ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1784/PI din 8

ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 11212/30/2010, Tribunalul Timiș a

respins, ca prescrise, pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31

decembrie 2006, solicitate de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în

contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL; totodată, a respins, ca neîntemeiate,

pretențiile solicitate de aceeași reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2007 -

12 august 2008, luând act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel,

cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru

pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, prima

instanță a reținut că, potrivit art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii

acestuia.

În speță, s-a reținut

că reclamanta Administrația Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu

suprafața de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC N. SA

Nichitdorf, județul Timiș - în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001,

care reprezintă, totodată, și actul de înființare a instituției; că, în

calitate de administrator al statului român - în exercitarea prerogativelor

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole - prescripția începe să

curgă de la momentul înființării reclamantei, astfel că dreptul la acțiune este

prescris pentru perioada ce excede celor 3 ani anteriori introducerii acesteia,

respectiv pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006.

În ce privește

apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoștință doar la data de 11

iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul și, prin urmare, termenul de

prescripție curge numai de la această dată, se arată că aceasta este nefondată

deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr.

167/1958.

Pe de altă parte, se

arată că recunoașterea pârâtei, în sensul că folosește terenul din anul 2000,

nu reprezintă și o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, din nota de

constatare invocată de aceasta din urmă rezultând foarte clar că reprezentantul

pârâtei invocă un titlu cu privire la teren, astfel că nici dispozițiile art.

16 lit. a) din Decret nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză.

În ce privește

pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, Tribunalul a

apreciat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prin Sentința civilă nr. 283

din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - definitivă și irevocabilă - a fost

dispusă adjudecarea în favoarea pârâtei SC S.B. SRL a imobilelor terenuri cu

clădiri cu destinație agricolă, respectiv ferma 8, înscrisă în CF aaa a

localității Nitchidorf, și ferma nr. 12, înscrisă în CF xxx a aceleiași

localități.

Instanța a apreciat

că această hotărâre judecătorească face dovada deplină a dreptului de

proprietate pe care pârâta îl deține asupra terenului în suprafață de 203 ha,

deoarece, la data pronunțării hotărârii codul de procedură civilă prevedea, în

art. 516 pct. 8 C. proc. civ., că actul de adjudecare este titlu de

proprietate, iar în art. 517 alin. (1), că un exemplar de pe actul de

adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate și

pentru a fi înscris în cartea funciară; în fine, că, potrivit art. 518 alin.

(1) din același act normativ, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului

sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, se

transmite de la debitor la adjudecatar.

Prin urmare, s-a

arătat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în cauză este

dovedit prin actul de adjudecare - reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9

februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - iar neînscrierea acestui titlu în cartea

funciară nu-l lipsește de efecte juridice, sub aspectul plenitudinii

atributelor dreptului de proprietate, deoarece atât art. 26 din Legea nr.

115/1938 cât și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 statuează că dreptul de

proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără

înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare

silită și uzucapiune.

Concluzionând,

Tribunalul a reținut că, întrucât pârâta deține un titlu de proprietate asupra

suprafeței de teren de 203 ha agricol, nu se poate vorbi de o posesie

nelegitimă și o îmbogățire fără justă cauză prin folosința acestui bun, astfel

că se impune respingerea, ca neîntemeiate, a pretențiilor reclamantei pentru

perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a luat act că pârâta nu a solicitat

cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamanta Agenția Domeniilor Statului, solicitând

schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la

acțiune privind perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006 și admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă

nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins apelul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în

contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1784/PI

din 8 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr.

11212/30/2010, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Soluția de

respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantei, pentru pretențiile aferente

perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, în considerarea prevederilor

legale cu caracter imperativ care reglementează prescripția extinctivă, ridică,

în speță, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanței

pretinse de reclamantă, iar cea de-a doua - privind data la care începe să

curgă termenul de prescripție și incidența unor cauze de întrerupere a acestui

termen.

În ceea ce privește

calificarea creanței, apelanta a susținut că aceasta are natura juridică a unei

creanțe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripție,

de 5 ani, instituit de prevederile art. 121 alin. (1) (În realitate, art. 131

alin. (1)) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.

Curtea, în deplin

acord cu cele statuate de către prima instanță, a exclus caracterul fiscal al

creanței reclamantei și a confirmat termenul de prescripție de drept comun,

care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, conform art. 1 și

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În sensul celor de

mai sus, curtea a reținut că acțiunea reclamantei are ca obiect repararea

pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără

drept a suprafeței de 203 ha - preluată de la SC A.N. SA, jud. Timiș, în

conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001,

privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri

proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea

Agenției Domeniilor Statului, respectiv, Anexei nr. 1, poz. 595 la lege.

Or, în timp ce

dreptul la despăgubiri își află izvorul în fapta delictuală a pârâtei și este

guvernat de norme de drept privat, creanța fiscală își are izvorul în raporturi

juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub

aspectul analizat, împrejurarea că despăgubirile se fac venituri la bugetul

statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind

Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripție de 5

ani), se referă în mod expres la creanțe fiscale, nicidecum la creanțe

bugetare.

Ori, potrivit art. 21

alin. (1) din același act normativ, "Creanțele fiscale reprezintă drepturi

patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material

fiscal."

Este adevărat că

prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003 și "pentru administrarea drepturilor vamale, precum

și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte

sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat", însă

dispoziția de la art. 131 este una de excepție, așa încât este de strictă

interpretare și că, trebuie observat că acest termen special de prescripție se

referă la executarea unor atare creanțe, în timp ce în speță se ridică problema

determinării creanțelor la care este îndreptățită reclamanta.

Pentru toate aceste

considerente, curtea a apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru

plata contravalorii lipsei de folosință a terenului se supune prevederilor art.

1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acțiune, având un

obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în

termenul stabilit în lege.

Sub aspectul

momentului de început al termenului de prescripție, s-a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, alin. (1), prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea și că potrivit alin. (2) din același

articol, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în

cazul îmbogățirii fără just temei.

În speță, pârâta

folosește terenul în litigiu din anul 2000, așa încât în absența unor dovezi

din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia,

se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea

și că în atare situație, termenul de prescripție curge de la data la care

reclamanta a fost lipsită de folosința terenului, împlinindu-se câte un termen

de prescripție distinct pentru contravaloarea folosinței aferentă fiecărui an.

În cauză nu sunt

incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului

de prescripție, întrucât, prin nota de constatare încheiată la data de 11 iunie

2008, pârâta nu a recunoscut pretențiile reclamantei, ci doar împrejurarea că

terenul se află în folosința sa din anul 2000, ci dimpotrivă, pârâta a

contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa

actul de adjudecare, reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001

a Judecătoriei Lugoj.

În atare situație, nu

sunt incidente în speță dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

așa încât în mod legal prima instanță a respins pretențiile reclamantei, pentru

perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, ca prescrise.

Curtea de Apel

Timișoara a reținut că acțiunea reclamantei este și nefondată, întrucât prin

Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, s-au

adjudecat în favoarea pârâtei SC S.B. SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă

și construcții, în suprafață de 203 ha, înscrise în CF aaa și CF xxx a

localității Nitchidorf (respectiv, fermele nr. 8 și 12) și că în atare

situație, pârâta deține un titlu de proprietate asupra terenurilor, care este

opozabil erga omnes independent de înscrierea lui în cartea funciară - față de

dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 7/1996 și art. 887 alin. (1) din noul C. civ., care statuează că

dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de

terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzare silită.

Împotriva Deciziei

civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului

București, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o

pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbării sentinței și admiterea

acțiunii sale.

După o prezentare a

situației de fapt, recurenta reclamantă a susținut în esență următoarele:

În cadrul primului

motiv de nelegalitate, a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel

încalcă dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și

nici nu arată argumentat în drept motivele pentru care au fost înlăturate

susținerile sale esențiale, cu privire la motivele de recurs, art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel, în motivarea deciziei atacate, nu a făcut nici o referire la criticile

sale, privind respingerea pretențiilor solicitate pentru perioada 1 ianuarie

2007 - 12 august 2008, reluând numai apărările formulate de pârâta SC S.B. SRL,

considerând că dovada proprietății pârâtei asupra terenului de 203 ha, este

dată de actul de adjudecare, în speță de Sentința civilă nr. 283 din 9

februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, iar neînscrierea lui în cartea funciară

nu-l lipsește de efecte juridice, împrejurare în care vicierea motivării

sentinței recurate constă în nearătarea convingătoare a motivelor de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, situație ce echivalează cu o

motivare insuficientă, ceea ce constituie, așa cum a statuat practica

judiciară, o lipsă de bază legală a sentinței pronunțată de instanța de apel.

Invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta precizează că

hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită și cu nesocotirea

dispozițiilor legale, incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr.

198/1999 și ale Legii nr. 268/2001.

Recurenta a prezentat

în continuare situația de fapt proprie cauzei și modul în care instanțele au

interpretat probatoriul administrat, arătând că, Agenția Domeniilor Statului

este o instituție de interes public de specialitate, cu personalitate juridică,

în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, aceasta are printre atribuții

exercitarea, în numele statului, a prerogativelor dreptului de proprietate

asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului privat al

statului, precum și gestionarea și exploatarea eficientă a patrimoniului de

stat al cărui proprietar mandatat este și administrează terenurile cu

destinație agricolă aparținând domeniului public și privat al statului, aflate

în exploatarea societăților naționale, a institutelor și stațiunilor de

cercetare și producție agricolă și a unităților de învățământ agricol și

silvic.

În exercitarea

atribuțiilor ce-i revin potrivit legii, recurenta a arătat că încheie contracte

de exploatare a terenurilor cu destinație agricolă aflate în patrimoniul

propriu, cu persoanele fizice sau juridice dobândind dreptul de exploatare a

terenului agricol în schimbul unui preț, redevență, arendă, că veniturile

încasate de A.D.S. din aceste activități se fac venituri la bugetul de stat,

conform art. VIII alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor

probleme financiare și pentru modificarea unor acte normative.

Reclamanta a mai

arătat că prin H.G. nr. 1.503/2009 - privind reorganizarea Agenției Domeniilor

Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. în

data de 9 decembrie 2009, Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat

regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri

proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

Cu referire la

litigiul de față, reclamanta învederează că în perioada menționată, pârâta a

exploatat terenul aparținând A.D.S., în suprafață de 203 ha teren cu destinație

agricolă fără a deține un contract prin care să dobândească dreptul de

exploatare a terenului aflat în proprietatea A.D.S.

Recurenta a mai

arătat că a preluat în patrimoniu suprafața de teren cu destinație teren

agricol aflat în proprietatea statului de la SC A.N. SA jud.Timiș, în

conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999, și cele ale Legii nr.

268/2001, evidențiată în Anexa nr. 1, poz. 595 la lege și că în temeiul actelor

normative ce reglementează activitatea A.D.S., menționate, este proprietarul

suprafeței ce face obiectul prezentului dosar.

În considerarea celor

de mai sus, reclamanta a arătat că i-a adus la cunoștință pârâtei faptul că

figurează în evidențele A.D.S. cu un debit în valoare de 350.906,21 RON, ca

urmare a exploatării abuzive a terenului sus menționat, fiind invitată la

conciliere în temeiul art. 720

1

C. proc. civ., în data de 9

septembrie 2008, la sediul A.D.S. - prilej cu care s-a încheiat și

procesul-verbal din 9 septembrie 2008, specificând și criteriile de determinare

a debitului, luând cunoștință despre faptul că pârâta exploatează abuziv

respectivul teren la data de 11 iunie 2008, astfel cum rezultă din nota de

constatare încheiată la această dată și că acțiunea înregistrată de A.D.S. la

data de 8 decembrie 2010, respectă termenul de prescripție prevăzut de lege.

În sensul celor de

mai sus, a arătat că, potrivit art. 16, lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se

prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția și că, astfel cum

rezultă din nota de constatare, pârâta a recunoscut faptul că ocupă terenul

încă din anul 2000.

Pe de altă parte, se

solicită a se observa că veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului din

astfel de activități se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII

alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 - pentru reglementarea unor probleme

financiare și pentru modificarea unor acte normative, situație menținută și

după reorganizarea instituției în conformitate cu Legea nr. 329/2009,

statuându-se că A.D.S. urmează să fie finanțată integral de la bugetul de stat

prin bugetul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Mai mult, că prin

H.G. nr. 1.503/2009, privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului,

adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. în data de 9

decembrie 2009, Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de

finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în

instituție finanțată integral de la bugetul de stat, astfel ca devin aplicabile

termene speciale de prescripție.

Reclamanta a susținut

că, întrucât veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului se fac venituri

la bugetul de stat, în cauză devin aplicabile termenele speciale de

prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121, alin. (1) din

O.G. nr. 92/2003 și că față de cele de mai sus, decizia este nelegală, deoarece

instanța de fond a ignorat caracterul special al creanței și prevederile legale

incidente în cauză.

În altă ordine de

idei, a arătat că instanța a încălcat și prevederile art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și cum

acțiunea sa nu are ca obiect obligarea pârâtei la executarea obligației de

plată a redevenței asumată printr-un contract, obligație scadentă trimestrial,

ci obligarea la plata unei sume reprezentând prejudiciu, urmare a exploatării

terenului fără contract, nu poate fi vorba de împlinirea termenului de

prescripție.

Recurenta reclamantă

a susținut că în mod greșit instanța de apel, i-a respins cererea, considerând

că pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, pretențiile sale sunt

prescrise, fără să ia în considerare dispozițiile H.G. nr. 1503/2009 privind

reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii

nr. 329/2009, și nici dispozițiile art. 1, alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește

pretențiile pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, s-a arătat că,

dând eficiență Sentinței civile nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, instanța de

apel a ignorat dispozițiile art. 86 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece

această sentință nu i-a fost niciodată comunicată, încălcându-i-se astfel

dreptul la apărare.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București

împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate,

constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanta

Agenția Domeniilor Statului București și-a întemeiat acțiunea pe principiul

îmbogățirii fără just temei, raportându-se la dispozițiile Legii nr. 268/2001

privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri

proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea

Agenției Domeniilor Statului, la cele ale H.G. nr. 626/2001 și ale O.U.G. nr.

198/1999.

Astfel se constată

că, instanța de apel a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce a ajuns la hotărârea dată,

obligație esențială a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel

Timișoara, a analizat calitatea pârâtei de proprietară a terenului a cărui

exploatare, a susținut recurenta reclamantă, că a condus la îmbogățirea fără

justă cauză a acesteia, constând în lipsa de folosință, raportându-se la o

sentință civilă, nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, la care sentința apelată nu

face nici o referire și cu ignorarea procesului-verbal de adjudecare din care

rezultă că obiectul licitației l-a format plantația cu diferite specii de pomi

fructiferi aflată pe teren, sens în care pârâta a solicitat reclamantei

ulterior încheierii lui concesionarea terenului pe care se afla aceasta.

Înalta Curte,

constată ca întemeiate și criticile recurentei reclamante Agenția Domeniilor

Statului București, privind greșita aplicare a legii față de împrejurarea că a

preluat în patrimoniu suprafața de teren cu destinație teren agricol aflat în

proprietatea statului de la SC A. N. SA jud.Timiș, avându-se în vedere că

terenurile în speță figurează atât în anexele O.G. nr. 198/1999 sub nr. 602 cât

și ale Legii nr. 286/2001, sub nr. 595, ca terenuri supuse privatizării de

A.D.S. în baza acestor legi speciale.

De asemenea, se

reține că, deși prin Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, a menținut soluția instanței de fond a cărei

motivare a format obiectul criticilor reclamantei, conform căreia pârâta

folosea plantația adjudecată și că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei

SC S.B. SRL de a i se concesiona terenul, curtea de apel, a încălcat principiul

devoluțiunii în apel și dispozițiile art. 292 C. proc. civ., prin

considerentele deciziei sale statuând că pârâta este proprietara terenului,

nerespectând nici dispozițiile art. 296 C. proc. civ., îngreunând astfel,

situația reclamantei în propria sa cale de atac.

Totodată se constată

că, în mod greșit a reținut instanța de apel că pârâta deține un titlu de

proprietate asupra terenurilor, reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9

februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au adjudecat în favoarea

pârâtei SC S.B. SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă și construcții,

în suprafață de 203 ha, înscrise în CF aaa și CF xxx a localității Nitchidorf

(respectiv, fermele nr. 8 și 12), fără să aibă în vedere procesul-verbal de

adjudecare din care rezultă clar că obiectul licitației l-a format plantația cu

diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, și solicitarea ulterioară a

pârâtei de concesionare a terenului pe care se afla aceasta.

Avându-se în vedere

faptul că instanța de apel nu a luat în examinare toate motivele de apel

formulate de reclamantă, Înalta Curte constatând încălcate formele de procedură

sub sancțiunea art. 105 C. proc. civ., considerentele deciziei raportându-se la

probe care nu au fost administrate în fața primei instanțe și nici încuviințate

în apel, va admite recursul reclamantei, va casa Decizia civilă nr. 81 din 3

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și va

trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, apreciind ca întemeiate

motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. în

care se încadrează criticile formulate.

Cu ocazia rejudecării

apelului, instanța urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la

situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea

pretențiilor și apărărilor lor, să ceară părților să administreze probele pe

care le consideră necesare, potrivit art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei

civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de

Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN