ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1789 din 5 aprilie 2012, Tribunalul Constanța, secția I

civilă,

a respins

acțiunea reclamantei D.R., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Transporturilor, prin C.N.A.D.N.R. SA, vizând anularea parțială a hotărârii de

stabilire a despăgubirilor din 12 iulie 2010 a Comisie de verificare a

dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității

Murfatlar; a obligat reclamanta la plata, către pârât, a sumei de 124,95 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

apel reclamanta,

arătând

că, deși în cauză a fost desemnată o comisie de experți pentru evaluarea

imobilului expropriat, instanța a pronunțat în final o hotărâre care a ignorat

concluziile acestora, înlăturând opiniile care îi erau favorabile.

Reclamanta a solicitat să se aibă în vedere

dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 2/2000, precum și faptul că valoarea astfel stabilită

este mai mare decât cea determinată de evaluator cu ocazia exproprierii, iar opinia

domnului expert V.I., expert judiciar agricol, nu trebuie luată în considerare,

pentru că nu are specialitatea necesară elaborării unui punct de vedere în domeniul

imobiliar, expertul propus de C.N.A.D.N.R. SA depășindu-și competența.

Reclamanta a mai arătat că instanța însăși

și-a depășit atribuțiile, criticând în motivare modalitatea aplicării, de către

experți, a metodei comparației directe; astfel, rolul judecătorului era acela de

a corela probele administrate și de a se pronunța pe baza acestora, iar nu de a

contrazice părerile expertului desemnat de instanță și a celui desemnat de reclamantă,

care și-au exprimat punctele de vedere printr-un raport tehnic și care au fost atestați

în evaluare imobiliară.

Or, judecătorul fondului a criticat utilizarea,

de către experți, a metodei comparației directe, dând curs convingerilor personale

pe aspectele tehnice indicate de aceștia, fară a proceda la administrarea unei noi

expertize, chiar din oficiu, dacă aprecia că există nelămuriri.

Reclamanta a mai arătat că i-a fost încălcat

dreptul la o justă despăgubire și la un proces echitabil, în măsura în care, pentru

suprafețe similare învecinate, au fost acordate în instanță despăgubiri superioare

(3 euro/m.p.), sume mult mai mari fiind conferite de expropriator chiar pentru terenuri

de categorie inferioară, aflate pe același traseu al autostrăzii (6 euro/m.p. în

extravilanul comunei P.) și a făcut trimitere la art. 1 din Protocolul 1 din jurisprudența

C.E.D.O., la cauza Beian împotriva României și la jurisprudența instanțelor naționale,

prin prisma principiului egalității în soluționarea unor cauze asemănătoare, pentru

persoane aflate în aceeași situație.

Prin decizia nr. 130/C din 26 noiembrie

2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

a admis apelul; a schimbat în parte hotărârea atacată; a admis

parțial cererea; a anulat în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor din

12 iulie 2010 și a obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru terenul expropriat,

de 26.932 RON; a menținut celelalte dispoziții, anume, în privința daunelor de 240

RON; a făcut aplicarea art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, în măsura în care la judecata

fondului reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar pentru plata experților,

cuantumul onorariilor astfel achitate urmând a fi suportate de pârât.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut, referitor la irelevanța opiniei domnului expert V.I. pe considerentul

specializării sale ca expert agricol, că nici la momentul desemnării și nici ulterior

reclamanta nu a ridicat acest aspect spre dezbaterea instanței de fond, neputând

evoca direct în apel o asemenea critică.

Pe de altă parte, nici textul art. 25 al

Legii nr. 33/1994 și nici cel al art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu dispun în sensul

că vor putea fi desemnați în vederea evaluării doar experți tehnici din domeniul

proprietății imobiliare; unica cerință a normei se referă la abilitarea în domeniul

efectuării expertizei evaluatorii potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Or, din acest punct de vedere, toți experții astfel desemnați dețin calitatea de

experți membri A.N.E.V.A.R., opiniile formulate trimițând fără echivoc la metodele

și procedurile de evaluare menționate.

Referitor la modalitatea în care instanța

de fond a înlăturat concluziile opiniei majoritare, instanța de apel a constatat

că, deși instanța de fond a făcut trimitere cu titlu enunțiativ la valorile rezultate

conform celor două opinii (anume, 26.932 RON în opinia exprimată de experții C1

și C2 și, respectiv, de 10.450 RON în opinia exprimată de expertul V.I.), în final

se arată că valoarea cea mai mică urmează a fi îmbrățișată întrucât se apropie mai

mult de cea a evaluatorului, pentru că s-a stabilit prin aplicarea principiului

substituției, care pretinde determinarea valorii de piață prin costul cel mai mic

al celei mai bune alternative.

În acest sens, instanța de apel a reținut

că, față de regulile ce decurg din dispozițiile art 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004

care fac trimitere la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, deci, și la art. 26

alin. (2) care stabilesc că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză, (...)” în mod greșit prima instanță a înlăturat opinia majoritară,

care stabilise o despăgubire pentru terenul expropriat, de 26.932 RON, pe lângă

daunele colaterale evaluate de expropriator, însușită prin opinia experților, în

cuantum de 240 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA,

arătând că în mod greșit instanța de apel a dat eficiență

juridică opiniei majoritare în stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantei,

întrucât această opinie nu ține cont de conținutul deciziei nr. 5881 din 8

iulie 2011; nu respectă principiul substituției explicat în Standardul Internațional

de Evaluare IVSC ce statuează „costul cel mai mic al celei mai bune alternative,

pentru un bun substituit sau un bun identic, va tinde să reflecte valoarea de piață”;

supraevaluarea prețului de circulație al imobilului este determinată pe criterii

subiective, uneori speculative și fără corespondent în realitate, iar prejudiciul

pretins de reclamantă potrivit căruia terenul rămas în proprietatea sa nu poate

fi utilizat, nu a fost justificat și probat.

Abordarea prin comparația de piață se bazează

pe principiul substituției, conform căruia în cazul existentei unor alternative,

cumpărătorul va prefera cel mai mic preț la riscuri egale, principiu aplicat în

mod corect de către instanța de fond, fără a interveni în datele tehnice, ci doar

arătând motivele pentru care opinia majoritară nu a putut fi luată în considerație.

Examinând recursul în raport de excepția

de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele

de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a

constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct

de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică

susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar

în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci se reproșează

instanței de apel validarea opiniei majoritare a experților desemnați la întocmirea

raportului de expertiză în cauză și se fac referiri la chestiuni strict de specialitate,

în ceea ce privește conținutul și finalitatea acestui raport de expertiză.

Criticile pe care recurentul-pârât le supune

analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează exclusiv raportul de

expertiză anterior menționat și modalitatea în care acesta a fost evaluat de către

instanța de judecată, ceea ce este de neconceput în prezenta cale de atac, în care

sunt analizate doar chestiuni ce țin de nelegalitatea hotărârilor pronunțate.

Astfel, susținerile recurentului-pârât

nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate

care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva

recursul în sensul legii este necesară raportarea la conținutul deciziei obiect

al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată

nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurentul-pârât nu arată

în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci critică un

mijloc probatoriu care excede analizei instanței de recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare

de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât

sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecății

este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat

de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 130/C din 26

noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.