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 87/2010 a Curții de Apel București. A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, astfel cum a fost precizată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta își justifică legitimarea procesuală, întrucât pretinde un drept de administrare propriu asupra ostroavelor împădurite, în litigiu, pretinzând că prin încheierea protocolului atacat a fost vătămată în dreptul său de gestionare a fondului forestier.

S-a luat act totodată că nu sunt întrunite cerințele legii pentru a se reține autoritatea lucrului judecat, în raport de sentința civilă nr. 134/CAF/2009 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, prin care acțiunea aceleiași reclamante a fost respinsă ca inadmisibilă pentru faptul neîndeplinirii procedurii prealabile specifice contenciosului administrativ, fără a se intra în cercetarea fondului pricinii și a se dezlega raportul juridic litigios, aspecte care sunt de esența puterii lucrului judecat. Trecând la soluționarea fondului pricinii, tribunalul a reținut că ostroavele M. și M. au fost incluse în domeniul public al municipiului Giurgiu în temeiul Legii nr. 213/1998, iar actul prin care s-a materializat apartenența la domeniul public al Municipiului Giurgiu al celor două insule împădurite, este reprezentat de H.G.

nr. 968/2002. Reclamanta a încercat să anuleze parțial prin acțiune în justiție menționata H.G. României, în privința inventarierii și trecerii celor două ostroave în domeniul public local al autorității administrative, însă demersul i-a fost respins irevocabil, statuându-se că insulele aparțin municipiului Giurgiu, iar nu Statului Român. Stabilind că titularul dreptului de proprietate asupra insulelor este Municipiul Giurgiu, reține tribunalul, se pune problema de a cunoaște cine este titularul dreptului de administrare (drept real, distinct de dreptul de proprietate)și dacă dreptul de administrare a fost transmis în mod legal către pârâta D.G.S.P.G.C. Giurgiu.

Actul juridic a cărui anulare s-a solicitat (protocol) a fost încheiat la data de 30 ianuarie 2006 sub imperiul vechiului C. silvic adoptat în baza Legii nr. 26/1996, astfel încât analiza de valabilitate a acestuia s-a realizat în funcție de regimul juridic existent (în vigoare) la momentul încheierii protocolului. Potrivit C. silv., fondul forestier național este compus din totalitatea pădurilor indiferent de titularul dreptului de proprietate (statul, unitățile administrativ teritoriale, persoane juridice sau fizice de drept privat). Reclamanta, conchide prima instanță, prin direcțiile sau ocoalele sale silvice, are drept legal de administrare numai cu privire/limitat la fondul forestier național proprietate publică a statului (art. 10 din Legea nr. 26/1996).

Cum în speță, este vorba despre un fond forestier (cele două ostroave împădurite) aparținând unei unități administrativ teritoriale, rezultă că reclamanta nu are un drept legal de administrare a acestuia, ceea ce „echivalează” cu valabilitatea protocolului întocmit. Nu se poate face confuzie, se arată, între dreptul de administrare al fondului forestier și exploatarea în regim silvic a acestuia, așa cum procedează reclamanta. Astfel, apare ca evident faptul că proprietarul sau administratorul ostroavelor împădurite nu poate exploata fondul forestier decât în regim silvic, ceea ce implică din partea reclamantei, un drept de supraveghere și de control ca autoritate în domeniul protecției pădurilor.

În același sens sunt și dispozițiile Noului C. silvic (art. 12 din Legea nr. 46/2008) care prevăd faptul că fondul forestier proprietatea publică a unităților administrative se administrează prin ocoale silvice private. Ca atare, se conchide, în privința actului juridic atacat nu subzistă nicio cauză de nulitate, iar reclamanta nu deține vreun drept de administrare a fondului forestier existent pe insulele M. și M. Apelul declarat în cauză de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia nr. 293/A din 1 iulie 2014, a schimbat în parte sentința în sensul că, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și a Actului adițional nr. 1609/16 septembrie 2008, încheiate între pârâții Municipiul Giurgiu și D.G.S.P.G.C.

Giurgiu. A obligat pârâții Municipiul Giurgiu, prin primar și SC A.D.P.P.G. SA să lase reclamantei în deplină administrare și folosință trupurile de pădure insule (ostroave) M. și M. A admis cererea de arătare a titularului dreptului de proprietate asupra celor două bunuri, respectiv Statul Român, prin M.F.P. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins cererea intimatului pârât Municipiul Giurgiu, prin primar, privind cheltuielile de judecată, ca nefondată. A luat act că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că delimitarea domeniului public local față de domeniul public național se face potrivit regulilor instituite de Legea nr. 213/1998 „privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia”, lege organică ce reglementează regimul juridic general al proprietății (art. 73 lit. m) din Constituție).

Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data încheierii celor două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata): „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege”. De asemenea, art. 3 alin. (4) prevede că: „Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean”.

S-a avut în vedere că între bunurile enumerate la pct. I din anexa I ca alcătuind domeniul public al statului, se regăsesc, la pct. 4: „pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată”. De asemenea, între bunurile enumerate la pct. III din anexă ca alcătuind domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, se regăsesc, la pct. 9: „terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat”.

C. silv.

în vigoare la data încheierii Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006, adoptat prin Legea nr. 26/1996, mai prevedea că: „Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național” (art. 1), că: „Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național” (art. 4 alin. (1)) și că „Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului C. silv.” (art. 5). Întrucât atât pct. III.9, cât și pct. I.4 din anexa la Legea nr. 213/1998 se referă la terenuri cu destinație forestieră, prin aplicarea regulii că norma specială (în acest caz cea de la pct. I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma generală (pct. III.9, care are un caracter generic), rezultă că fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor terenurile cu destinație forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998 la pct. I.4.

Asemenea terenuri cu destinație forestieră sunt considerate de o importanță mai redusă, de vreme ce pot face parte din domeniul privat, iar nu din cel public, al statului. Dispoziții similare sunt cuprinse și în C. silv. în vigoare la data încheierii Actului adițional nr. 1609 din 16 septembrie 2008, adoptat prin Legea nr. 46/2008 care, în art. 7 alin. (1) se prevede că: „După forma de proprietate, fondul forestier național poate fi: a) fond forestier proprietate publică a statului; b) fond forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; c) fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice; d) fond forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale”.

Chiar admițând, se reține, că Legea nr. 46/2008, prevăzând că anumite bunuri sunt de interes național și în același timp deschizând posibilitatea ca acestea să fie în proprietatea unităților administrativ teritoriale, ar putea încălca regula din legea cadru (Legea nr. 213/1998, care reglementează regimul juridic general al proprietății publice) prevăzută de art. 3 alin. (4), potrivit căreia domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor nu poate include bunuri declarate prin lege de interes public național, în condițiile în care respectivul act normativ nu face și o delimitare în concret a domeniului public local față de domeniul public național, rămân valabile considerațiile expuse anterior privind aplicarea regulii că norma specială (în acest caz cea de la pct. I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma generală (pct. III.9, care are un caracter generic) - ambele texte neabrogate -, astfel că fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor terenurile cu destinație forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998 la pct. I.4.

Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, instanța de apel a constatat că cele două imobile care formează obiectul litigiului, insulele M. și M., sunt terenuri acoperite de păduri, astfel cum rezultă din amenajamentele silvice din anii 1955, întocmit de M.U.F.L. Giurgiu, 1956-1957 (întocmit de M.S. - I.S.P.S.), 1968 (întocmit de M.E.F. - I.S.P.F.), 2002 (întocmit de R.N.P. - I.C.A.S.) și 2012 (întocmit de R.N.P. R., din care rezultă că trupul de pădure de pe insula M. are 630,26 ha, iar trupurile de pădure de pe insula M. au în total 257,73 ha). Ca atare, fac parte din domeniul public al statului în temeiul pct. I.4 din anexa la Legea nr. 213/1998. Instanța de control judiciar a mai reținut că atestarea apartenenței celor două bunuri la domeniul public al municipiului Giurgiu, prin H.G.

nr. 968/2002, nu are relevanță în privința regimului lor juridic, întrucât acest act normativ are o forță juridică inferioară legii, și cu atât mai mult unei dispoziții exprese din legea cadru în materia regimului juridic al proprietății publice. De altfel, printr-o altă hotărâre de guvern, respectiv H.G. nr. 2060/2004 (abrogată prin H.G. nr. 1705/2006), s-a atestat contrariul, și anume că cele două bunuri fac parte din domeniul public al statului. În privința efectelor juridice ale Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 25864/2/2005, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1082 din 23 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2619/2005, rămânând astfel irevocabilă soluția de respingere a cererii de anulare parțială a H.G.

nr. 968/2002, s-a avut în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 din vechiul C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Puterea lucrului judecat presupune însă ca litigiul să fi fost soluționat în fond. Dimpotrivă, o hotărâre care nu a rezolvat diferendul, datorită unor împrejurări de ordin formal, care au împiedicat instanța să ajungă la dezbaterea în fond a pricinii, nu va putea fi opusă, ca regulă, într-o nouă instanță învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, cu valoarea autorității de lucru judecat.

Or, în cauză, din considerentele Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 25864/2/2005 rezultă că acțiunea în anularea hotărârii de guvern a fost respinsă în considerarea faptului că anterior introducerii sale ar fi trebuit contestate pe calea contenciosului administrativ hotărârile de consiliu local prin care au fost însușite bunurile ce aparțin domeniului public al municipiului Giurgiu. Prin urmare, nu a existat o analiză substanțială a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său privind identificarea titularului dreptului de proprietate în persoana Statului Român.

Pe de altă parte, în cadrul unei acțiuni în revendicare, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al unei asemenea acțiuni, iar neatacarea unui act juridic cu valoare de titlu de proprietate nu constituie un impediment pentru compararea lui cu titlul de proprietate care pledează în favoarea celeilalte părți (în speță, pct. 1.4 din anexa la Legea nr. 213/1998). Pe cale de consecință, s-a constatat că reclamanta este titulara unui drept de administrare asupra celor două imobile în litigiu, în temeiul art. 10 din Legea nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008. Întrucât, se arată, nicio dispoziție legală nu exclude existența a doi administratori ai unui bun domeniu public, împrejurarea că, în temeiul H.G.

nr. 1705/2006, cele două imobile în litigiu, care sunt nu numai împădurite, ci și insule, au fost date și în administrarea A.N.A.R., nu este de natură să înlăture legitimarea procesuală activă a reclamantei. În condițiile în care Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și Actul adițional nr. 1609/16 septembrie 2008, prin care Municipiul Giurgiu „a predat” imobilele D.G.S.P.G.C. (actualmente SC A.D.P.P.G. SA) au fost încheiate de un neproprietar, pentru că această calitate aparținea conform celor de mai sus Statului Român, ele sunt nule absolut, în temeiul art. 968 C. civ. De asemenea, în temeiul art. 10 din Legea nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008, curtea de apel a admis și acțiunea reală formulată de administratorul celor două bunuri, cu precizarea că referirea la constatarea existenței dreptului de administrare nu a fost considerată un capăt de cerere distinct, ci o argumentare a celui subsecvent, constituind o acțiune în realizare.

În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - instanțele au soluționat greșit excepțiile invocate în cauză respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și cele vizând inadmisibilitatea și tardivitatea cererii. Astfel, din adresa din 18 iunie 2014 a M.F.P., reiese că dreptul de proprietate al celor două ostroave, aparține Statului iar dreptul de administrare revine A.N.A.R., iar nu R. Nu există nicio dispoziție legală, mai susține recurentul, iar reclamanta nu a dovedit în niciun mod, că dreptul de administrare ar aparține în același timp, atât A.N.A.R.

cât și R., neputându-se face confuzie între dreptul de administrare a fondului forestier și exploatarea în regim silvic a acestuia. Cât privește respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor inadmisibilității și tardivității, soluția nu a fost motivată. - actele administrative a căror anulare se solicită se referă la bunuri care aparțin domeniului public al Municipiului Giurgiu și asupra cărora reclamanta nu deține un titlu valabil. - greșit s-a reținut că cele două ostroave, fiind terenuri acoperite de păduri, conform amenajărilor silvice din anii 1955-2012, fac parte „automat” din domeniul public al statului, iar H.G. nr. 968/2002, ar avea o forță juridică inferioară legii. S-a ignorat faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Dosar nr. 25864/2/2005 al Curții de Apel București) acțiunea vizând anularea amintitei hotărâri de guvern, a fost respinsă, stabilindu-se că insulele aparțin Municipiului Giurgiu, iar nu Statului Român.

Ca atare, concluzia care se impune este că H.G. nr. 968/2002, a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente în materie și produce efecte juridice, din moment ce nu a fost anulată. Recurentul face trimitere și la H.G. nr. 548/1999 prin care, se arată, terenurile cu destinație forestieră - dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori juridice de drept privat - sunt incluse în „lista de bunuri” care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor. - s-au interpretat greșit dispozițiile art. 10 al Legii nr. 26/1996 care, prevede în mod expres că doar administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P.

iar nu tot ce însemnă fond forestier național. Or, probele administrate, conchide recurentul, atestă că cele două ostroave împădurite, aparțin unității administrativ teritoriale, caz în care reclamantei nu îi poate reveni, dreptul de administrare. Sunt invocate, în acest sens, și prevederile art. 12 din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora fondul forestier, proprietate publică a unităților administrativ teritoriale se administrează prin ocoale silvice private care funcționează ca regii autonome de interes local, cu specific exclusiv silvic, sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul R.N.P.R. - nu poate fi reținută motivarea instanței de apel în sensul că înscrierea în cartea funciară nu produce niciun efect, în condițiile în care înscrierea s-a efectuat în baza unor acte valabile, producătoare de efecte juridice.

Ignorând susținerile și apărările pârâtului recurent, se arată, instanța nu a intrat practic în cercetarea fondului, ceea ce - în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - ar atrage casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. În mod corect, prin ambele hotărâri pronunțate în cauză, instanțele au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar. Astfel, R.N.P.-R., și-a dovedit legitimarea procesuală în condițiile în care a solicitat anularea celor două acte (Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 și actul adițional nr. 1609/2008) în contextul invocării unui drept de administrare propriu, în baza C. silv., asupra celor două ostroave, declarate ca fiind fond forestier, proprietate publică a statului.

Reclamanta a pretins astfel că prin închirierea protocolului atacat, a fost vătămată în dreptul său de supraveghere și control, ca autoritate în domeniul protecției pădurilor. Cât privește excepțiile inadmisibilității și tardivității cererii, acestea au fost invocate de pârât prin întâmpinare, în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, în considerarea faptului că actele a căror anulare s-a solicitat, ar avea caracter administrativ, ulterior, după ce prin hotărâre definitivă s-a stabilit că litigiul este guvernat de legea civilă, nemaifiind susținute. Nefondate sunt și criticile vizând soluția dată de instanța de control judiciar asupra fondului cauzei, în condițiile în care probatoriul administrat atestă fără echivoc, apartenența celor două imobile la fondul forestier, proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P.R., prin D.S.

Giurgiu. Potrivit Legii nr. 26/1996 - C. silv. - în vigoare la data încheierii actelor atacate, pădurile, terenurile destinate împăduririi (…) iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, constituie indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național care, după caz, este proprietate publică sau privată. Corelativ, art. 10 al actului normativ mai sus citat, dispune că administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P. Prevederea a fost reluată și de Legea nr. 46/2008 - C. silv., în vigoare - care în alin. (1) al art. 11 dispune că fondul forestier proprietate publică a statului, se administrează de R.N.P.-R., regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului.

Tot astfel, potrivit art. 35(1) al Legii nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său, conform prevederilor legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

Or, probele cauzei relevă că amenajamentele silvice, reînnoite potrivit reglementărilor legale, din 10 în 10 ani, au reflectat existența celor 2 imobile în patrimoniul Statului român și respectiv în administrarea R. Relevante în stabilirea regimului juridic al imobilelor în cauză, sunt și prevederile Legii apelor, nr. 107/1997 care, în art. 3 alin. (3) dispune că aparțin domeniului public al Statului și „insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal, la nivelul mediu al apei” ce aparțin proprietarului albiei apei, categorie în care se încadrează și imobilele „M.” și „M.”, în condițiile în care proprietarul „albiei apei” - Dunărea - este Statul român.

Cum, categoria de folosință a imobilelor - insule cu pădure - reclamă intrarea acestora și sub incidența Legii nr. 107/1997, și respectiv administrarea lor și de către A.N.A.R., s-a reținut corect că cele două administrări, fiind prevăzute prin legi organice, nu se exclud, nefiind invocată o dispoziție legală care să interzică existența a doi administratori ai unui bun aparținând domeniului public al Statului. Ca atare, în condițiile în care trei legi organice recunosc apartenența celor două imobile la domeniul public al Statului (C. silv., Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 107/1997), atestarea acestora ca aparținând domeniului public de interes local - al municipiului Giurgiu - printr-o H.G., act normativ inferior legii, nu poate avea nicio relevanță sub aspectul stabilirii regimului juridic al nemișcătoarelor, neavând efect constitutiv de proprietate, în favoarea unității administrativ teritoriale.

De altfel, o altă H.G., ulterioară celei invocate - H.G. nr. 2060/2004 - a atestat contrariul, respectiv apartenența imobilelor la domeniul public al Statului. Din această perspectivă, înscrierea drepturilor tabulare în C.F., în baza H.G. invocate, nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996 care, spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-Lege nr. 115/1938, asigură doar opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular. Nu pot fi reținute nici argumentele recurentului legate de respingerea acțiunii ce a vizat anularea H.G. nr. 968/2002, câtă vreme instanța supremă (prin Decizia nr. 724 din26 februarie 2008) nu a procedat la o analiză a fondului cauzei, cererea fiind respinsă pe considerentul neatacării hotărârilor de consiliu local, prin care au fost „însușite” bunuri aflate în domeniul public al Municipiului Giurgiu.

Actele cauzei cât și expertiza tehnică judiciară efectuată la fond (fila 200-Dosar nr. 5960/236/2010 al Tribunalului Giurgiu) atestă de asemenea că cele două ostroave în litigiu, erau incluse în amenajamente silvice, încă din anul 1955, și evidențiate ca aparținând domeniului public al Statului. Aceeași expertiză (ing.C.I.) relevă că grupurile de pădure „O.M.”, „M. Est și Vest” și plantațiile ce compun „U.P. Giurgiu”, au fost și în trecut în proprietate statului, fiind administrate în perioada interbelică de „C.A.P.S.”, prin O.S. Giurgiu. Se evidențiază că trupurile de pădure înscrise în Anexele 2 și 22, pozițiile 408-409 și 30-31 ale H.G. nr. 968/2002, sunt cele deținute de R.N.P. R., respectiv de D.S.

Giurgiu, neexistând alți deținători legali, în condițiile în care acestea fac parte din fondul forestier național, proprietate publică a statului. Or, potrivit art. 11 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, „privind regimul juridic al proprietății publice” bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, neputând fi înstrăinate (ci, doar date în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii), actele juridice încheiate cu încălcarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate absolută. Tot astfel, atât C. silv. anterior, în vigoare la data încheierii actelor atacate, (Legea nr. 26/1996-art. 54) cât și cel în vigoare (Legea nr. 46/2008-art. 34 alin. (1) și art. 35) interzic reducerea suprafeței fondului forestier național, terenurile forestiere proprietate publică a Statului, neputând face obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că hotărârea tribunalului a fost pronunțată cu ignorarea reglementărilor privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, recursul urmând a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Giurgiu prin primar împotriva Deciziei nr. 293/A din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2015.