ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3487/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3487/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 903 din 13

mai 2010 a Tribunalului Constanta a fost admisă acțiunea reclamanților M.A., M.M.,

M.I. și M.M.A., formulată în contradictoriu cu pârâții I.P. și I.L., T.A. și D.A.,

pârâții fiind obligați să lase în deplină

proprietate și posesie

reclamanților suprafețele de teren pe care le dețin din imobilul-teren situat

în municipiul Constanța, str. C. Astfel pârâții I.P. și L. au fost obligați să

lase în

deplină proprietate și posesie

suprafața de 4.986,40 m.p. delimitată

de linia de contur roșu ce

unește pct. 37-38-50-11-17-16-15-14-18-23-24-25-26-27-28-29-30-31-32-43-211-300-301

și linia de

contur verde ce unește pct. 301-39-177-37,

conform

raportului de expertiză tehnică topografică

efectuat de expert

inginer N.I., pe care sunt situate construcțiile

C.I. locuință, C2 - anexă, C3 - magazie, C4 - șopron, C5 - magazie;

Pârâta D.A. a fost obligată să lase în

deplină proprietate și posesie suprafața de 1.574,86 m.p. compusă din lotul 1 în

suprafață de 959,48 m.p. delimitat de linia de contur verde ce unește pct. 301-302-124-126-133-248-153-154-177-39-301

pe care sunt situate construcțiile C1 - locuință, C2 -cazemată, C3 -anexă, și lotul

2 în suprafață de 615,38 m.p. delimitat de linia de contur verde ce unește pct.

154-163-305-196-194-191-164-220-219-37-177 pe care sunt situate construcțiile C4

- magazie și C5 - cazemată;

Pârâta T.A. a fost obligată să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 552,07 m.p. delimitat

de linia de contur negru ce unește pct. 124-303, linia de contur albastru ce unește

pct. 303-D(4)-304, linia de contur negru ce unește punctele 304-161-162-156-155-153

și linia de contur verde ce unește pct. 153-148-133-125-124 pe care sunt situate

construcțiile C1 - locuință și C2 - cazemată.

Pârâții au fost totodată obligați, în solidar,

să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, suprafața de teren de

107,10 m.p. - alee de acces, delimitată de linia de contur albastru ce unește pct.

304-305, linia de contur verde ce unește pct. 305-163-154-153 și linia de contur

negru ce unește pct. 153-155-156-162-161-305.

S-a instituit obligația pârâților I.P.

și L. să achite reclamanților suma de 642 RON, reprezentând contravaloare

lipsă

de folosință de la data introducerii acțiunii – 26 februarie 2007 și până în prezent,

actualizată la data plății efective; pârâtelor D.A. și T.A. să plătească reclamanților

79 RON și respectiv, 71 RON cu același titlu - sume calculate pe aceeași perioadă,

ce urmează a fi actualizate la data plății.

S-a stabilit în sarcina pârâților, în solidar,

obligația de a suporta cheltuielile de judecată ale reclamanților, în cuantum de

1.700 RON - onorariul experților desemnați.

În

temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, pârâții

au fost obligați la plata în solidar, în favoarea Statului Român, a sumei de 29.587,88

RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

A fost respinsă excepția prescripției achizitive

formulată de T.A. cu privire la suprafața de teren de 552,07 m.p.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că în speță se pune problema incidenței art. 480 C. civ., potrivit

cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Pentru apărarea

dreptului de proprietate astfel consacrat, revendicarea este acea acțiune reală,

prin care se cere predarea posesiunii unui bun, de către cel ce se pretinde proprietarul

acestuia.

Reclamanții sunt dobânditorii terenului

în suprafață de 8.855,62 m.p. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat

din 23 martie 2005 de la B.N.P. P.C.C., vânzătorii fiind I.R.M., B.M.M. și B.S.

Terenul, împreună cu construcția edificată

pe acesta, a fost revendicat de vânzători, acțiunea lor fiind admisă prin sentința

civilă nr. 9828 din 15 septembrie 1994 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul

nr. 2909/1994; în considerentele hotărârii s-a reținut că terenul aparținuse, încă

din anul 1929, autorilor reclamantelor din respectiva cauză - numiților N. - și

că Statul român preluase acest imobil fără titlu.

Identificarea imobilului s-a făcut avându-se

în vedere adresa din 30 noiembrie 1993 emisă de SC P. SA, din care rezultă că imobilul

apărea în planul cadastral al orașului Constanța, la acea dată adresa acestuia fiind

pe str. V. Din adresa din 05 aprilie 2001 rezultă că la acea dată - 2001 - adresa

imobilului pentru care unitatea administrativ-teritorială avea obligația de predare

în baza sentinței civile nr. 9828 din 15 septembrie 1994 era str. C.

Prin cererea înregistrată anterior acestui

proces pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 5534 din 25 aprilie 2001, reclamantele

I.R.M., B.S. și B.M.M. au solicitat pârâților I.P. și I.L., în baza dreptului de

proprietate recunoscut asupra imobilului din Constanța, str. V., să dărâme construcțiile

casă și gard împrejmuitor, efectuate pe terenul proprietatea lor.

Deși acel litigiu nu a pus în discuție

dreptul de proprietate asupra terenului (pentru aceste considerente neexistând autoritatea

de lucru judecat față de cauza pendinte), raportul de expertiză efectuat în acel

dosar a stabilit că imobilul proprietatea reclamantelor are suprafața de 1,615 ha

conform actelor și 1,619912 ha conform măsurătorilor, precum și că imobilul locuință

deținut de pârâții I.P. și L. este inclus pe terenul reclamantelor.

Pe aceeași linie de constatări, acea expertiză

topografică a reținut că terenul în litigiu are în fapt conform măsurătorilor o

suprafață de 7.223,48 m.p., folosită de pârâți în anumite proporții. A mai stabilit

expertul că imobilul proprietatea reclamanților corespunde identificării din contractul

de vânzare -cumpărare autentificat din 23 martie 2005, precum și că există suprapunere

între terenul revendicat de aceștia și terenul indicat în sentința civilă nr.

9828 din 15 septembrie 1994, ocupat de pârâți astfel:

4986,40 m.p. - de către pârâtul I.P.;

1574,86 m.p. - de către pârâta D.A.;

552,07 m.p. - de către pârâta T.A.;

4,05 m.p. - de către Primăria Municipiului

Constanța. Instanța de fond a conchis, pe baza probelor administrate și în prezenta

cauză, că în procedura comparării titlurilor, pârâții nu justifică nici un titlu

de proprietate, astfel încât, acțiunea în revendicare a reclamanților este fondată,

iar față de împrejurarea că pârâții au folosit terenul reclamanților fără acordul

acestora, lipsindu-i de posibilitatea de a-și manifesta atributul folosinței ca

parte a însuși dreptului de proprietate, cererea de acordare de despăgubiri pentru

lipsa de folosință a fost găsită la rândul ei fondată.

Asupra excepției uzucapiunii invocate pârâta

T.A., s-a reținut că textul art. 1847 C. civ. stabilește că „Pentru a se prescrie

se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de

proprietar.".

Condițiile impuse de lege pentru a se constata

uzucapiunea, fie că aceasta este invocată pe calea unei acțiuni principale sau pe

cale de excepție, sunt așadar posesia utilă a bunurilor și exercitarea posesiei

neîntrerupt timp de 30 de ani.

Posesia constituie o stare de fapt de natură

a naște în favoarea posesorului un drept de proprietate atunci când sunt întrunite

elementele constitutive ale posesiei, respectiv corpus și animus. Corpus constituie

elementul material al posesiei și este reprezentat în cauză de suprafața de teren

de 552,07 m.p. pe care pârâta T.A. susține că stăpânit-o. Pentru a fi considerat

posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, și interesează și elementul

animus, voința sub care acționează posesorul, aceea de a stăpâni bunul pentru el,

sub nume de proprietar.

Dacă în ceea ce privește elementul corpus,

instanța de fond a ajuns la concluzia dedusă din probele administrate, respectiv

din declarațiile martorilor S.E. și S.S., că pârâta T.A. a posedat încă din anii

1970 o suprafață de teren pe care se afla o cazemată, în ceea ce privește elementul

animus, aceeași martori au arătat că terenul era al armatei, că acesta era

stăpânit

prin acte de îngăduință ale M.Ap.N., prin urmare nu sub nume de proprietar.

S-a conchis, față de art. 1853 C. civ.,

că T.A. a avut în acest răstimp calitatea de detentor precar, exercitând asupra

lucrului o folosință numai prin simpla îngăduință a proprietarului; cum viciul care

afectează în acest caz posesia este acela al precarității, iar o posesie exercitată

cu titlu precar nu este aptă a duce la nașterea dreptului de proprietate, nu s-a

reținut dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Față, însă, de prevederile art. 1079 C.

civ., potrivit cărora dacă obligația consistă în a da sau a face, debitorul va fi

pus în întârziere printr-o notificare și întrucât reclamanții nu au emis către pârâți

o atare notificare, data punerii în întârziere a acestora urmează a fi considerată

data introducerii acțiunii, respectiv 26 februarie 2007. Pentru această perioadă,

expertul tehnic judiciar Ș.I. a evaluat lipsa de folosință la 642 RON pentru pârâții

I.P. și L., 79 RON, pentru pârâta D.A. și 71 RON pentru pârâta T.A.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții.

Prin decizia nr. 307C din 23 mai 2011,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a admis apelurile formulate de apelantele pârâte T.A. și D.A.,

împotriva sentinței civile nr. 903 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța

în Dosarul nr. 7339/118/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți M.A. și

M.M., M.I. și M.M.A.

A schimbat în parte sentința civilă apelată,

în sensul că a înlăturat obligația apelantelor T. și D. să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie, reclamanților, construcțiile celor două cazemate (C 2).

A menținut restul dispozițiilor sentinței

apelate.

A respins ca nefondat apelul formulat de

apelanții pârâți I.P. și I.L., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Având în vedere că apelurile formulate

pornesc, în argumentația dezvoltată, de la un numitor comun în susținerea netemeiniciei

hotărârii apelate, Curtea a analizat cu precădere motivația referitoare la inexistenta

identității între terenul intimaților reclamanți și cel ocupat de pârâții apelanți,

în condițiile în care, în absența unei asemenea identități, operațiunea tehnică

a comparării titlurilor părților devine inutilă.

De la această premisă fundamentată pe logică

juridică a pornit și instanța de fond, care a constatat, prin probele administrate,

că amplasamentul imobilului-teren menționat în contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 23 martie 2005 la B.N.P. P.C.C. se suprapune cu terenul ocupat

de apelanții pârâți pe o suprafață de 7.224,48 m.p., fiind identificate punctual

prin expertiza topografică efectuată de ing. N.I.

suprafețele

cu sau fără construcții deținute de aceștia din urmă.

Compararea de titluri în procedura clasică

a acțiunii în revendicare implică opunerea în plan juridic a drepturilor părților

din proces, neavând nici o finalitate ori utilitate evocarea de către pârâții din

această acțiune - în opoziție cu titlul valid al reclamantului - a drepturilor din

titlurile antecesorilor lui. În absența unui demers judiciar de constatare a nulității

titlului exhibat de reclamant, finalizat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă

care să constate eventuala sa nelegalitate, pârâții din acțiunea în revendicare

nu pot susține, în contradicție cu probele administrate, dar raportându-se la titlul

anterior celui care justifică revendicarea, nevalabilitatea dreptului invocat în

contra lor.

Așadar, chiar dacă o primă clarificare

ce trebuie a fi făcută în proces este legată de existența unei „suprapuneri"

între imobilul pretins a fi al „proprietarului neposesor" reclamant și cel

deținut de „posesorul neproprietar'' pârât, odată lămurită această situație, procedura

ține exclusiv de verificarea titlurilor părților.

Din această perspectivă, este evident că

principala critică a apelului pârâților I., ca și cea din apelurile pârâtelor D.

și T. referitoare la lipsa de identitate de terenuri, nu se pliază opiniei unanim

admise în privința comparării titlurilor în revendicare, apărările referindu-se

la o altă teză probatorie și la consecințele juridice ale unui demers cu care, însă,

instanța de fond nu a fost învestită.

Fată de aceste considerente, în mod corect

instanța de fond a respins cererea de suplimentare a probatoriului în sensul administrării

unei noi expertize topografice pentru stabilirea identității dintre terenul menționat

în contractul de vânzare-cumpărare din 2005 al reclamanților, cu cel din titlul

antecesoarelor B.M.M., B.S. și I.R.M. consfințit prin sentința civilă nr. 9828

din 15 septembrie 1994 a Judecătoriei Constanta.

Aceleași argumente, care au condus la respingerea

probei propuse în aceeași modalitate, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., vor fi avute în vedere și în privința criticilor legate de lipsa elementelor

de identificare apreciate ca relevante de apelanți (anume, a neconsemnării în titlul

intimaților reclamanți a construcțiilor de tip militar ori a edificatelor aparținând

apelanților I.).

În

același context se va reține ca fiind corectă dezlegarea dată

în fond sub aspectul efectelor juridice ale soluției pronunțate în Dosarul civil

nr. 5534/2001 al Judecătoriei Constanța, care nu putea avea autoritate de lucru

judecat în acțiunea în revendicare inițiată în temeiul actului autentificat din

23 martie 2005 pentru terenul str. C., câtă vreme terenul indicat de reclamantele

B. și I. în acțiunea vizând demolarea construcțiilor pârâților I. era cel din

str. V. colț cu str. C. (sentința civilă 13204 din 10 octombrie 2003).

Cât privește soluția de respingere a cererii

de constatare a uzucapiunii - formulate pe cale de excepție prin întâmpinarea pârâtei

T.A. - instanța de apel a constatat că aceasta a

fost

corect soluționată și temeinic raportată la normele legale incidente în speță.

Intenția de a poseda pentru sine, iar nu

pentru altul, ca și credința că această posesie este făcută sub nume de proprietar,

nu poate primi o interpretare duală, după cum se raportează la terțe persoane (în

speță, M.Ap.N. sau autoritatea locală), iar înscrisurile depuse și chiar cele evocate

în apelul pârâtei T. demonstrează că pe toată perioada deținerii imobilului (construcția

cazematei și teren aferent) partea a fost conștientă de precaritatea posesiei sale.

În

condițiile în care apelanta susține că însuși titularul dreptului

asupra construcției a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică locală pentru

teren, este mai mult decât evident că T. nu avea reprezentarea (animus) calității

sale de proprietară și a exercițiului liber al atributelor conferite de această

calitate, pentru întregul imobil - teren și construcție.

Criticile privitoare la lipsa unei comparări

făcute de instanța de fond între titlul de proprietate al intimaților reclamanți

și posesia sa utilă sunt vădit nefondate, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare

se compară doar titluri de proprietate, iar dobândirea unui asemenea drept prin

efectul art. 1847 C. civ. constituie premisa analizării comparative a două drepturi

de valoare egală (fiind de neconceput să compari proprietatea cu posesia, fie ea

și utilă sau neviciată, câtă vreme ultima nu a fost invertită într-un veritabil

drept de proprietate).

Nu au fost apreciate ca fondate nici criticile

cuprinse în apelul pârâtei T., referitoare la necesitatea sancționării atitudinii

proprietarului terenului pe motivul pasivității sale, legea neavând remedii de natura

celor evocate, în sensul că - exceptând prescripția achizitivă fondată pe posesia

utilă și neviciată - titularul dreptului de proprietate nu și-l pierde prin neuz.

În

apelul formulat de pârâta D.A., și adiacent în cel al pârâtei

T.A., s-a arătat că nu este posibilă consfințirea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor cazemate, care sunt încadrate în sfera obiectivelor militare, ce

nu pot face obiectul unor acte translative de drept privat între persoane fizice.

Aceste considerente sunt singurele care

conduc la reformarea soluției pe temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ. fiind

evident (conform documentației depuse în apel de Direcția Patrimoniu și de Serviciul

Inspectorat Protecție Civilă din cadrul Primăriei Constanța, ca și de Ministerul

Apărării Naționale - U.M. București) că aceste construcții care au iăcut obiectul

Protocolului între Minister și autoritatea locală sub aspectul modalităților de

folosire pe timp de pace, au rămas în evidența M.Ap.N. ca elemente de fortificații

de apărare, ce aparțin domeniului public al statului.

În

consecință, obligarea pârâților la restituirea către intimații

reclamanți și a acestor construcții, identificate prin expertiză ca fiind corpurile

C2 (în folosința pârâtelor D. și T.) a constituit o soluție greșită a primei instanțe,

prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Cât privește obligarea pârâtei D. la lăsarea

în deplină proprietate și posesie a suprafeței totale de 1.574,86 m.p., față de

1029 m.p., cât recunoaște că deține efectiv, instanța a reținut că această critică

nu poate fi apreciată ca fiind fondată în contra concluziilor expertizei topografice,

care a stabilit limitele în care această parte își exercită folosința asupra acestei

părți de imobil.

În

fine, cât privește soluția de obligare a pârâților căzuți

în pretenții la plata către statul român a sumelor reprezentând taxă judiciară de

timbru, Curtea a reținut că măsura a fost dispusă de judecătorul fondului în considerarea

art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, care impută asupra beneficiarilor cererilor de ajutor

public judiciar achitarea întregii sume datorate către stat cu acest titlu. Prin

urmare, nu se impunea ca statul să fie parte în proces pentru o asemenea măsură

administrativă jurisdicțională, ea derivând din lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții I.P., I.L., T.A. și D.A.

I.

Pârâții I.P. și I.L.

critică hotărârea atacată, în esență, pentru

următoarele motive:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel, căreia i s-a solicitat, ca și instanței

de fond, să dispună efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a terenurilor

fiecăruia dintre părți, a respins proba și apoi a refuzat să procedeze la compararea

titlurilor părților, aspect de esența unei acțiuni în revendicare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece prin fraudarea legii și inducerea în eroare a autorităților

s-a completat - pe o cale nepermisă de lege - o hotărâre judecătorească (sentința

civilă 9828/1994, dată în Dosarul nr. 2909/1994 al Judecătoriei Constanța) în care

nu apare nici un reper de identificare a terenului.

Prin sentința civilă nr. 9828 din 15

septembrie 1994 a Tribunalului Constanța, I.R.M. și B.N. au chemat în judecată Primăria

- entitate fără capacitate juridică - a municipiului Constanța și Regia Autonomă

Confort Urban Constanța, solicitând să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în Constanța, cartierul Km 5 – V.N., str. V. compus dintr-o clădire

cu parter, etaj și mansardă și curtea aferentă în suprafață de 1,615 ha.

Instanța a admis acțiunea, fără a analiza

elementele care au determinat nelegalitatea absolută a actelor administrative atacate,

acte care au schimbat în mod esențial conținutul hotărârii, deci au modificat-o

pe o cale neprevăzută de lege.

Se solicită, în consecință, admiterea recursului,

casarea deciziei și a sentinței, trimiterea cauzei la instanța de fond pentru a

se administra proba cu expertiză tehnică de identificare a terenurilor în dispută,

menită a dovedi că nu există identitate între terenul de la adresa pârâților și

cel cumpărat de reclamanți, precum și proba cu înscrisuri care să dovedească apartenența

și destinația terenului, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, cu obligarea

lor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

La termenul la care s-a judecat pricina

în recurs, 13 iunie 2013, s-a invocat excepția netimbrării recursului formulat de

pârâții

I.L. și I.P.,

decedat, a cărui

calitate procesuală a fost preluată de succesorii I.L.E. și I.C.

Luând în examinare această excepție,

Înalta Curte a constatat că este întemeiată, urmând să anuleze recursul ca netimbrat

Se constată, astfel, că la termenul de

judecată din data de 31 mai 2012 s-a pus în vedere recurenților pârâți I. să achite

taxa judiciară de timbru în cuantum de 1.1978 RON și 5 RON timbru judiciar.

Deși, legal citați cu mențiunea de a achita

taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, recurenții pârâți nu s-au conformat

dispozițiilor instanței de recurs și nici nu au formulat cerere de ajutor public

judiciar în cauză.

În

atare situație, Înalta Curte urmează ca în baza art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 să anuleze cererea

de recurs ca netimbrată, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 146/1997 R, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară

de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii,

instanța îi pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen

de judecată.

Alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 146/1997,

prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează

cu anularea cererii.

Potrivit art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind

timbrul judiciar, în cazul nerespectării dispozițiilor ordonanței privind achitarea

timbrului judiciar, se procedează conform prevederilor legale referitoare la taxa

judiciară de timbru.

Recurenții pârâți nu au achitat taxa judiciară

de timbru în sumă de 11.978 RON și timbrul judiciar în valoare de 5 RON, atât la

înregistrarea cererii de recurs, cât și ulterior, la termenele acordate în acest

sens, deși au fost în mod regulat citați cu această mențiune.

Drept consecință, Înalta Curte în baza

art. 20 alin. (3), coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997R, și

art. 9 din

O.G. nr. 32/1995 urmează să anuleze recursul

declarat de pârâții I. ca netimbrat.

Pârâta D.A.

invocă în susținerea recursului formulat

că atacă contractul de vânzare - cumpărare din 23 martie 2005 prin care numiții

M. pretind că au cumpărat terenul în suprafață de 8855,62 m.p. de la proprietarii

I. și B.. Acest contract nu are intabulare, nu este identificat pe planul de amplasament

din 19 iulie 2000, nu specifică că s-ar suprapune cu terenul pe care sunt construite

cazemate și domeniul public.

Pârâta arată că din anul 1969, de când

locuiește pe acest teren identificat de expertiza A.F. în suprafață de 1.413 m.p.,

au existat pe acest teren construcții, precum cazemata și o anexă cu ieșire la stradă,

casa fiind construită din anul 1972, așa cum a fost identificată de expert B.M.

în anul 2005 în Dosarul nr. 10943/2004 - proces de uzucapiune.

Aceasta deține un contract de închiriere

cu Consiliul Popular al județului Constanța din anul 1982 pentru cazemată și o scutire

de taxe pentru întreținere de cazemată, acest teren nefiind dat la I.C.R.A.L. sau

să fie înregistrat la financiar, deoarece se considera domeniu public conform Legii

nr. 213/1998 și a Legii nr. 18/1991, Din planul cadastral din anul 1977 rezultă

că aceste suprafețe teren erau terenuri cu destinații speciale (T.D.S.). În prezent,

a declarat casa proprietate, iar terenul îl deține în folosință de la S.P.I.T.

De asemenea, în prezent, în baza de date

a persoanelor fizice la adresa din str. C., la matricolă, figurează înregistrată

D.A. cu un imobil compus din teren în folosință în suprafață de 862.86 m.p (863,16

m.p.), clădire cu destinația de locuință în suprafață construită desfășurată de

63.51 m.p., anexa în suprafață de 9.41 m.p. și valoarea impozabilă de 65,237,40

RON.

Pârâta precizează că se consideră proprietară

asupra terenului și construcțiilor menționate, că proprietarii I. nu o deranjează

cu nimic, iar la ora actuală se judecă cu familia M. care deține un act fals de

cumpărare, aceasta ocupând imobilul

înainte de familia I. și înainte

de familia M., cu care se judecă pentru uzucapiune.

La termenul la care s-a judecat pricina

în recurs, 13 iunie 2013, avocatul intimaților reclamanți a invocat excepția nulității

recursului formulat de pârâta D.A., criticile neputând ft circumscrise vreunui motiv

de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Luând în examinare această excepție,

Înalta Curte a constatat că recursul declarat de pârâta D.A. este nul, pentru considerentele

ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor.

Conform art. 306 alin. (1) din același

cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor

de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs.

De asemenea, potrivit art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului

dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute

de art. 304.

În

cauză, recurenta pârâtă nu a indicat nuciunul din motivele

de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

iar dezvoltarea criticilor formulate nu face posibilă încadrarea lor într-unui din

motivele prevăzute de acest text de lege, vizând aspecte străine de considerentele

deciziei recurate.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei

pârâte nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța

de apel în susținerea soluției pronunțate, ci mai degrabă o expunere a situației

de fapt așa cum consideră recurenta că rezultă din probele administrate.

Motivarea recursului, înseamnă nu doar

exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor

motivelor

pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

Condiția legală a dezvoltării motivelor

de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă

argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care

se bazează.

În

acest sens, trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie

să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor

critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de

natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

întrucât, recurenta pârâtă în cauză nu

a formulat critici care să permită încadrarea lor, nici din oficiu, într-unui din

cazurile expres și limitativ reglementate de art 304 C. proc. civ., rezumându-se

la expunerea unor afirmații, pe care nu le-a structurat și dovedit din punct de

vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă pentru cazurile

limitativ prevăzute de lege - care permit analiza în calea de atac a recursului

a hotărârii pronunțate, se aplică sancțiunea nulității recursului, conform art.

306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

În

consecință, văzând că în speță nu este posibilă o încadrare

a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează

cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului

pârâtei D.A. în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

critică decizia instanței de apel sub următoarele

aspecte:

O primă critică vizează modul de soluționare

a problemei dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de această

pârâtă, pe cale de excepție, în acțiunea în revendicare a reclamanților - intimați.

Motivarea din decizia civilă recurată,

în sensul că pârâta T. a susținut că titularul dreptului asupra construcției (cazemată)

a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică

locală

din municipiul Constanta, pentru reglementarea situației terenului a cărui posesie

a exercitat-o, situație care ar constitui o dovadă a faptului că nu a avut reprezentarea

calității de proprietar și a exercițiului liber al atributelor conferite de această

calitate, pentru întreg imobilul (construcție și teren), este greșită.

O precizare se impune în legătură cu această

motivare, în sensul că pârâta nu a opus reclamanților uzucapiunea ca mod de dobândire

a dreptului de proprietate asupra construcției (cazemata), ci numai supra terenului

(curte și grădină în suprafață de 1.200 m.p.), împrejmuit și aflat în posesia acesteia

încă din anul 1968, așa cum probele o dovedesc.

În

privința terenului, referirea la conținutul avizului din 16

aprilie 1998 al Ministerului Apărării Naționale - Inspectoratul de Protecție civilă

Constanța, este de remarcat faptul că alineatul ultim din acest aviz vizează posibilitatea

încheierii unui contract de închiriere, cu Primăria municipiului Constanța, pentru

terenul de sub construcție (respectiv 42 m.p.), această construcție având un regim

special, și nu la posibilitatea închirierii întregii suprafețe de teren asupra căreia

s-a exercitat posesia utilă, încă din anul 1968, adică cea de 1.200 m.p.

Prin urmare, motivarea din decizia civilă

recurată, care tinde la înlăturarea elementului „animus" din componența posesiei

utile, exercitată de pârâtă asupra terenului revendicat de reclamanți, nu este corectă

și nu concordă cu probele dosarului.

Greșita este și aprecierea instanței, potrivit

căreia în acțiunea în revendicare, supuse comparării sunt numai titlurile de proprietate

cu care părțile se legitimează în proces și nu este permisă compararea unui titlu

de proprietate cu posesia, fie ea și utilă. Pârâta nu a solicitat, prin întâmpinarea

formulată la 5 noiembrie 2009, compararea titlului de proprietate al reclamanților

cu posesia exercitată, în mod netulburat, sub nume de proprietar și de peste 30

de ani.

Solicitarea acesteia s-a rezumat la verificarea,

de instanță, a îndeplinirii celor 2 condiții pentru ca titlul de proprietate al

reclamanților să asigure triumful acestora în acțiunea în

revendicare, față de situația că acestui

titlu i-a fost opusă uzucapiunea: titlul să emane de la un terț, nu de la reclamant

însuși și data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

Este evident că, fără o analiză corectă

a situației de fapt și a excepției invocate în apărare, instanța de apel, ca de

altfel și instanța de fond, a pronunțat o soluție criticabilă.

O ultimă critică este în legătură cu obligarea

recurentei pârâte, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei 29.587.88 RON către

statul roman, apreciindu-se că măsura este una greșită. Mai întâi, pentru că fiind

o acțiune în revendicare promovată și timbrată de reclamanții - persoane fizice,

eventuala obligare a pârâtei, ca și a celorlalți pârâți, nu se poate dispune decât

față de persoanele care au efectuat aceste cheltuieli și nu față de statul român

care, nefiind parte în dosar, nu este îndreptățit a primi cheltuieli de judecată.

Pe de altă parte, scutirea pârâtei de la

plata taxei judiciare de timbru, în sumă de 14.793,94 RON s-a dispus în apel, astfel

că aprecierea instanței de apel în sensul că cele dispuse prin sentința pronunțată

de instanța de fond sub acest aspect, sunt corecte, este criticabilă.

În

fine, în raport de prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008

instanța de recurs va observa că s-a dat o interpretare greșită acestui text, pârâtei

neputându-i fi imputat un comportament nediligent și, cu atât mai puțin, o acțiune

exercitată abuziv.

Examinând recursul declarat de pârâta T.A.,

Înalta Curte constată că se

circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la greșita interpretare și aplicare

a legii la situația de fapt stabilită în cauză.

Pornind de la situația de fapt stabilită

în mod corect de instanța de apel și care nu ar mai putea fi reanalizată (în temeiul

probatoriului deja administrat) în cadrul controlului de nelegalitate exercitat

de către instanța de recurs, în limitele presupuse de art. 304 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că o primă problemă

supusă analizei de față vizează

modul de soluționare a chestiunii dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune,

invocată de această recurentă pârâtă, pe cale de excepție, în acțiunea în revendicare

a reclamanților-intimați.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată

că soluția de respingere a cererii de constatare a uzucapiunii este cea legală,

fără a se putea susține că instanța de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului

de față, a analizat uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra

construcției (cazemata), și nu asupra terenului (curte și gradină în suprafață de

1.200 m.p.).

Precizarea recurentei pârâte în sensul

că aceasta nu a opus reclamanților uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de

proprietate asupra construcției (cazemata), ci numai asupra

terenului

(curte și gradină în suprafață de 1.200 m.p.), împrejmuit și aflat în posesia acesteia

încă din anul 1968, este lipsită de relevanță, în contextul în care nu uzucapiunea

asupra construcției a determinat respingerea cererii intimaților reclamanți cu privire

la construcții. Pentru construcții (cazemate) instanța de apel nu a respins acțiunea

reclamanților cu motivarea că ar fi fost uzucapate de pârâții T. și D., ci cu aceea

că aceste construcții care au făcut obiectul Protocolului între minister și autoritatea

locală sub aspectul modalităților de folosire pe timp de pace, au rămas în evidența

M.Ap.N. ca elemente de fortificații de apărare, ce aparțin domeniului public al

statului.

În

acest context, s-a reținut motivat, că pe toată perioada deținerii

întregului imobil pârâta T.A. a fost conștientă de precaritatea posesiei sale, dându-se

eficiență susținerii acesteia că, însuși titularul dreptului asupra construcției

a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică locală pentru teren, fiind mai

mult decât evident că aceasta nu avea reprezentarea (animus) calității sale de proprietară

și a exercițiului liber al atributelor conferite de această calitate, pentru întregul

imobil - teren și construcție.

Instanța de apel a reținut în mod corect,

că intenția de a poseda pentru sine, iar nu pentru altul, ca și credința că această

posesie este făcută sub nume de proprietar, nu poate primi o interpretare duală,

după cum se raportează la terțe persoane, în speță, M.Ap.N. sau autoritatea locală.

De asemenea, instanța de apel a reținut

în mod judicios ca fiind vădit nefondate criticile privitoare la lipsa unei comparări

făcute de instanțele de fond între titlul de proprietate al intimaților reclamanți

și posesia utilă a pârâtei, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare se compară

doar titluri de proprietate, iar dobândirea unui asemenea drept prin efectul

art. 1847 C. civ. constituie premisa analizării comparative a două drepturi de valoare

egală (fiind de neconceput să compari proprietatea cu posesia, fie ea și utilă sau

neviciată, câtă vreme ultima nu a fost invertită într-un veritabil drept de proprietate).

De aceea, urmează a fi înlăturată ca nefondată

susținerea recurentei pârâte în sensul că, solicitarea acesteia s-ar fi rezumat

la verificarea, de instanță, a îndeplinirii celor două condiții pentru ca titlul

de proprietate al reclamanților să asigure triumful acestora în acțiunea în revendicare,

fată de situația că acestui titlu i-a fost opusă uzucapiunea, o asemenea analiză

neavând relevanță din perspectiva comparării titlurilor de proprietate.

Referitor la ultima critică privind obligarea

recurentei pârâte, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei de 29.587.88 RON

către statul român, Înalta Curte urmează a o respinge, apreciind ca și instanța

de apel, că măsura a fost dispusă în considerarea art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008,

care impută asupra beneficiarilor cererilor de ajutor public judiciar achitarea

întregii sume datorate către stat cu acest titlu. Prin urmare, nu se impunea ca

statul să fie parte în proces pentru o asemenea măsură administrativă jurisdicțională,

ea derivând din lege.

Recurenta pârâtă face referire și la prevederile

art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 susținând că i s-a dat o interpretare greșită, recurentei

pârâte neputându-i fi imputat un comportament nediligent și, cu atât mai puțin,

o acțiune exercitată abuziv.

Înalta Curte constată că instanța de apel

nu a avut în vedere aceste prevederi legale, deoarece în apel nu s-a invocat o asemenea

critică. Criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinței primei

instanțe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind critici omisso

medio, inadmisibile.

Concluzionând în sensul că nu există motive

de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta T.A.,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat

de pârâții I.L. și I.P. decedat a cărui calitate procesuală a fost transmisă succesorilor

I.L.E. și I.C. împotriva deciziei civile nr. 307C din 23 mai 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Constată nul recursul declarat de pârâta

D.A. împotriva aceleiași decizii.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta T.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

iunie 2013.