ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 41252/3/29 noiembrie

2006, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâții L.T., M.T. și E.I.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la

repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 300.000 euro, cauzat prin

faptele ilicite ale pârâților care au editat și publicat articole denigratoare

și defăimătoare la adresa sa în edițiile din datele de 27 octombrie 2006, 28

octombrie 2006, 29 octombrie 2006, 30 octombrie 2006, 31 octombrie 2006, 05

noiembrie 2006, 06 noiembrie 2006, 07 noiembrie 2006 și 09 noiembrie 2006 ale

cotidianului J.N. editat de E.I. precum și prin opiniile exprimate de aceștia

în mass-media.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 27 octombrie 2006,

pârâtul L.T. a publicat un articol de presă în cotidianul J.N., prin care l-a

acuzat că a desfășurat activități de poliție politică și că ar fi fost

„informator al securității". Ulterior acestui articol au fost publicate

mai multe articole ale acestui autor prin care a fost denigrat sistematic,

acestea constituind o adevărată campanie de presă, fapt care a condus la

deteriorarea imaginii sale politice și la pierderea credibilității sale pe plan

intern și internațional, credibilitate care era esențială pentru exercitarea

funcției de comisar european pentru care fusese nominalizat.

Reclamantul a mai

arătat că aceste articole au fost publicate într-un moment important al

carierei sale politice, având rolul de a-l discredita și defăima nejustificat

și au produs prejudicii însemnate imaginii, credibilității și vieții sale

private și politice.

S-a mai arătat că

pârâtul M.T., în calitate de director al cotidianului J.N., a tolerat și

încurajat publicarea articolelor defăimătoare, a perpetuat confuzia între știre

și părerea lui L.T. și nu a făcut nicio verificare a acestei știri, ignorând

astfel obligațiile care îi reveneau în calitate de director al ziarului

potrivit Legii nr. 3/1974 și normelor deontologiei profesionale jurnalistice.

Reclamantul a

precizat că, ulterior, această informație falsă a fost menținută și accentuată

sistematic, atât în articolul de presă menționat cât și în cele ce au urmat,

„știrea" fiind promovată de către directorul cotidianului J.N. și prin

mijloace audiovizuale (emisiunea „S.Z." din data de 26 octombrie 2006 a

postului de televiziune A.).

S-a arătat că

informația pe care J.N. și L.T. au prezentat-o drept știre nu are corespondență

în realitate, așa cum rezultă și din Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006 a

Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art 30 alin. (6) și (8) și art. 31* din

Constituția României, art. 998 - 999 și 1000 C. civ., art. 30, 32, 69 alin. (2)

lit. j), 70, 76, 90 și 99 din Legea nr. 3/1974, republicată în B. Of. nr.

3/19.01.1978; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 25/1994 și Hotărârea Senatului

nr. 32/1994 de adoptare a Rezoluției nr. 1003/1993 cu privire la etica

ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin Sentința civilă

nr. 1199 din 08 iulie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive

apăraților T.M. și E.I. și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților T.M. și E.I. este neîntemeiată, deoarece reclamantul a

precizat că în privința E.I. răspunderea este una duală, respectiv atât cea

pentru fapta proprie conform art. 998 - 999 C. civ., cât și cea pentru fapta

altuia conform art. 1000 alin. (3) C. civ., iar în privința pârâtului T.M.,

răspunderea invocată este doar pentru fapta proprie, respectiv cea prevăzută de

art. 998 - 999 C. civ.

Pentru a respinge

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a constatat

și aplicabilitatea în drept a dispozițiilor art. 32, 28, 77 alin. (1), 90

coroborate cu art. 69 alin. (2) lit. j) și art. 30 din Legea nr. 3/1974.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că la data de 27 octombrie 2006, în paginile ziarului J.N.,

pârâtul T.L. a publicat un articol în cadrul căruia afirma „candidatul României

pentru postul de comisar european, liberalul V.V. a fost recrutat la începutul

anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care

L.T. l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe".

Respectivul articol

era publicat în cadrul unui întreg serial de analize pe tema fenomenului

colaboraționist moștenit de la fostul regim, cauzat de decizia prezidențială de

la acea vreme ca întreaga arhivă a fostului D.S.S. și deci inclusiv Centrul de

Informații Externe să fie transferată urgent la Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității.

Tribunalul a mai

reținut, că, pe marginea acestui subiect au fost publicate ulterior datei de 27

octombrie 2006, un întreg șir de articole semnate de același pârât, articole

având ca scop principal prezentarea sistemului politic din România, a

securității dinainte și după 1989 fiind „adevărate rechizitorii la adresa celor

care au șantajat, manipulat și condus din umbră serviciile secrete pe scena

politică".

Analizând întrunirea

în cauză a cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale

reglementată de art. 998 - 999 C. civ. coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ.

în persoana pârâților, Tribunalul a constatat că nu este îndeplinită condiția

privind comiterea unei fapte ilicite, deoarece nu s-au administrat dovezi în

sensul că pârâții T.L. și T.M. în exercitarea atribuțiilor lor (primul, de

colaborator al ziarului J.N. iar al doilea, în calitate de director) au

săvârșit fapte de natură a cauza un prejudiciu care să atragă necesitatea

reparării acestora.

S-a apreciat că

răspunderea nu poate fi angajată nici din perspectiva art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât afirmațiile sunt de natură factuală,

fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul

fiind acela de a informa cititorii interesați despre problemele sistemului

politic din România, a securității dinainte și după 1989, demersul jurnalistic

nefiind determinat de existența vreunui interes personal sau de intenția de a

leza imaginea reclamantului, astfel cum pârâtul a declarat expres în articolul

publicat la 18 ianuarie 2007 în J.N.

Mai mult, tribunalul

a constatat că reclamantul nu a dovedit nici prejudiciul de imagine suferit,

acesta ocupând în continuare funcții importante în Guvernul României.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul V.V., care a criticat soluția din perspectiva

normelor dreptului intern, arătând că sunt îndeplinite cerințele răspunderii

civile delictuale

[

cu referire la art.

998, 999, 1000 alin. (3), art. 30 alin. (8) din Constituție

]

, precum și din punct

de vedere al normelor convenționale (art. 8 din Convenția europeană referitor

la respectarea vieții private, art. 10 parag. 2 privind limitele libertății de

exprimare, interpretate în lumina jurisprudenței instanței europene).

În faza apelului a

fost suplimentat probatoriul, fiind audiați doi martori la propunerea

reclamantului, iar în privința probei testimoniale propuse de către pârâți

făcându-se aplicarea art. 186 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, decăderea din

proba încuviințată.

Proba cu

interogatoriul intimatului-pârât L.T. a fost administrată în conformitate cu

dispozițiile art. 223 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 236/A din 8 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în

parte acțiunea și a obligat pe pârâții T.L., T.M., E.I., în solidar, la plata

sumei de 40.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, către

reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

S-a dispus

restituirea către reclamant, a taxei de timbru în sumă de 13.666 RON.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că, pentru a fi antrenată răspunderea

civilă delictuală

a intimaților-pârâți este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ,

condițiile privind

existența

unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate

între acestea și stabilirea vinovăției celui ce a determinat prejudiciul.

S-a reținut, în mod

prioritar, că intimații-pârâți T.M. și E.I. nu au apelat soluția primei

instanțe prin care a fost respinsă excepția lipsei calității lor procesuale

pasive, cu motivarea că răspunderea invocată în cauză este una pentru fapta

proprie în privința pârâtului M.T. și una duală, pentru fapta proprie cât și

pentru fapta altuia, pentru pârâta E.I. Astfel, aceste considerente, împreună

cu stabilirea cadrului procesual pasiv și reținerea incidenței dispozițiilor

privind răspunderea civilă delictuală în privința celor doi pârâți, au intrat

sub puterea lucrului judecat.

În privința

elementelor răspunderii pentru fapta proprie reglementată de art 998 - 999 C.

civ., Curtea a reținut că intimatul-pârât L.T. a publicat în ziarul J.N. o

serie de articole, respectiv în datele de 27 octombrie 2006, 30 octombrie 2006

și 06 noiembrie 2006, în care afirma despre reclamant că „a fost informator al

Securității", că „a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din

ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care l-a condus în cadrul

Centrului de Informații Externe" sau că „liderii liberali în frunte cu

premierul C.P.T. au decis să facă abstracție de statutul de informator al

domnului V.V."; iar intimatul-pârât M.T. a afirmat în data de 26 octombrie

2006, în cadrul emisiunii „S.Z." că își asumă informațiile, publicate de

L.T., pe care le vor găzdui în ziarul J.N. în sensul că V.V. a fost informator

al securității și a publicat un articol în J.N. din data de 31 octombrie 2006

în care a afirmat că are încredere în informațiile pe care i le-a dat L.T.

deoarece este un colaborator de prestigiu al J.N.

În calificarea

faptelor expuse ca fiind licite sau ilicite, Curtea a avut în vedere, în primul

rând, distincția dintre fapte și judecăți de valoare (în terminologia Curții

Europene a Drepturilor Omului), respectiv dintre știri și păreri (în

terminologia Rezoluției nr. 1003/1993 cu privire la etica jurnalistică), precum

și regulile de etică jurnalistică.

Astfel, s-a constatat

că, potrivit pct. 3 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, principiul de bază al oricărei

evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincție clară între

știri și păreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt

informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei,

convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă,

editorilor sau ziariștilor.

Or, din examinarea

conținutului articolelor incriminate de reclamant, Curtea a constatat că

afirmațiile făcute de intimatul-pârât L.T., preluate de intimatul-pârât M.T.,

sunt exclusiv informații factuale, deoarece persoana reclamantului este

identificată exact prin nume, prenume și funcție, iar afirmația este clară,

directă, în sensul că a fost recrutat ca informator al Securității comuniste

într-o perioadă determinată (respectiv, la începutul anilor 1980) și de o

persoană determinată (respectiv, de un ofițer de Securitate aflat direct în

subordinea serviciului din cadrul Centrului de Informații Externe, serviciu

despre care s-a arătat că a fost condus de intimatul L.T.).

Potrivit pct. 4 din

Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei, știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după

ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau

narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Prin urmare, Curtea a

reținut că intimații-pârâți aveau obligația de a face verificările de rigoare

și de a cerceta dacă informația furnizată publicului despre reclamant este

adevărată.

A rezultat, din

analiza conținutului articolelor incriminate de reclamant, că intimații-pârâți

nu au făcut minime verificări în vederea stabilirii veridicității afirmațiilor

publicate.

Totodată, conform

art. 225 C. proc. civ., Curtea a socotit refuzul nejustificat al

intimatului-pârât M.T. de a răspunde la interogatoriul propus de reclamant,

drept un început de dovadă în folosul reclamantului, în special, întrebarea nr.

10 a interogatoriului, raportat la care lipsa răspunsului echivalează cu

acceptarea faptului că intimatul-pârât „nu a întreprins niciun demers la

vreunul din serviciile sau la organele competente în scopul de a se informa

exact cu privire la faptul dacă reclamantul V.V. a fost sau nu informator al

Securității".

De asemenea,

intimatul-pârât L.T. nu a putut invoca în sprijinul afirmației, în legătură cu

dovezile pe care le-ar deține, niciun mijloc de probă, în înțelesul dat de C.

proc. civ. acestei noțiuni.

Or, potrivit pct. 13

și 14 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, un element esențial al respectării

dreptului fundamental al cetățenilor la informație este dat de imperativul

absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul

opiniilor. Consecința acestor imperative este necesitatea de a întări

garanțiile libertății de expresie a ziariștilor, dezvoltarea cadrului legal al

clauzei de conștiință și al secretului profesional față de sursele

confidențiale.

La fel, potrivit pct.

21 din aceeași Rezoluție, ziaristica nu trebuie să denatureze informația

adevărată, imparțială, deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul

efectiv al dreptului fundamental al cetățenilor la informație, ca parte a

respectului pentru valorile democratice, iar potrivit pct. 22, în redactarea

informațiilor și a opiniilor, ziariștii trebuie să respecte principiul

prezumției de nevinovăție și să se abțină de la formularea de verdicte.

S-a reținut și pct.

23 din Rezoluție, conform căruia „trebuie respectat dreptul cetățenilor la

viața privată. Persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor

particulară să fie apărată, cu excepția acelor cazuri în care viața lor

particulară are un efect asupra vieții publice. Faptul că o persoană deține o

funcție publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viața

particulară".

S-a constatat că, în

speță, apelantul-reclamant a administrat probe care infirmă afirmația făcută de

cei doi intimați-pârâți, constând în Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006

emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în care se

face mențiunea, la art. 1, că „domnul V.V. (..) nu a fost agent/colaborator al

poliției politice comuniste"; și adresa Serviciului de Informații Externe

nr. 22657/27 octombrie 2006, în care se precizează că „Serviciul de Informații

Externe nu deține informații privind presupusa legătură a domnului V.V. cu

Centrul de Informații Externe".

Cu privire la

condiția existenței unui prejudiciu, instanța a reținut că prin publicarea

articolelor incriminate, intimații-pârâți au intenționat să inducă publicului

cititor ideea că reclamantul a fost informator al Securității, afirmație

concretă lipsită de orice temei factual suficient pentru justificarea ei, ceea

ce a făcut ca reclamantul să sufere un prejudiciu asupra imaginii și reputației

sale, asupra credibilității sale ca om politic.

Curtea a reținut, de

asemenea, îndeplinirea condiției referitoare la vinovăția intimaților-pârâți în

săvârșirea faptelor imputate de reclamant, aspect dedus din împrejurarea că

aceste afirmații factuale au fost reluate în mai multe articole,

concretizându-se într-o campanie mediatică.

În ce privește

condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, s-a

constatat că publicarea articolelor incriminate a fost de natură să aducă

atingere unui drept fundamental al reclamantului și anume, dreptul la imagine

ca formă a dreptului la reputație. Prin urmare, legătura de cauzalitate dintre

acțiunea ilicită și prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârșirea faptei,

prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele

constituționale și internaționale.

Față de toate aceste

aspecte, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de

apelantul-reclamant privind netemeinicia hotărârii pronunțate de prima

instanță, din probele administrate rezultând că intimații-pârâți L.T. și M.T.

nu au respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr.

1003/1993, motiv pentru care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie în sarcina acestora.

În privința

răspunderii delictuale a intimatei-pârâte E.I., Curtea a reținut că răspunderea

civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de

legea fundamentală în art. 30 alin. (8), care enumeră editorul printre

subiectele cărora le aparține răspunderea civilă pentru informația adusă la

cunoștința publicului, precum și din dispozițiile de drept comun prevăzute de

art. 1003 C. civ. (1864).

De asemenea, potrivit

pct. 13 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, editorii și

ziariștii trebuie să coabiteze, ținând seama de faptul că respectul legitim

față de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de

imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în

cazul opiniilor, acesta fiind un element esențial al respectării dreptului

fundamental al cetățenilor la informație.

Intimata-pârâtă S.C.

E.I. S.A. este editorul ziarului J.N., în care au fost publicate articolele

incriminate de apelantul-reclamant, cuprinzând informația conform căreia acesta

ar fi fost informator al Securității comuniste, a permis publicarea articolelor

fără efectuarea unor minime demersuri pentru a se stabili veridicitatea

afirmațiilor.

De asemenea, la data

publicării articolelor incriminate de reclamant (octombrie - noiembrie 2006)

era în vigoare Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea poliției politice comuniste, care la art. 2 alin. (1) lit. b)

reglementa posibilitatea pentru orice cetățean român, inclusiv pentru presa

scrisă și audiovizuală din țară sau străinătate, de a fi informate, la cerere,

în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliției politice, iar

la art. 5 alin. (5) prevedea că implicarea în activitatea de poliție politică

comunistă a persoanelor prevăzute la art. 2 se stabilește de Colegiul

Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe baza datelor,

probelor și indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetării,

precum și prin orice înscrisuri prezentate de orice persoană interesată în

cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului.

Prin urmare, instanța

a reținut că la momentul publicării articolelor în J.N., cadrul legislativ în

vigoare la acea dată garanta dreptul oricărei persoane, presei scrise sau

audiovizuale de a avea acces la informațiile în legătură cu calitatea de agent

sau de colaborator al poliției politice a persoanelor care ocupă demnități sau

funcții publice, ca în cazul reclamantului.

Obligația de a

efectua aceste verificări și de a nu permite exercitarea abuzivă a libertății

de exprimare aparține organelor de conducere ale persoanei juridice, iar fapta

omisivă a acestora este fapta persoanei juridice înseși.

În consecință, Curtea

a constatat că sunt întemeiate criticile legate de netemeinicia hotărârii de

primă instanță și în ceea ce privește pe intimata-pârâtă E.I., din probele

administrate rezultând că aceasta nu a respectat principiile de etică

jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, fiind îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale și în sarcina acesteia.

Privind cauza din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene, instanța a analizat conflictul

între două drepturi fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de

exprimare, punând în balanță dreptul reclamantului, în calitate de om politic,

la protecția reputației și demnității sale, și dreptul intimaților-pârâți, în

calitate de ziariști și editor, de a comunica fapte și idei fără amestecul

autorităților publice.

S-a reținut că, în

situațiile în care se pune o problemă de apărare a reputației, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a arătat că acest drept este un element al vieții private,

astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție.

Intrând sub incidența

art. 8 din Convenție, care apără individul de ingerințele arbitrare ale

puterilor publice, Curtea europeană a afirmat, în jurisprudența sa, că există

nu numai obligații negative ale autorităților publice, de a se abține de la

orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive legate de

respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Acestea constau în

adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile

indivizilor între ei.

Granița dintre

obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la

o definiție precisă, trebuind păstrat echilibrul just dintre interesul general

și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere

(Petrina, parag. 35), în privința persoanelor publice, cum este și cazul

reclamantului, acestea expunându-se unei limite mai largi de „critică

acceptabilă" .

Obligația pozitivă ce

decurge din art. 8 din Convenție pentru autoritățile statului, deci și pentru

instanță, impune de a verifica dacă afirmațiile în cauză, susceptibile de a

afecta reputația reclamantului, au depășit limitele criticilor acceptabile

conform art. 10 din Convenție, de a veghea la menținerea justului echilibru

între dreptul reclamantului la protecția reputației, element constitutiv al

dreptului la protecția vieți private, și interesul public față de libertatea de

exprimare protejată de art. 10, interes în care jurnaliștii joacă un rol

esențial de gardian public.

În ceea ce privește

libertatea de exprimare, instanța europeană a subliniat constant că aceasta

„constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice", că „

presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să

depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și

drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și

obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor

chestiunilor de interes general" (Petrina parag. 38; Von Hannover

împotriva Germaniei, 59320/00, parag. 56).

Totodată, s-a reținut

că în practica sa, instanța de contencios a drepturilor omului face distincția

între fapte (a căror concretețe se poate dovedi) și judecăți de valoare (în

privința cărora nu se poate demonstra exactitatea) și că „faptul de a acuza

anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă,

inclusiv o judecată de valoare putându-se dovedi excesivă dacă este lipsită

total de o bază reală (Ivanciuc c. României; Cumpănă și Mazăre C. României).

În privința rolului

atribuit presei, Curtea europeană a subliniat faptul că presa „are efectiv datoria

de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din

partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct

anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în

speță obligația de a furniza o bază reală suficientă (Lesnik împotriva

Slovaciei, nr. 35640/97, parag. 57 in fine, CEDH 2003-IV; Vides Aizsardzibas

Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, parag. 44, 27 mai 2004; Petrina, parag.

42).

Raportat la aceste

principii, degajate din jurisprudența instanței europene, în conformitate și cu

dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, potrivit cărora normele

internaționale convenționale în materia drepturilor omului sunt direct

aplicabile în dreptul intern, având o forță supra-legislativă, instanța de apel

a verificat dacă ingerința în dreptul intimaților-pârâți la libertatea de

exprimare (constând în obligarea intimaților la plata unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral) se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2)

din Convenție.

Pe acest aspect, s-a

constatat că este îndeplinită condiția de a fi prevăzută de lege, natura

ilicită a faptei imputate intimaților-pârâți derivând din nerespectarea

principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, a

dispozițiilor generale prevăzute la art. 998 - 999 și art. 1000 C. civ. și a

dispozițiilor art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României.

De asemenea, s-a

constatat că este îndeplinită și cerința conform căreia ingerința în libertatea

de exprimare a intimaților urmărește un scop legitim și anume, protecția

dreptului la imagine și bună reputație a reclamantului.

În ceea ce privește

condiția ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, instanța de

apel a reținut că „o ingerință este considerată necesară într-o societate

democratică pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde unei nevoi sociale

imperioase și, în particular, dacă rămâne direct proporțională cu scopul

urmărit" (cauza Ozpinar împotriva Turciei, cererea nr. 20999/04, Hotărârea

din 19 octombrie 2010, parag. 67).

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut că articolele incriminate se referă la o

temă de interes public, problema legată de calitatea de informator a unor

persoane ocupând funcții publice înscriindu-se într-o dezbatere largă privind

rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului

regim politic democratic.

Aplicând principiile

generale consacrate în jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a

reținut ca fiind întemeiate susținerile apelantului-reclamat conform cărora

existența interesului public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmații

fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte extrem de grave și

ilegale.

Având în vedere

gravitatea faptei imputate reclamantului - activitatea de poliție politică

fiind legată de săvârșirea unor acțiuni prin care s-au încălcat drepturi

fundamentale ale omului - era obligația intimaților de a furniza o bază reală

suficientă și credibilă.

Or, verificând acest

aspect în cadrul analizei coroborate a probatoriului în baza căruia a stabilit

situația de fapt, instanța de apel a ajuns la concluzia că afirmația

intimaților, conform căreia reclamantul ar fi fost informator al Securității și

că ar fi fost recrutat la începutul anilor 1980 de un agent al securității,

este lipsită de suport probatoriu.

Dimpotrivă, probele

administrate în cauză de apelantul-reclamant, inclusiv răspunsul oficial al

Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au infirmat

această informație pusă la dispoziția publicului de către intimații-pârâți.

Totodată, instanța de

apel a avut în vedere și faptul că apelantul-reclamant este om politic,

situație în care limitele criticii admisibile sunt mai ample în comparație cu

un simplu particular, însă ingerința a fost analizată în lumina întregii cauze,

inclusiv gravitatea afirmațiilor și contextul în care au fost făcute

(respectiv, în perioada după desemnarea apelantului-reclamant în calitate de

candidat al României pentru postul de comisar european, când acesta urma să

aibă întâlniri pe această temă cu oficialii europeni).

S-a avut în vedere și

principiul conform căruia libertatea jurnalistică include recurgerea la o doză

de exagerare sau chiar de provocare, cu condiția însă ca limbajul folosit să nu

fie ofensator (cauza Victor Truță c. României, cererea nr. 20121/04, decizie,

parag. 52), dar din examinarea conținutului articolelor incriminate de

reclamant, nu s-a putut reține îndeplinirea acestei condiții, având în vedere

termenii și expresiile folosite („cunoscut ca ghicitor în palmă și cafea",

„s-au repezit orbește, să-și apere colegul, punând serios în primejdie

interesele statului român ").

În analiza condiției

caracterului necesar într-o societate democratică și, implicit, a

proporționalității dintre scopurile urmărite, Curtea a constatat că art. 10

alin. (2) din Convenție prevede că exercitarea libertății de exprimare

presupune îndatoriri și responsabilități, garanția oferită jurnaliștilor de

art. 10 din Convenție fiind supusă condiției ca aceștia să acționeze cu

bună-credință, astfel încât să transmită informații exacte și demne de

încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții

împotriva Franței, parag. 37; Papaianopol împotriva României, parag. 32).

Faptul că s-au referit la persoana reclamantului, indicând numele și funcția

acestuia, impunea intimaților-pârâți obligația de a preciza o bază factuală

suficientă și credibilă, fapt ce nu a fost îndeplinit de către intimații-pârâți

nici în cuprinsul articolelor incriminate, nici în fata instanței.

Față de toate aceste

considerente, Curtea a constatat că obligarea intimaților-pârâți la repararea

prejudiciului suferit de reclamant datorită publicării în presă a unor

informații lipsite de o bază factuală suficientă este proporțională și se

încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2) din Convenție.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1003 C. civ. (din 1864), s-a dispus obligarea în solidar a

pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Sub aspectul întinderii

prejudiciului, Curtea a reținut că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu

moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare,

reputație și imagine, garantat de art. 8 din Convenție și că, datorită

gravității faptei imputate reclamantului, a frecvenței cu care a fost reluată

această informație și a contextului în care a fost făcută (respectiv, în

perioada în care reclamantul fusese desemnat candidatul României pentru postul

de comisar european), au fost resimțite cu siguranță sentimente de frustrare și

neliniște.

Dând eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a

constatat ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de

reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro

fiind apreciată ca o reparație pentru fapta ilicită reținută în sarcina

intimaților-pârâți.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâții T.M., S.C. E.I. S.R.L. și T.L..

recurs, pârâții T.M. și S.C. E.I. S.R.L. au invocat dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând, de o manieră nesistematizată și incompatibilă cu

structura recursului, următoarele aspecte:

- Decizia prin care

„presa a fost obligată pentru prima dată în practica instanțelor" la plata

sumei de 40.000 euro a trecut cu ușurință peste probele administrate și peste

practica instanțelor din tară.

Probele administrate

în apel ar fi trebuit să întărească motivele avute în vedere de Tribunalul

București la luarea hotărârii de respingere a acțiunii reclamantului.

- Au fost reținute

greșit elementele răspunderii civile delictuale, prin raportare la probele

administrate.

Astfel, instanța de

apel, prezentând situația de fapt, respectiv menționând articolele în litigiu,

a căutat prin modul de redactare a hotărârii, să sublinieze, în primul rând,

titlurile acestora, prin bolduirea literelor, fără a trata corect conținutul

real și intenția autorului.

Articolele de presă

prezentate la situația de fapt, se pot împărți în două categorii - cele scrise

de intimatul L.T. și emisiunea T.V. prezentată la „S.Z." de la A. -,

scopul primei categorii fiind de a prezenta sistemul politic din România, iar

în cazul emisiunii T.V., de a promova ziarele cu subiecte deosebite, cum era și

cel legat de securitatea din România.

Față de probele

administrate în fața instanței de apel, reclamantul nu a reușit să facă dovada

săvârșirii vreunei fapte ilicite cu intenție de către T.M., deoarece

publicitatea făcută la un post T.V. ziarului său, intră în obligațiile sale de

serviciu, în calitatea sa de director.

Referitor la

certificatele „exculpatorii" ale Consiliului Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, pe care le menționează ca probe instanța de apel, sunt

deja de notorietate situații în care oamenii cu asemenea certificate au fost

ulterior deconspirați, cu documente existente chiar în arhiva Consiliului

Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Actele depuse la

dosar de către reclamant, pentru a face dovada calităților sale deosebite,

profesionale și de om politic, ar fi trebuit să prevaleze față de afirmațiile

așa-zise defăimătoare aduse prin articolele incriminate, astfel încât nu se

poate reține în sarcina recurentului-pârât T.M. vreo faptă ilicită, săvârșită

cu intenția de a denigra.

- De asemenea,

reclamantul nu a făcut dovada că pârâta S.C. E.I. S.R.L. nu a întreprins

măsurile necesare ce îi reveneau în calitatea sa de editor al ziarului J.N.,

știut fiind că acesta din urmă are o conducere proprie care asigură politica

editorială a ziarului.

Neexistând fapta

ilicită, nu se pune problema prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate între

faptă și prejudiciu.

- Cu privire la

temeiul de drept, instanța de apel reține că răspunderea civilă a editorului

pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentală

[

art. 30 alin. (8) din

Constituție

]

și din normele de

drept comun

[

art. 998 - 999, art.

1000 alin. (3) C. civ.

]

înlăturând,

nejustificat, motivarea tribunalului ca instanță de fond, care, analizând

întrunirea cerințelor pentru răspunderea civilă delictuală, a stabilit că

acestea nu se regăsesc în speță.

- Afirmațiile

considerate de reclamant ca fapte ilicite, denigratoare trebuie analizate și

din perspectiva art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

decizia curții de apel aduce o gravă atingere libertății presei.

Conform Convenției,

atunci când elementele cazului permit să se tragă concluzia că ziaristul a

urmărit să-și îndeplinească cu bună-credință sarcina de a informa opinia

publică și nu a fost determinat în demersul său de existența unei animozități

personale, suntem în prezența unui demers jurnalistic legitim.

În cauza de față,

afirmațiile autorului articolelor, L.T., sunt de natură factuală, fiind făcute

în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de

a-i informa pe cititorii interesați, despre problemele sistemului politic din

România.

- Cu privire la

condiția existenței unui prejudiciu, instanța de apel a reținut că prin

publicarea articolelor incriminate, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu

asupra imaginii și reputației sale, dar nu a avut în vedere probele

administrate chiar de către reclamant din care rezultă că și după apariția

articolelor a deținut importante funcții politice, economice, academice.

Deși instanța de apel

menționează că s-a raportat, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor,

la criteriul folosit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale în jurisprudența sa în aplicarea art. 41 din

Convenție, conform căruia determinarea oricărei despăgubiri trebuie să fie

subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă, totuși,

stabilește un cuantum exagerat al prejudiciului, de 40.000 euro, sumă pe care

nu o poate achita niciunul dintre pârâți.

T.L., invocând aceleași dispoziții, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a susținut, de o manieră procedurală asemănătoare redactării memoriului de

recurs al celorlalți doi pârâți, următoarele aspecte:

- Instanța de apel a

considerat, contrar primei instanțe a fondului, că sunt întrunite cerințele

răspunderii civile delictuale, deși probele administrate în faza apelului ar fi

trebuit să conducă la concluzia contrară.

În aceste condiții,

se solicită instanței de recurs „să lectureze în termeni logici și factuali

comparativi cele trei documente: apelul reclamantului, întâmpinarea pârâtului

T. și decizia instanței de apel".

- Instanța de apel a

ignorat în mod inexplicabil, în procesul elaborării deciziei finale, probe și

argumente de mare importanță pentru soluționarea cauzei, prezentate în

întâmpinarea pârâtului (și reluate în conținutul memoriului de recurs).

- Reclamantul a

invocat în mod abuziv drept probă irefutabilă și în mod surprinzător, instanța

de apel a preluat-o necritic, afirmația formal incorectă a Consiliului Național

pentru Studierea Arhivelor Securității, conform căreia reclamantul nu a fost

agent/colaborator al poliției politice comuniste.

Pe de altă parte,

instanța a ignorat „proba factuală" adusă de pârâtul-recurent în legătură

cu „alegațiile complet independente de cele ale sale referitoare la legăturile

reclamantului cu fosta Securitate".

În acest sens,

recurentul-pârât a făcut referire și la alte publicații, emisiuni T.V. în care

s-ar fi făcut afirmații asemănătoare la adresa reclamantului, dar care au fost

ignorate de către instanță.

În condițiile

complexe ale cauzei, a susținut recurentul, instanței îi revenea sarcina de a

evalua „probele de ordin circumstanțial" și de a răspunde la întrebarea

„interesului, avantajelor și beneficiilor personale directe pe care le-ar fi

urmărit pârâtul T. prin dezvăluirile făcute".

- Instanța de apel

și-a însușit și a folosit necritic sintagma folosită de către reclamant conform

căreia cele șapte articole apărute sub semnătura pârâtului T.L. reprezintă

expresia unei campanii defăimătoare, în condițiile în care o atentă lectură ar

fi trebuit să conducă la concluzia indubitabilă că materialele au un caracter

pur explicativ.

- Decizia recurată

încalcă, fiind în direct conflict, principiul libertății presei, în

conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicând cerința art.

10 din Convenție cu privire la ziariști, respectiv a cercetării bunei-credințe

a jurnalistului ca autor, trebuia reținut că în cauză nu există nicio probă

„incriminatoare" la adresa pârâților care să demonstreze neîndeplinirea

acestei condiții.

- Instanța de apel nu

a observat că reclamantul a schimbat „motivația solicitării de daune",

inițial pretinzând în justificarea sumei de 300.000 euro, pierderile salariale

ca urmare a neacceptării candidaturii de comisar european, pentru ca ulterior

să transfere explicația daunelor în direcția exclusivă a prejudiciului de ordin

moral, de imagine publică.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare, arătând că recursurile declarate în cauză nu au caracter

devolutiv, prin urmare situația de fapt stabilită prin decizia din apel,

potrivit probatoriului administrat, este câștigată cauzei și nu poate forma

obiectul cenzurii judiciare a instanței de recurs.

Întrucât nu se

rejudecă fondul cauzei, ci doar se analizează legalitatea deciziei din apel,

orice punere în discuție a faptelor reținute de prima instanță este lipsită de

orice relevanță juridică.

S-a susținut că

decizia este legală, instanța de apel reținând corect că sunt îndeplinite

cerințele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților.

De asemenea, cu

ocazia dezbaterilor orale, intimatul-reclamant a arătat că toate argumentele

recurenților-pârâți se subsumează unor motive de fapt, neexistând critici de

nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta

Curte constată următoarele:

- Ignorând exigențele

procedurale ale căii extraordinare de atac a recursului în cadrul căreia pot fi

valorificate, în limitele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., doar critici de

nelegalitate, pârâții deduc judecății aspecte care țin de evaluarea

probatoriului și de stabilirea situației de fapt.

În felul acesta se

tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la

stabilirea altei situații de fapt, în raport de care să se apreciere de către

instanța de recurs că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale și, ca atare, acțiunea reclamantului trebuie respinsă.

- Deși recurenții-pârâți

au indicat ca temei de drept al cererii de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., acest fundament juridic este menționat doar formal, în

condițiile în care dezvoltarea argumentelor nu permite încadrarea acestora în

motivul invocat („hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii").

Aceasta, întrucât pe

de o parte, dezvoltarea criticilor vizează mijloacele de probă administrate de

către instanță și modalitatea de apreciere a acestora iar, pe de altă parte,

atunci când fac referire la textele din legea internă sau internațională pe

care instanța și-a fundamentat soluția, recurenții nu combat considerentele

justificative ale hotărârii, așa încât afirmațiile lor să se poată circumscrie

unor critici de nelegalitate.

- Astfel, se constată

în sensul celor menționate anterior că, de o manieră neprocedurală,

recurenții-pârâți deduc judecății în recurs faptele pe care s-a fundamentat

acțiunea reclamantului, făcând referire punctuală la articolele de presă

incriminate, emisiuni T.V. cu desfășurătorul acestora (inclusiv la alte

publicații, conform recursului pârâtului T.), afirmații făcute de alte

persoane, în diferite contexte, la adresa aceluiași reclamant, pretinzând

reaprecierea asupra acestora.

O asemenea modalitate

de redactare a memoriului de recurs nesocotește caracterul non-devolutiv al

căii de atac exercitate, împrejurarea că stabilirea faptelor se află în

competența exclusivă a instanțelor fondului și că, în contextul abrogării art.

304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 (vizând greșeala gravă de

fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate) nu mai pot fi

supuse judecății instanței de recurs astfel de aspecte.

- De asemenea,

ignorând cadrul procedural în care se poate desfășura judecata recursului,

pârâții fac referire la o serie de mijloace de probă (certificate

„exculpatorii" ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor

Securității, C.D.-ul unei emisiuni la care a participat reclamantul și din care

rezultă că nu a obținut funcția de comisar european din alte considerente decât

cele referitoare la articolele de presă, declarații publice ale fostului

președinte al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității,

adresa S.I.E.) pretinzând fie că au fost ignorate din analiză, fie că ar fi

trebuit să primească altă valoare probatorie.

În felul acesta, din

punct de vedere legal, recurenții nesocotesc împrejurarea că dispozițiile art.

304 pct. 10 C. proc. civ. care permiteau cenzura jurisdicțională în recurs

atunci când „instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra

unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii" au fost, de asemenea, abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, tocmai

pentru a nu se ajunge la o reevaluare a faptelor în faza recursului.

- Făcând trimitere la

temeiul de drept al deciziei atacate, recurenții procedează, în realitate, la o

reevaluare a elementelor de fapt, pentru a susține că nu există faptă ilicită

și nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte,

atunci când fac referire la normele de drept convențional pe care instanța de

apel și-a fundamentat soluția, pârâții se limitează la a susține că art. 10 din

Convenția europeană reglementează dreptul la libertatea de exprimare fără

amestecul autorităților publice iar în privința informațiilor verificabile

trebuie luată în considerare și atitudinea subiectivă a jurnalistului,

buna-credință a acestuia fiind un criteriu pentru a determina dacă exercitarea

libertății de exprimare se menține sau nu în limitele Convenției.

Or, pe acest din urmă

aspect, instanța de apel a constatat, cu trimitere la jurisprudența instanței

de contencios european, că buna-credință presupune transmiterea de informații

exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice, iar

faptul că pârâții s-au referit la persoana reclamantului indicându-i numele și

funcția, impunea obligația de a preciza o bază factuală suficientă și

credibilă, ceea ce nu a fost îndeplinit nici în cuprinsul articolelor

incriminate și nici în fața instanței.

S-a constatat,

astfel, că nu a fost respectată cerința proporționalității între scopurile

urmărite prin darea publicității a unor asemenea articole, ceea ce nu justifică

protecția art. 10 alin. (2) din Convenție în favoarea pârâților.

Fără să combată

aceste argumente ale instanței de apel, pârâții se limitează la a afirma, în

memoriul de recurs, existența bunei-credințe ca atitudine subiectivă ce i-ar fi

caracterizat.

Susținerea nu este

însă susceptibilă de încadrare într-o critică de nelegalitate, câtă vreme

acesta a fost un element luat în considerare de către instanța de apel, care a

fost demonstrat, în motivarea soluției, contrariul, cu referire punctuală la

încălcarea cerinței proporționalității, iar pârâții nu arată în ce ar consta

neegalitatea acestei abordări (care este una conformă jurisprudenței instanței

europene).

Pârâții-recurenți

susțin doar într-o manieră nesusceptibilă de cenzură de legalitate, faptul că

„afirmațiile sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui

subiect de interes public, cu scopul de a-i informa pe cititorii

interesați".

Or, aceste aspecte au

fost reținute ca atare de către instanța de apel, atunci când a analizat rolul

și importanța presei într-o societate democratică, statuând că articolele

incriminate se referă într-adevăr, la o temă de interes public (înscriindu-se

într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu

Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic) dar că

interesul public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmații fără nicio

bază factuală credibilă, care impută fapte grave și ilegale.

Prin recursul

declarat, fără să critice și să demonstreze în ce ar consta baza factuală

credibilă, aptă să le justifice demersul jurnalistic și să-i situeze în sfera

de protecție a art. 10 alin. (2) din Convenție, pârâții reiterează de fapt,

statuări care se regăsesc în considerentele deciziei din apel.

În consecință, se va

constata că cererile de recurs ale pârâților au fost redactate fără respectarea

exigențelor procedurale ale acestei căi de atac care permite declanșarea unui

control de legalitate asupra soluției, în limitele strict prevăzute prin

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Pe de o parte,

întrucât așa cum s-a arătat anterior, sunt aduse judecății în recurs elemente

de fapt ale pricinii și de evaluare a probatoriului.

Pe de altă parte,

deoarece atunci când fac referire la fundamentul de drept al soluției, pârâții

nu combat argumentele instanței de apel și nu demonstrează, sub forma unor

critici susceptibile de cenzură de legalitate, în ce ar consta nelegalitatea

deciziei prin raportare la normele de drept intern și a celor convenționale.

De aceea, se va face

aplicarea art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și, reținându-se că cererile

de recurs nu se fundamentează pe motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct.

1 - 9 C. proc. civ., se va constata nulitatea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule

recursurile declarate de pârâții T.L. și de T.M. și SC E.I. SRL împotriva

Deciziei nr. 236 A din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2013.

Procesat de GGC - AS