ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1784/PI din 8 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 11212/30/2010, Tribunalul Timiș a respins, ca prescrise, pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, solicitate de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL; totodată, a respins, ca neîntemeiate, pretențiile solicitate de aceeași reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, luând act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, prima instanță a reținut că, potrivit art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia.

În speță, s-a reținut că reclamanta Administrația Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafața de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC N. SA Nichitdorf, județul Timiș - în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, care reprezintă, totodată, și actul de înființare a instituției; că, în calitate de administrator al statului român - în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole - prescripția începe să curgă de la momentul înființării reclamantei, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada ce excede celor 3 ani anteriori introducerii acesteia, respectiv pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006. În ce privește apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoștință doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul și, prin urmare, termenul de prescripție curge numai de la această dată, se arată că aceasta este nefondată deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, se arată că recunoașterea pârâtei, în sensul că folosește terenul din anul 2000, nu reprezintă și o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, din nota de constatare invocată de aceasta din urmă rezultând foarte clar că reprezentantul pârâtei invocă un titlu cu privire la teren, astfel că nici dispozițiile art. 16 lit. a) din Decret nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză. În ce privește pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, Tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prin Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - definitivă și irevocabilă - a fost dispusă adjudecarea în favoarea pârâtei SC S.B. SRL a imobilelor terenuri cu clădiri cu destinație agricolă, respectiv ferma 8, înscrisă în CF aaa a localității Nitchidorf, și ferma nr. 12, înscrisă în CF xxx a aceleiași localități.

Instanța a apreciat că această hotărâre judecătorească face dovada deplină a dreptului de proprietate pe care pârâta îl deține asupra terenului în suprafață de 203 ha, deoarece, la data pronunțării hotărârii codul de procedură civilă prevedea, în art. 516 pct. 8 C. proc. civ., că actul de adjudecare este titlu de proprietate, iar în art. 517 alin. (1), că un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate și pentru a fi înscris în cartea funciară; în fine, că, potrivit art. 518 alin. (1) din același act normativ, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar.

Prin urmare, s-a arătat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în cauză este dovedit prin actul de adjudecare - reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - iar neînscrierea acestui titlu în cartea funciară nu-l lipsește de efecte juridice, sub aspectul plenitudinii atributelor dreptului de proprietate, deoarece atât art. 26 din Legea nr. 115/1938 cât și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 statuează că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune.

Concluzionând, Tribunalul a reținut că, întrucât pârâta deține un titlu de proprietate asupra suprafeței de teren de 203 ha agricol, nu se poate vorbi de o posesie nelegitimă și o îmbogățire fără justă cauză prin folosința acestui bun, astfel că se impune respingerea, ca neîntemeiate, a pretențiilor reclamantei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta Agenția Domeniilor Statului, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune privind perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006 și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1784/PI din 8 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 11212/30/2010, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantei, pentru pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripția extinctivă, ridică, în speță, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanței pretinse de reclamantă, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripție și incidența unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce privește calificarea creanței, apelanta a susținut că aceasta are natura juridică a unei creanțe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripție, de 5 ani, instituit de prevederile art. 121 alin. (1) (În realitate, art. 131 alin. (1)) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală. Curtea, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanță, a exclus caracterul fiscal al creanței reclamantei și a confirmat termenul de prescripție de drept comun, care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, conform art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În sensul celor de mai sus, curtea a reținut că acțiunea reclamantei are ca obiect repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeței de 203 ha - preluată de la SC A.N.

SA, jud. Timiș, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, respectiv, Anexei nr. 1, poz. 595 la lege. Or, în timp ce dreptul la despăgubiri își află izvorul în fapta delictuală a pârâtei și este guvernat de norme de drept privat, creanța fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub aspectul analizat, împrejurarea că despăgubirile se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripție de 5 ani), se referă în mod expres la creanțe fiscale, nicidecum la creanțe bugetare. Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din același act normativ, "Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal." Este adevărat că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și "pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat", însă dispoziția de la art. 131 este una de excepție, așa încât este de strictă interpretare și că, trebuie observat că acest termen special de prescripție se referă la executarea unor atare creanțe, în timp ce în speță se ridică problema determinării creanțelor la care este îndreptățită reclamanta.

Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de folosință a terenului se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, alin. (1), prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea și că potrivit alin. (2) din același articol, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.

În speță, pârâta folosește terenul în litigiu din anul 2000, așa încât în absența unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea și că în atare situație, termenul de prescripție curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosința terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripție distinct pentru contravaloarea folosinței aferentă fiecărui an.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripție, întrucât, prin nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, pârâta nu a recunoscut pretențiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosința sa din anul 2000, ci dimpotrivă, pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare, reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj. În atare situație, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât în mod legal prima instanță a respins pretențiile reclamantei, pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, ca prescrise.

Curtea de Apel Timișoara a reținut că acțiunea reclamantei este și nefondată, întrucât prin Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC S.B. SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă și construcții, în suprafață de 203 ha, înscrise în CF aaa și CF xxx a localității Nitchidorf (respectiv, fermele nr. 8 și 12) și că în atare situație, pârâta deține un titlu de proprietate asupra terenurilor, care este opozabil erga omnes independent de înscrierea lui în cartea funciară - față de dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 887 alin. (1) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzare silită.

Împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului București, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbării sentinței și admiterea acțiunii sale. După o prezentare a situației de fapt, recurenta reclamantă a susținut în esență următoarele: În cadrul primului motiv de nelegalitate, a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel încalcă dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici nu arată argumentat în drept motivele pentru care au fost înlăturate susținerile sale esențiale, cu privire la motivele de recurs, art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, instanța de apel, în motivarea deciziei atacate, nu a făcut nici o referire la criticile sale, privind respingerea pretențiilor solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, reluând numai apărările formulate de pârâta SC S.B. SRL, considerând că dovada proprietății pârâtei asupra terenului de 203 ha, este dată de actul de adjudecare, în speță de Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, iar neînscrierea lui în cartea funciară nu-l lipsește de efecte juridice, împrejurare în care vicierea motivării sentinței recurate constă în nearătarea convingătoare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, situație ce echivalează cu o motivare insuficientă, ceea ce constituie, așa cum a statuat practica judiciară, o lipsă de bază legală a sentinței pronunțată de instanța de apel.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta precizează că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită și cu nesocotirea dispozițiilor legale, incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001.

Recurenta a prezentat în continuare situația de fapt proprie cauzei și modul în care instanțele au interpretat probatoriul administrat, arătând că, Agenția Domeniilor Statului este o instituție de interes public de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, aceasta are printre atribuții exercitarea, în numele statului, a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului privat al statului, precum și gestionarea și exploatarea eficientă a patrimoniului de stat al cărui proprietar mandatat este și administrează terenurile cu destinație agricolă aparținând domeniului public și privat al statului, aflate în exploatarea societăților naționale, a institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă și a unităților de învățământ agricol și silvic.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin potrivit legii, recurenta a arătat că încheie contracte de exploatare a terenurilor cu destinație agricolă aflate în patrimoniul propriu, cu persoanele fizice sau juridice dobândind dreptul de exploatare a terenului agricol în schimbul unui preț, redevență, arendă, că veniturile încasate de A.D.S. din aceste activități se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare și pentru modificarea unor acte normative. Reclamanta a mai arătat că prin H.G. nr. 1.503/2009 - privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of.

în data de 9 decembrie 2009, Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat. Cu referire la litigiul de față, reclamanta învederează că în perioada menționată, pârâta a exploatat terenul aparținând A.D.S., în suprafață de 203 ha teren cu destinație agricolă fără a deține un contract prin care să dobândească dreptul de exploatare a terenului aflat în proprietatea A.D.S. Recurenta a mai arătat că a preluat în patrimoniu suprafața de teren cu destinație teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC A.N. SA jud.Timiș, în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 198/1999, și cele ale Legii nr. 268/2001, evidențiată în Anexa nr. 1, poz. 595 la lege și că în temeiul actelor normative ce reglementează activitatea A.D.S., menționate, este proprietarul suprafeței ce face obiectul prezentului dosar. În considerarea celor de mai sus, reclamanta a arătat că i-a adus la cunoștință pârâtei faptul că figurează în evidențele A.D.S. cu un debit în valoare de 350.906,21 RON, ca urmare a exploatării abuzive a terenului sus menționat, fiind invitată la conciliere în temeiul art. 720 1 C. proc. civ., în data de 9 septembrie 2008, la sediul A.D.S. - prilej cu care s-a încheiat și procesul-verbal din 9 septembrie 2008, specificând și criteriile de determinare a debitului, luând cunoștință despre faptul că pârâta exploatează abuziv respectivul teren la data de 11 iunie 2008, astfel cum rezultă din nota de constatare încheiată la această dată și că acțiunea înregistrată de A.D.S.

la data de 8 decembrie 2010, respectă termenul de prescripție prevăzut de lege. În sensul celor de mai sus, a arătat că, potrivit art. 16, lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția și că, astfel cum rezultă din nota de constatare, pârâta a recunoscut faptul că ocupă terenul încă din anul 2000. Pe de altă parte, se solicită a se observa că veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului din astfel de activități se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 - pentru reglementarea unor probleme financiare și pentru modificarea unor acte normative, situație menținută și după reorganizarea instituției în conformitate cu Legea nr. 329/2009, statuându-se că A.D.S.

urmează să fie finanțată integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Mai mult, că prin H.G. nr. 1.503/2009, privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. în data de 9 decembrie 2009, Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanțare, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, astfel ca devin aplicabile termene speciale de prescripție. Reclamanta a susținut că, întrucât veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat, în cauză devin aplicabile termenele speciale de prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121, alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 și că față de cele de mai sus, decizia este nelegală, deoarece instanța de fond a ignorat caracterul special al creanței și prevederile legale incidente în cauză. În altă ordine de idei, a arătat că instanța a încălcat și prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și cum acțiunea sa nu are ca obiect obligarea pârâtei la executarea obligației de plată a redevenței asumată printr-un contract, obligație scadentă trimestrial, ci obligarea la plata unei sume reprezentând prejudiciu, urmare a exploatării terenului fără contract, nu poate fi vorba de împlinirea termenului de prescripție.

Recurenta reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de apel, i-a respins cererea, considerând că pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, pretențiile sale sunt prescrise, fără să ia în considerare dispozițiile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, și nici dispozițiile art. 1, alin. (2) C. proc. fisc. În ceea ce privește pretențiile pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, s-a arătat că, dând eficiență Sentinței civile nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 86 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece această sentință nu i-a fost niciodată comunicată, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: În cauză, reclamanta Agenția Domeniilor Statului București și-a întemeiat acțiunea pe principiul îmbogățirii fără just temei, raportându-se la dispozițiile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, la cele ale H.G.

nr. 626/2001 și ale O.U.G. nr. 198/1999. Astfel se constată că, instanța de apel a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce a ajuns la hotărârea dată, obligație esențială a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Curtea de Apel Timișoara, a analizat calitatea pârâtei de proprietară a terenului a cărui exploatare, a susținut recurenta reclamantă, că a condus la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia, constând în lipsa de folosință, raportându-se la o sentință civilă, nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, la care sentința apelată nu face nici o referire și cu ignorarea procesului-verbal de adjudecare din care rezultă că obiectul licitației l-a format plantația cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, sens în care pârâta a solicitat reclamantei ulterior încheierii lui concesionarea terenului pe care se afla aceasta.

Înalta Curte, constată ca întemeiate și criticile recurentei reclamante Agenția Domeniilor Statului București, privind greșita aplicare a legii față de împrejurarea că a preluat în patrimoniu suprafața de teren cu destinație teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC A. N. SA jud.Timiș, avându-se în vedere că terenurile în speță figurează atât în anexele O.G. nr. 198/1999 sub nr. 602 cât și ale Legii nr. 286/2001, sub nr. 595, ca terenuri supuse privatizării de A.D.S. în baza acestor legi speciale. De asemenea, se reține că, deși prin Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a menținut soluția instanței de fond a cărei motivare a format obiectul criticilor reclamantei, conform căreia pârâta folosea plantația adjudecată și că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei SC S.B.

SRL de a i se concesiona terenul, curtea de apel, a încălcat principiul devoluțiunii în apel și dispozițiile art. 292 C. proc. civ., prin considerentele deciziei sale statuând că pârâta este proprietara terenului, nerespectând nici dispozițiile art. 296 C. proc. civ., îngreunând astfel, situația reclamantei în propria sa cale de atac. Totodată se constată că, în mod greșit a reținut instanța de apel că pârâta deține un titlu de proprietate asupra terenurilor, reprezentat de Sentința civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC S.B.

SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă și construcții, în suprafață de 203 ha, înscrise în CF aaa și CF xxx a localității Nitchidorf (respectiv, fermele nr. 8 și 12), fără să aibă în vedere procesul-verbal de adjudecare din care rezultă clar că obiectul licitației l-a format plantația cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, și solicitarea ulterioară a pârâtei de concesionare a terenului pe care se afla aceasta. Avându-se în vedere faptul că instanța de apel nu a luat în examinare toate motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte constatând încălcate formele de procedură sub sancțiunea art. 105 C. proc.

civ., considerentele deciziei raportându-se la probe care nu au fost administrate în fața primei instanțe și nici încuviințate în apel, va admite recursul reclamantei, va casa Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, apreciind ca întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate. Cu ocazia rejudecării apelului, instanța urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să ceară părților să administreze probele pe care le consideră necesare, potrivit art. 129 alin. (3) și (4) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - NN