ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 562/2012

Asupra recursurilor de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 201 din 21 februarie 2011, Tribunalul Galați i-a condamnat pe inculpații: - S.C., la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (l) și (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) și e) C. pen., după executarea pedepsei rezultante, revocând suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 86 din 10 februarie 2009 a Judecătoriei Tecuci, pe care a adăugat-o la pedeapsa din prezenta, inculpatul executând în final pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) și e) C. pen, menținând starea de arest și deducând prevenția de la 10 martie 2010 la zi; - P.I., la o pedeapsă de 18 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (l) și (3) teza I C. pen.

și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) și e) C. pen., după executarea pedepsei rezultante, menținând starea de arest și deducând prevenția de la 10 martie 2010 la zi. În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., l-a obligat pe inculpatul P. I. să plătească părții civile S.G. suma de 1.000 lei cu titlu de daune morale. În baza art. 7 alin. (l) din Legea nr. 76/2008 s-au prelevat probe biologice de la inculpați în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 06 martie 2009, partea vătămată, minora S.G. și martorele P.D.G. și C.V. plecând de la școală s-au deplasat la domiciliul inculpatului P.I., tatăl martorei P.D., unde, la ora 20 00 , au venit inculpatul S.C., zis „N.” și martorul D.C.M.

Cele două martore au plecat cu împreună cu inculpatul S.C. să se plimbe cu autoturismul condus de martorul D.C.M., partea vătămată rămânând cu inculpatul P.I., ocazie cu care acesta i-a explicat cum se dezvirginează o fată, propunându-i să întrețină relații sexuale, fiind însă refuzat. În timp ce se plimbau cu autoturismul, inculpatul S.C. i-a propus martorei C.V. să întrețină relații sexuale, fiind însă refuzat, motiv pentru care martora P.D.G. i-a spus inculpatului că poate partea vătămată S.G., care se afla la domiciliu său, vrea să întrețină raporturi sexuale. Ca urmare aceștia au revenit la domiciliul inculpatului P.I., de unde au luat-o pe partea vătămată, deși martora C.V. le aduse la cunoștință că aceasta are doar 13 ani, precum și fără a-i comunica intențiile inculpatului S.C.

Plecând cu autoturismul condus de martorul D.C.M., partea vătămată S.G. s-a urcat pe bancheta din spate, alături de martora P.D.G. și inculpatul S.C., iar la un moment dat când se deplasau spre orașul Tecuci, inculpatul i-a cerut imperativ șoferului să oprească în dreptul unei plantații, solicitându-le celor din mașină să coboare întrucât dorea să discute cu partea vătămată. încercând să coboare din autoturism, partea vătămată a fost luată de mână de către inculpatul S.C., care a amenințat-o cu un cuțit că „îi va tăia venele” dacă nu rămâne, ulterior tăindu-i blugii și cerându-i să se dezbrace pentru a întreține relații sexuale. Astfel, inculpatul S.C., sub amenințarea cu un cuțit a reușit să întrețină un raport sexual normal cu partea vătămată S.G., căreia i-a spus că îi dă foc la casă dacă va face plângere la poliție.

Martorii D.C.M., C.V. și P.D.G. au realizat cele întâmplate în autoturism, dar nu au intervenit întrucât inculpatul S.C. avea o fire violentă, așa cum a rezultat din declarația lui D.C.M. care în momentul revenirii la mașină a observat că partea vătămată plângea, aceasta refuzând să-i spună motivul. Partea vătămată S.G. și martorele C.V. și P.D.G. au fost lăsate la domiciliul acesteia din urmă, unde au rămas peste noapte, dormind în același pat cu inculpatul P.I., care i-a propus părții vătămate să întrețină relații sexuale, dar fiind refuzat, a amenințat-o cu un cuțit, a dezbrăcat-o forțat, după care a avut un raport sexual cu aceasta împotriva voinței sale. Conform raportului de constatare medico-legală, minora S.G.

prezenta o deflorare completă, mai veche de 14 zile, fără a se putea preciza data, secreția vaginală nepunând în evidență spermatozoizi, iar pe cap, corp și membre nu existau semne de violență. S-a mai reținut că inculpatul S.C. a avut o atitudine oscilantă, negând inițial comiterea faptei, inclusiv la data judecării propunerii de arestare preventivă, pentru ca ulterior să revină și în prezența apărătorului ales, să recunoască că a întreținut un raport sexual cu partea vătămată S.G., având însă acordul acesteia, poziție care și-a menținut-o și în cursul cercetării judecătorești, când a precizat că minora are vârsta de 15 ani. Aceste susținerii fiind ca nesincere de către instanța de fond au fost înlăturate în raport de declarațiile martorilor D.C.M., C.V.

și P.D.G., dar și cele ale părții vătămate care la urmărire penală a arată că „m-a amenințat că va intra în casă peste familia mea și ne va da foc la casă”, precum și ale reprezentantului legal S.A., care a precizat că „în luna august 2009 S.C. a venit la poarta locuinței mele ..m-a amenințat că dacă îl bag în pușcărie, după ce va ieși ne va omorî, atât pe mine cât și pe G.”. La rândul său, și inculpatul P.I. a avut o atitudine nesinceră, negând întreținerea oricărui raport sexual cu minora, susțineri care s-a constatat că sunt contrazise de declarațiile acesteia și cele ale martorelor P.D.G. și C.V. La stabilirea situației de fapt, prima instanță a mai avut în vedere și procesul-verbal de conducere în teren a părții vătămate, procesul-verbal de recunoaștere din grup a inculpaților.

S-a reținut că faptele celor doi inculpați care au întreținut relații sexuale cu partea vătămată S.G., prin constrângerea și profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, cunoscând că are vârsta de 13 ani întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (l) și (3) teza I C. pen., fiind reținute și dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., față de inculpatul S.C. Deși s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (l) C. pen., s-a constatat că întreținerea raporturilor sexuale cu partea vătămată s-a făcut prin constrângere, chiar dacă în faza judecății aceasta a arătat că și- a dat acordul, sens în care au fost avute în vedere, pe de o parte, declarațiile sale inițiale, date imediat după consumarea infracțiunii, iar pe de altă parte, declarațiile celor trei martori care revenind la autoturism au văzut în ce stare se afla minora care plângea, martorul D.C.M.

arătând în mod constant că nu a intervenit, fiindu-i teamă de inculpatul S.C. din cauza firii violente. În plus, așa cum s-a arătat inculpatul a cunoscut vârsta reală a părții vătămate, fiindu-i comunicată de martora C.V., astfel că s-a apreciat că nu s-a aflat în eroare de fapt cu privire la această împrejurare. În ceea ce-l privește pe inculpatul P.I. vinovăția sa pentru comiterea infracțiunii de viol a rezultat cu certitudine din declarațiile părții vătămate și cele ale martorelor P.D.G. și C.V.

La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă fixate de lege, gradul de pericol social concret al infracțiunii, apreciat în raport de modalitatea și împrejurările în care a fost săvârșită (asupra unei persoane vulnerabile, în vârsta de 13 ani), urmarea produsă (consecințele asupra dezvoltării psiho-fizice a minorei), dar și datele care caracterizează persoana inculpaților, în raport de care au fost stabilite pedepse diferențiate. Sub aspectul laturii civile s-a apreciat că se justifică acordarea unei sume cu titlu de daune morale. Împotriva acestei hotărârii au declarat apel inculpații S.C. și P.I. Inculpatul S.C.

a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (l) C. pen., iar inculpatul P.I. a criticat cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată. Prin decizia penală nr. 208/ A din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatului P.I., a desființat în parte hotărârea atacată și rejudecând a redus pedeapsa principală de la 18 ani închisoare la 12 ani închisoare și pedeapsa complementară de la 10 ani la 8 durată pe care i-au fost interzise drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teze II, b), d) și e) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale, respingând ca nefondat apelul inculpatului S.C.

și deducând prevenția pentru inculpați la zi. Instanța de prim control judiciar a constatat că instanță de fond a reținut în mod corect situație de fapt, vinovăția inculpaților, precum și încadrarea juridică a faptelor comise de aceștia. S-a reținut, că la data de 06 martie 2009, inculpații, la intervale diferite, au întreținut relații sexuale cu partea vătămată S.G., minoră în vârstă de 13 ani, prin constrângerea acesteia și profitând de imposibilitatea de a se apăra, faptele acestora întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (l) și (3) teza I C. pen. S-a constatat că vinovăția inculpaților este dovedită cu declarațiile părții vătămate S.G. și ale martorilor P.D.G., C.V.

și D.C.M. audiați atât la urmărire penală, cât și în fața instanței de fond. Amenințarea părții vătămate de către inculpatul S.C. a rezultat din propriile declarații ce se coroborează cu cele ale martorului D.C.M., dar și ale reprezentantului legal S.A., iar împrejurarea că inculpatul a cunoscut vârsta minorei este susținută de declarația martorelor P.D.G. și C.V. Ca atare, s-a apreciat ca fiind nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.C. S-a mai constatat că și fapta inculpatului P.I. este susținută de declarațiile martorelor P.D.G., C.V., coroborate cu cele ale părții vătămate S.G., probe care confirmă întreținerea de relații sexuale cu aceasta împotriva voinței sale.

în raport de circumstanțele reale ale comiterii faptelor, instanțe de prim control judiciar a apreciat că nu se impune aplicarea unui tratament sancționator diferențiat pentru cei doi inculpați, motiv pentru care a redus pedeapsa aplicată inculpatului P.I. la 12 ani închisoare. Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen, recurs inculpații S.C. și P.I. Inculpatul S.C. a criticat hotărârile atacate sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptei, în condițiile în care partea vătămate a fost de acord să întrețină relații sexuale, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 198 C. pen., iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei ca urmare a aplicării procedurii simplificate a recunoașterii de vinovăție.

Inculpatul P.I. a solicitat achitarea întrucât în cauză s-a făcut o gravă eroare de fapt, dat fiind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăția sa în comiterea infracțiunii de viol. Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (l) pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpații S.C. și P.I.,ca fiind nefondate, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 198 alin. (1) C. pen., infracțiunea de act sexual cu un minor presupune sub aspectul laturii obiective ca actul sexual să fie realizat cu consimțământul victimei care însă nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Astfel, cel ce realizează un act sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani prin constrângere fizică sau morală, săvârșește infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (l) și (3) C. pen. În deplin acord cu instanțele inferioare, Înalta Curte constată că, în cauză, probele administrate dovedesc dincolo de orice dubiu refuzul părții vătămate S. G. de a întreține un raport sexual cu inculpatul S.C., împotrivirea acesteia fiind înlăturată prin constrângere morală, fără a prezenta relevanță dacă rezistența acesteia a fost ușor înfrântă. Chiar dacă, conform raportului de constatare medico-legală partea vătămată S.G.

nu prezenta pe cap, corp și membre semne de violență, iar secreția vaginală nu a pus în evidență spermatozoizi, nu trebuie ignorat faptul că, așa cum rezultă din declarațiile minorei date la urmărire penală și ale reprezentantului legal, S.A., împotrivirea victimei la raportul sexual a fost înfrântă prin amenințarea „că-i va tăia venele” cu cuțitul avut de inculpat asupra sa, pe care, de altfel, l-a și folosit pentru a-i rupe blugii și a o forța să se dezbrace, constrângerea acesteia fiind confirmată și de martorul D.C.M. care a observat, imediat după incident, starea emoțională în care se afla partea vătămată care plângea, fiind greu de crezut că o asemenea atitudinea corespunde unei persoane care și-a exprimat liber consimțământul la întreținerea de relații sexuale.

Pe de altă parte, mama minorei a fost la rândul său amenințată cu moartea de inculpat S.C. „dacă îl bag în pușcărie”, împrejurare care dovedește că partea vătămată nu și-a dat consimțământul pentru a avea un raport sexual, caz în care nu s-ar justifica comportamentul agresiv al acestuia. Ca atare, în mod corect a fost înlăturată apărarea inculpatului că a întreținut relații sexuale cu acordul victimei, precum și declarațiile acesteia de la instanță întrucât contravin ansamblului probator administrat în cauză. Referitor la agravantă prevăzută în alineatul (3) din art. 197 C. pen., Înalta Curte constată că a fost justificată reținerea de către instanțele inferioare, întrucât inculpatul S.C. cunoscuse vârsta minorei, de 13 ani, fiindu-i comunicată în ziua incidentului de martora C.V.

Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte apreciază că infracțiunea comisă de inculpatul S.C. este cea de viol, motiv pentru care nu va reține cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (l) pct. 17 C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției.

Așadar, greșita examinare a probelor administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației de fapt. Ca atare, existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanței de prim control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen. În speță, inculpatul P.I., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în scris și în ședință publică, nu a fost în măsură să evidențieze vreo contradicție evidentă și controversată între conținutul probelor și împrejurările de fapt stabilite de către instanțele inferioare, fiind neîntemeiate susținerile acestuia că nu a săvârșit infracțiunea de viol.

Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal și însușite de instanța de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, din declarațiile părții vătămate S.G., potrivit cărora a fost obligată, fiind amenințată cu un cuțit. Să întrețină un raport sexual cu inculpatul P.I., coroborate cu cele ale martorelor P.D.G. și C.V. care au fost de față la incident, ajutându-l pe inculpat să o dezbrace pe minoră, dar și cu susținerile reprezentantului legal S.A. căreia i-a relatat fiica sa cele întâmplate la domiciliul inculpatului, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția inculpatului P.I., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că nu a comis infracțiunea de viol în scopul sustragerii de la răspunderea penală.

De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raționamente care în opinia inculpatului P.I. ar putea demonstra că nu a comis infracțiunea de viol pentru care a fost condamnat, operațiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Referitor la critica privind greșita individualizarea a pedepsei aplicate inculpatului S.C. se constată că instanțele inferioare au luat în considerare toate criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (l) C. pen., stabilind o sancțiune penală judicios individualizată în raport cu împrejurările în care s-a comis activitatea infracțională și datele care caracterizează persoana inculpatului.

Astfel, a fost avută în vedere natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și puse în pericol prin acțiunea ilicită (libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale), caracterul și gravitatea urmărilor ce s-au produs (vătămarea dezvoltării psihice a minorei), precum și conduita inculpatului înainte și după comiterea faptelor, care deși era la primul conflict cu legea penală și a recunoscut că a întreținut un raport sexual cu minora, a negat folosirea constrângerii morale, susținând în mod constant că actul sexual s-a realizat cu consimțământul părții vătămate. În acest context, Înalta Curte consideră că atitudinea procesuală parțial sinceră manifestată de inculpatul S.C.

nu se înfățișează ca o împrejurare suficient de relevantă pentru a justifica reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru săvârșirea infracțiunii de viol, având în vedere poziția sa psihică față de faptă, acesta încercând pe tot parcursul procesului penal să inducă ideea că actul sexual s-a realizat cu consimțământul minorei, cât și gravitatea deosebită a acțiunilor comise, acesta constrângând prin amenințate victima, în vârsta de 13 ani, să întrețină relații sexuale. Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol a fost corect individualizată, astfel încât nu se justifică stabilirea unei sancțiuni penale mai ușoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, act normativ intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, judecata în cazul recunoașterii vinovăției se face conform procedurii simplificate doar în cazul în care sunt întrunite cumulativ două condiții, respectiv inculpatul recunoaște faptele astfel cum au fost reținute prin actul de sesizare al instanței până la începerea cercetării judecătorești și solicită ca soluționarea cauzei să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Deși cercetarea judecătorească a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, iar solicitarea, prin apărător, a inculpatului S.C.

de aplicare a dispozițiilor referitoare la procedura recunoașterii vinovăție s-a făcut potrivit art. XI din O.U.G nr. 121/2011 (M. Of. nr. 931/29.12.2011) la primul termen de judecată cu procedură completă, imediat următor intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv, în recurs la data de 23 februarie 2012, în condițiile în care hotărârea instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 septembrie 2011, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., întrucât inculpatul nu a recunoscut fără echivoc fapta de viol așa cum a fost stabilită prin rechizitoriu, susținând că a exista consimțământul minorei la realizarea raportului sexual. În consecință, având în vedere, că în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (l) pct. 14, 17 și 18 C. proc.

pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (l) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații S.C. și P.I., deducând prevenția la zi pentru aceștia. Având în vedere că recurenții sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații S.C. și P.I. împotriva deciziei penale nr. 208/ A din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedepsele aplicate recurenților inculpați durata reținerii și arestării preventive de la 10 martie 2010 la 23 februarie 2012. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de câte 300 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 februarie 2012.