ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6352/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 februarie 2007, reclamanții E.D. și E.M.M. au chemat în judecată pârâta P.R., solicitând admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului - construcție, compus din două încăperi și pivniță, situat în București, str. I.C. nr. 13 (fost A.B. nr. 4) sector 1, imobil ce se află în administrarea sa. În motivarea cererii s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 5 aprilie 1950, autorul reclamanților, E.S., a dobândit de la C.S., imobilul situat în București, str. I.C. nr. 13 (fostă A.B.

nr. 4), sector 1, compus din prăvălie, formată din 2 încăperi și pivnița de sub ea. Potrivit Certificatelor de moștenitor din 10 mai 1971 și din 20 septembrie 1993, eliberate de Notariatul de Stat, sector 4 - București, certificatului de moștenitor din 29 septembrie 2006 și certificatului de moștenitor din 26 septembrie 2006, eliberat de Biroul Notar Publici și Asociați D.D. - după urma defunctului au rămas moștenitori E.D. și E.M.M. Prin Notificarea nr. 7765 din 14 martie 2002, adresată Primăriei Municipiului București, au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului cu destinația de prăvălie, compus din două încăperi și pivniță, imobil ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși autorii reclamanților erau exceptați de la naționalizare, fiind mecanic auto și mama era muncitoare în cadrul cooperației.

În conformitate cu dispozițiile legale, Primăria Municipiului București, în urma analizei situației juridice a imobilului, trebuia să transmită notificarea către pârâtă însoțită de actele anexate. Prin Sentința civilă nr. 799 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția de prematuritate și respinsă cererea ca prematur formulată. Prin Decizia civilă nr. 823 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În rejudecare, la data de 04 mai 2009, reclamanții au formulat cerere precizatoare solicitând obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea deciziei pentru imobilul compus din două încăperi în suprafață totală de 34,62 mp, situat în București, str. I.C., nr. 13 (fostă A.B., nr. 4), parter, sector 1. La data de 05 octombrie 2010, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată pe pârâta C.N. P.R. SA - Sucursala Imobiliară București. Prin Sentința civilă nr. 928 din 12 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca neîntemeiate cererile conexe formulate de reclamanți și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., constatând că una din condițiile de exercitare a oricărei acțiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, activă și pasivă. În speță, instanța a apreciat că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la măsuri de restituire în natură sau prin echivalent pentru imobilul compus din încăperi și pivniță, având în vedere că autorul lor nu era proprietarul imobilului la data preluării abuzive, astfel cum cer dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții E.D. și E.M.M., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul acestui dosar.

De altfel, astfel de contracte sunt valabil încheiate și în prezent, înscrierea lor în cartea funciară fiind obligatorie numai în situația în care dobânditorul intenționează să dispună de bun. Greșit este și raționamentul instanței potrivit căruia, faptul că naționalizarea bunului s-a făcut pe numele fostului proprietar și nu al autorului reclamanților este o dovadă în plus că bunul nu ieșise din patrimoniul său. În speță, împrejurarea că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, respectiv cel de la care autorul reclamanților cumpărase bunul, este explicabilă prin aceea că între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și cel al naționalizării, timpul foarte scurt nu i-a mai permis tatălui reclamanților să se înscrie în evidențele fiscale.

În speță, nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 221/1950, invocate de apelanții reclamanți, întrucât domeniul de aplicare se limitează la imobilele - terenuri cu sau libere de construcții, iar, pe de altă parte, Decretul nr. 221/1950 reglementează forma autentică a actelor de înstrăinare între vii, cerută ad validitatem, spre deosebire de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, potrivit cărora îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară are efect constitutiv de drepturi, afectând însăși ieșirea dreptului din patrimoniul autorului.

Curtea, analizând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de apel formulate de către apelanți, constată următoarele: Curtea a reținut competența instanței de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În acest sens Curtea a reținut că interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., nu mai poate fi pusă în discuție. În raport de aceste considerente, Curtea a constatat că soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, atât timp cât până la acest moment reclamanții nu au primit niciun răspuns la notificarea lor formulată încă din anul 2001. Pentru o astfel de situație, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată. Ca urmare, potrivit actului sub semnătură privată depus la dosar și a certificatelor de moștenitor, reclamanții au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul autorului lor, aceștia făcând dovada calității de persoane îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste constatări, Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte vizând înscrierile în cartea funciară. Potrivit precizărilor la raportul de expertiză tehnică depuse la data de 30 septembrie 2010, imobilul se află poziționat la parterul blocului în partea stângă a intrării. Faptul că imobilul în litigiu s-ar afla în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din H.G. nr. 451 din 12 iunie 1996, aspect menținut prin actele normative ulterioare, nu prezintă relevanță din perspectiva soluționării prezentei cauze, afectarea unui imobil domeniului public nemaiconstituind un impediment la restituirea în natură. Cum în cauză este incident art. 2 lit. a) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (acest ultim articol fiind aplicabil față de faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ, potrivit H.G.

nr. 572 din 16 iulie 2010 C.N. P.R. avea capital majoritar de stat), Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 16 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, față de situația de fapt și de drept expusă, reținând că intimata nu este menționată în anexele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru care s-ar impune menținerea afectațiunii pe o perioadă de timp, Curtea a apreciat că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu deținut de către C.N. P.R.. În ce privește pivnița, Curtea a avut în vedere că prin Sentința civilă nr. 8057 din 04 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost obligat Municipiul București să emită răspuns la notificarea formulată de către reclamanți, în calitatea acestuia de unitate deținătoare.

În privința calității de persoane îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, față de faptul că intimatul Municipiul București nu a soluționat notificarea, în baza Deciziei în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în lipsa oricărui impediment la restituire dovedit de acest intimat, Curtea a constatat întemeiată solicitarea apelanților reclamanți de obligare a pârâtului Municipiul București prin Primarul General să le restituie în natură, imobilul pivniță situat în București, str. I.C., nr. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P.C.C. și a precizărilor la acest raport.

Având în vedere conținutul notificării formulate de către apelanții reclamanți, Curtea nu s-a pronunțat asupra terenului aferent acestor construcții, dat fiind că acesta nu a format obiectul notificării. În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererile conexe formulate de reclamanți, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să restituie în natură, către reclamanți, imobilul pivniță situat în București, str. I.C., nr. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P.C.C. și a precizărilor la acest raport, a obligat pârâta C.N. P.R. să restituie în natură către reclamanți imobilul construcție, alcătuit din 2 camere, parter, în partea stângă a intrării, situat în București, str. I.C., nr. 13, sector 1, București, identificat prin același raport de expertiză și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimații pârâți la cheltuieli de judecată către apelanții reclamanți în sumă de 700 RON reprezentând onorariu expert achitat în fața primei instanțe, potrivit solicitării acestora, față de soluția pronunțată de admitere a apelului, intimații căzând în pretenții. Împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta C.N. P.R. care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Hotărârea pronunțată a fost dată cu greșita aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod netemeinic și nelegal, Curtea de Apel București a pronunțat soluția în litigiul pendinte fără să țină seama de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.

Astfel, instanța de apel s-a limitat la a verifica incidența actului normativ invocat de apelanții-reclamanți, înlăturându-l de la aplicare ca urmare a principiului de drept "tempus regit actum", deoarece contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat între autorul intimaților-apelanți și C.S. anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221 din 06 septembrie 1950. Se învederează că sistemul intermediar al cărților de publicitate funciară, reglementat de Legea nr. 242/1947 și de unele dispoziții ale Decretului-lege nr. 115/1938 s-a aplicat într-un număr redus de localități din fostul județ Ilfov și în București. Rezultă, așadar, în mod evident, că în București, de la momentul 1938, sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, pe lângă judecătoriile din circumscripția Curții de Apel București funcționând o secțiune de carte funciară.

În considerarea acestor aspecte, în mod greșit Curtea de Apel București a apreciat că intimații au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul autorului lor, aceasta deoarece transferul dreptului de proprietate nu a putut opera prin simplul acord de voință al părților și în absența îndeplinirii operațiunilor de publicitate imobiliară. Pe cale de consecință, soluția pronunțată de Curtea de Apel București este eronată, fiind dată cu încălcarea prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938. Cum una dintre exigențele Legii nr. 10/2001 este dovedirea existenței dreptului de proprietate, în patrimoniul autorului persoanelor care se pretind îndreptățite la restituire, asupra imobilului revendicat, la data pretinsei preluări abuzive, Decizia civilă nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a fost dată fără respectarea prevederilor legale, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că excepția nelegalei compuneri a Curții de Apel ca instanță de apel, este întemeiată pentru considerentele ce succed: Obiectul prezentei acțiuni îl constituie acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și anume, obligarea pârâților la restituirea imobilului în natură și emiterea deciziei de restituire a imobilului construcție, iar Sentința civilă nr. 928 este pronunțată de Tribunalul București la data de 12 mai 2011, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 și anume 26 noiembrie 2010. Conform dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 202/2010 se aplică și proceselor în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Chiar dacă calea de atac este intitulată greșit, instanța de judecată avea obligația de a da calificarea juridică exactă și anume aceea a "recursului" și să soluționeze această cale de atac în compunerea prevăzută de Legea nr. 304/2004. Pronunțând o hotărâre într-un complet format din 2 judecători, ca instanță de apel, în loc de 3 judecători, ca instanță de recurs, Curtea de Apel a încălcat normele legale imperative privind compunerea instanței. Dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri dacă "instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale", motiv de casare de ordine publică. Fiind incident acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nelegalei compuneri a curții de apel, va admite recursul declarat de pârâta C.N.

P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția nelegalei compuneri a curții de apel. Admite recursul declarat de pârâta C.N. P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV