ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6352/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6352/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 februarie 2007,

reclamanții E.D. și E.M.M. au chemat în judecată pârâta P.R., solicitând

admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea

deciziei de restituire în natură a imobilului - construcție, compus din două

încăperi și pivniță, situat în București, str. I.C. nr. 13 (fost A.B. nr. 4)

sector 1, imobil ce se află în administrarea sa.

În motivarea cererii

s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 5 aprilie 1950, autorul

reclamanților, E.S., a dobândit de la C.S., imobilul situat în București, str.

I.C. nr. 13 (fostă A.B. nr. 4), sector 1, compus din prăvălie, formată din 2

încăperi și pivnița de sub ea.

Potrivit

Certificatelor de moștenitor din 10 mai 1971 și din 20 septembrie 1993,

eliberate de Notariatul de Stat, sector 4 - București, certificatului de

moștenitor din 29 septembrie 2006 și certificatului de moștenitor din 26

septembrie 2006, eliberat de Biroul Notar Publici și Asociați D.D. - după urma

defunctului au rămas moștenitori E.D. și E.M.M.

Prin Notificarea nr.

7765 din 14 martie 2002, adresată Primăriei Municipiului București, au

solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilului cu destinația de prăvălie, compus din două încăperi și pivniță,

imobil ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși autorii

reclamanților erau exceptați de la naționalizare, fiind mecanic auto și mama

era muncitoare în cadrul cooperației.

În conformitate cu

dispozițiile legale, Primăria Municipiului București, în urma analizei

situației juridice a imobilului, trebuia să transmită notificarea către pârâtă

însoțită de actele anexate.

Prin Sentința civilă

nr. 799 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a fost admisă excepția de prematuritate și respinsă cererea ca prematur

formulată.

Prin Decizia civilă

nr. 823 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare la Tribunalul București.

În rejudecare, la

data de 04 mai 2009, reclamanții au formulat cerere precizatoare solicitând

obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea deciziei pentru imobilul

compus din două încăperi în suprafață totală de 34,62 mp, situat în București,

str. I.C., nr. 13 (fostă A.B., nr. 4), parter, sector 1.

La data de 05

octombrie 2010, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, chemând în

judecată pe pârâta C.N. P.R. SA - Sucursala Imobiliară București.

Prin Sentința civilă

nr. 928 din 12 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca

neîntemeiate cererile conexe formulate de reclamanți și a luat act că pârâții

nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Tribunalul a analizat

cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, conform art. 137

alin. (1) C. proc. civ., constatând că una din condițiile de exercitare a

oricărei acțiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale

sale, activă și pasivă.

În speță, instanța a

apreciat că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la măsuri de restituire

în natură sau prin echivalent pentru imobilul compus din încăperi și pivniță,

având în vedere că autorul lor nu era proprietarul imobilului la data preluării

abuzive, astfel cum cer dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții E.D. și E.M.M., solicitând schimbarea în

tot a sentinței apelate, în sensul admiterii restituirii în natură a imobilului

ce face obiectul acestui dosar.

De altfel, astfel de

contracte sunt valabil încheiate și în prezent, înscrierea lor în cartea

funciară fiind obligatorie numai în situația în care dobânditorul intenționează

să dispună de bun.

Greșit este și

raționamentul instanței potrivit căruia, faptul că naționalizarea bunului s-a

făcut pe numele fostului proprietar și nu al autorului reclamanților este o

dovadă în plus că bunul nu ieșise din patrimoniul său.

În speță,

împrejurarea că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, respectiv

cel de la care autorul reclamanților cumpărase bunul, este explicabilă prin

aceea că între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și cel al

naționalizării, timpul foarte scurt nu i-a mai permis tatălui reclamanților să

se înscrie în evidențele fiscale.

În speță, nu sunt

aplicabile prevederile Decretului nr. 221/1950, invocate de apelanții

reclamanți, întrucât domeniul de aplicare se limitează la imobilele - terenuri

cu sau libere de construcții, iar, pe de altă parte, Decretul nr. 221/1950

reglementează forma autentică a actelor de înstrăinare între vii, cerută ad

validitatem, spre deosebire de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938,

potrivit cărora îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară are efect

constitutiv de drepturi, afectând însăși ieșirea dreptului din patrimoniul

autorului.

Curtea, analizând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de apel formulate de către

apelanți, constată următoarele:

Curtea a reținut

competența instanței de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În acest sens Curtea

a reținut că interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de

către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr.

XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 329

alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuție.

În raport de aceste

considerente, Curtea a constatat că soluționarea pe fond a notificării

formulate de reclamanți este în deplină concordanță cu interpretarea

obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane,

consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, atât timp cât

până la acest moment reclamanții nu au primit niciun răspuns la notificarea lor

formulată încă din anul 2001.

Pentru o astfel de

situație, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are

valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Ca urmare, potrivit

actului sub semnătură privată depus la dosar și a certificatelor de moștenitor,

reclamanții au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în

patrimoniul autorului lor, aceștia făcând dovada calității de persoane

îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste

constatări, Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte

vizând înscrierile în cartea funciară.

Potrivit precizărilor

la raportul de expertiză tehnică depuse la data de 30 septembrie 2010, imobilul

se află poziționat la parterul blocului în partea stângă a intrării.

Faptul că imobilul în

litigiu s-ar afla în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din H.G.

nr. 451 din 12 iunie 1996, aspect menținut prin actele normative ulterioare, nu

prezintă relevanță din perspectiva soluționării prezentei cauze, afectarea unui

imobil domeniului public nemaiconstituind un impediment la restituirea în

natură.

Cum în cauză este

incident art. 2 lit. a) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (acest ultim

articol fiind aplicabil față de faptul că la data intrării în vigoare a acestui

act normativ, potrivit H.G. nr. 572 din 16 iulie 2010 C.N. P.R. avea capital

majoritar de stat), Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și

16 din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, față de situația

de fapt și de drept expusă, reținând că intimata nu este menționată în anexele

prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru care s-ar impune menținerea

afectațiunii pe o perioadă de timp, Curtea a apreciat că se impune restituirea

în natură a imobilului în litigiu deținut de către C.N. P.R..

În ce privește

pivnița, Curtea a avut în vedere că prin Sentința civilă nr. 8057 din 04 iunie

2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost obligat

Municipiul București să emită răspuns la notificarea formulată de către

reclamanți, în calitatea acestuia de unitate deținătoare.

În privința calității

de persoane îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

față de faptul că intimatul Municipiul București nu a soluționat notificarea,

în baza Deciziei în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în lipsa oricărui impediment la restituire

dovedit de acest intimat, Curtea a constatat întemeiată solicitarea apelanților

reclamanți de obligare a pârâtului Municipiul București prin Primarul General

să le restituie în natură, imobilul pivniță situat în București, str. I.C., nr.

13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

efectuată de expert P.C.C. și a precizărilor la acest raport.

Având în vedere

conținutul notificării formulate de către apelanții reclamanți, Curtea nu s-a

pronunțat asupra terenului aferent acestor construcții, dat fiind că acesta nu

a format obiectul notificării.

În consecință, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a admis cererile conexe formulate de reclamanți,

a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să restituie în

natură, către reclamanți, imobilul pivniță situat în București, str. I.C., nr.

13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

efectuată de expert P.C.C. și a precizărilor la acest raport, a obligat pârâta

C.N. P.R. să restituie în natură către reclamanți imobilul construcție,

alcătuit din 2 camere, parter, în partea stângă a intrării, situat în

București, str. I.C., nr. 13, sector 1, București, identificat prin același

raport de expertiză și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În temeiul art. 298 cu

referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimații pârâți la

cheltuieli de judecată către apelanții reclamanți în sumă de 700 RON

reprezentând onorariu expert achitat în fața primei instanțe, potrivit

solicitării acestora, față de soluția pronunțată de admitere a apelului,

intimații căzând în pretenții.

Împotriva Deciziei

civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta

C.N. P.R. care a susținut următoarele motive de nelegalitate.

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu greșita aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În mod netemeinic și

nelegal, Curtea de Apel București a pronunțat soluția în litigiul pendinte fără

să țină seama de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.

Astfel, instanța de

apel s-a limitat la a verifica incidența actului normativ invocat de

apelanții-reclamanți, înlăturându-l de la aplicare ca urmare a principiului de

drept "tempus regit actum", deoarece contractul de vânzare-cumpărare

s-a încheiat între autorul intimaților-apelanți și C.S. anterior intrării în

vigoare a Decretului nr. 221 din 06 septembrie 1950.

Se învederează că

sistemul intermediar al cărților de publicitate funciară, reglementat de Legea

nr. 242/1947 și de unele dispoziții ale Decretului-lege nr. 115/1938 s-a

aplicat într-un număr redus de localități din fostul județ Ilfov și în

București.

Rezultă, așadar, în

mod evident, că în București, de la momentul 1938, sunt aplicabile dispozițiile

Decretului-lege nr. 115/1938, pe lângă judecătoriile din circumscripția Curții

de Apel București funcționând o secțiune de carte funciară.

În considerarea

acestor aspecte, în mod greșit Curtea de Apel București a apreciat că intimații

au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul

autorului lor, aceasta deoarece transferul dreptului de proprietate nu a putut

opera prin simplul acord de voință al părților și în absența îndeplinirii

operațiunilor de publicitate imobiliară.

Pe cale de

consecință, soluția pronunțată de Curtea de Apel București este eronată, fiind

dată cu încălcarea prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938.

Cum una dintre

exigențele Legii nr. 10/2001 este dovedirea existenței dreptului de proprietate,

în patrimoniul autorului persoanelor care se pretind îndreptățite la

restituire, asupra imobilului revendicat, la data pretinsei preluări abuzive,

Decizia civilă nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a fost dată fără respectarea

prevederilor legale, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că excepția nelegalei compuneri a Curții de Apel ca instanță

de apel, este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Obiectul prezentei

acțiuni îl constituie acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și anume,

obligarea pârâților la restituirea imobilului în natură și emiterea deciziei de

restituire a imobilului construcție, iar Sentința civilă nr. 928 este

pronunțată de Tribunalul București la data de 12 mai 2011, după data intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010 și anume 26 noiembrie 2010.

Conform dispozițiilor

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

modificate prin Legea nr. 202/2010 se aplică și proceselor în curs de

soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Chiar dacă calea de

atac este intitulată greșit, instanța de judecată avea obligația de a da

calificarea juridică exactă și anume aceea a "recursului" și să

soluționeze această cale de atac în compunerea prevăzută de Legea nr. 304/2004.

Pronunțând o hotărâre

într-un complet format din 2 judecători, ca instanță de apel, în loc de 3

judecători, ca instanță de recurs, Curtea de Apel a încălcat normele legale

imperative privind compunerea instanței.

Dispozițiile art. 304

pct. 1 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri dacă

"instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale", motiv

de casare de ordine publică.

Fiind incident acest

motiv de nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția

nelegalei compuneri a curții de apel, va admite recursul declarat de pârâta

C.N. P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

va casa decizia atacată și va trimite cauza Curții de Apel București, pentru

rejudecare ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

nelegalei compuneri a curții de apel. Admite recursul declarat de pârâta C.N.

P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare ca

instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV