ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 41252/3/29 noiembrie 2006, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâții L.T., M.T. și E.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 300.000 euro, cauzat prin faptele ilicite ale pârâților care au editat și publicat articole denigratoare și defăimătoare la adresa sa în edițiile din datele de 27 octombrie 2006, 28 octombrie 2006, 29 octombrie 2006, 30 octombrie 2006, 31 octombrie 2006, 05 noiembrie 2006, 06 noiembrie 2006, 07 noiembrie 2006 și 09 noiembrie 2006 ale cotidianului J.N.

editat de E.I. precum și prin opiniile exprimate de aceștia în mass-media. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 27 octombrie 2006, pârâtul L.T. a publicat un articol de presă în cotidianul J.N., prin care l-a acuzat că a desfășurat activități de poliție politică și că ar fi fost „informator al securității". Ulterior acestui articol au fost publicate mai multe articole ale acestui autor prin care a fost denigrat sistematic, acestea constituind o adevărată campanie de presă, fapt care a condus la deteriorarea imaginii sale politice și la pierderea credibilității sale pe plan intern și internațional, credibilitate care era esențială pentru exercitarea funcției de comisar european pentru care fusese nominalizat.

Reclamantul a mai arătat că aceste articole au fost publicate într-un moment important al carierei sale politice, având rolul de a-l discredita și defăima nejustificat și au produs prejudicii însemnate imaginii, credibilității și vieții sale private și politice. S-a mai arătat că pârâtul M.T., în calitate de director al cotidianului J.N., a tolerat și încurajat publicarea articolelor defăimătoare, a perpetuat confuzia între știre și părerea lui L.T. și nu a făcut nicio verificare a acestei știri, ignorând astfel obligațiile care îi reveneau în calitate de director al ziarului potrivit Legii nr. 3/1974 și normelor deontologiei profesionale jurnalistice. Reclamantul a precizat că, ulterior, această informație falsă a fost menținută și accentuată sistematic, atât în articolul de presă menționat cât și în cele ce au urmat, „știrea" fiind promovată de către directorul cotidianului J.N.

și prin mijloace audiovizuale (emisiunea „S.Z." din data de 26 octombrie 2006 a postului de televiziune A.). S-a arătat că informația pe care J.N. și L.T. au prezentat-o drept știre nu are corespondență în realitate, așa cum rezultă și din Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art 30 alin. (6) și (8) și art. 31* din Constituția României, art. 998 - 999 și 1000 C. civ., art. 30, 32, 69 alin. (2) lit. j), 70, 76, 90 și 99 din Legea nr. 3/1974, republicată în B. Of. nr. 3/19.01.1978; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 25/1994 și Hotărârea Senatului nr. 32/1994 de adoptare a Rezoluției nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin Sentința civilă nr. 1199 din 08 iulie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive apăraților T.M. și E.I. și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților T.M. și E.I. este neîntemeiată, deoarece reclamantul a precizat că în privința E.I. răspunderea este una duală, respectiv atât cea pentru fapta proprie conform art. 998 - 999 C. civ., cât și cea pentru fapta altuia conform art. 1000 alin. (3) C. civ., iar în privința pârâtului T.M., răspunderea invocată este doar pentru fapta proprie, respectiv cea prevăzută de art. 998 - 999 C. civ.

Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a constatat și aplicabilitatea în drept a dispozițiilor art. 32, 28, 77 alin. (1), 90 coroborate cu art. 69 alin. (2) lit. j) și art. 30 din Legea nr. 3/1974. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că la data de 27 octombrie 2006, în paginile ziarului J.N., pârâtul T.L. a publicat un articol în cadrul căruia afirma „candidatul României pentru postul de comisar european, liberalul V.V. a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care L.T. l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe". Respectivul articol era publicat în cadrul unui întreg serial de analize pe tema fenomenului colaboraționist moștenit de la fostul regim, cauzat de decizia prezidențială de la acea vreme ca întreaga arhivă a fostului D.S.S.

și deci inclusiv Centrul de Informații Externe să fie transferată urgent la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Tribunalul a mai reținut, că, pe marginea acestui subiect au fost publicate ulterior datei de 27 octombrie 2006, un întreg șir de articole semnate de același pârât, articole având ca scop principal prezentarea sistemului politic din România, a securității dinainte și după 1989 fiind „adevărate rechizitorii la adresa celor care au șantajat, manipulat și condus din umbră serviciile secrete pe scena politică". Analizând întrunirea în cauză a cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C. civ. coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ.

în persoana pârâților, Tribunalul a constatat că nu este îndeplinită condiția privind comiterea unei fapte ilicite, deoarece nu s-au administrat dovezi în sensul că pârâții T.L. și T.M. în exercitarea atribuțiilor lor (primul, de colaborator al ziarului J.N. iar al doilea, în calitate de director) au săvârșit fapte de natură a cauza un prejudiciu care să atragă necesitatea reparării acestora.

S-a apreciat că răspunderea nu poate fi angajată nici din perspectiva art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât afirmațiile sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de a informa cititorii interesați despre problemele sistemului politic din România, a securității dinainte și după 1989, demersul jurnalistic nefiind determinat de existența vreunui interes personal sau de intenția de a leza imaginea reclamantului, astfel cum pârâtul a declarat expres în articolul publicat la 18 ianuarie 2007 în J.N. Mai mult, tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit nici prejudiciul de imagine suferit, acesta ocupând în continuare funcții importante în Guvernul României.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul V.V., care a criticat soluția din perspectiva normelor dreptului intern, arătând că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale [ cu referire la art. 998, 999, 1000 alin. (3), art. 30 alin. (8) din Constituție ] , precum și din punct de vedere al normelor convenționale (art. 8 din Convenția europeană referitor la respectarea vieții private, art. 10 parag. 2 privind limitele libertății de exprimare, interpretate în lumina jurisprudenței instanței europene). În faza apelului a fost suplimentat probatoriul, fiind audiați doi martori la propunerea reclamantului, iar în privința probei testimoniale propuse de către pârâți făcându-se aplicarea art. 186 alin. (2) C. proc.

civ., respectiv, decăderea din proba încuviințată. Proba cu interogatoriul intimatului-pârât L.T. a fost administrată în conformitate cu dispozițiile art. 223 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 236/A din 8 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții T.L., T.M., E.I., în solidar, la plata sumei de 40.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. S-a dispus restituirea către reclamant, a taxei de timbru în sumă de 13.666 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaților-pârâți este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile privind existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între acestea și stabilirea vinovăției celui ce a determinat prejudiciul. S-a reținut, în mod prioritar, că intimații-pârâți T.M. și E.I. nu au apelat soluția primei instanțe prin care a fost respinsă excepția lipsei calității lor procesuale pasive, cu motivarea că răspunderea invocată în cauză este una pentru fapta proprie în privința pârâtului M.T. și una duală, pentru fapta proprie cât și pentru fapta altuia, pentru pârâta E.I.

Astfel, aceste considerente, împreună cu stabilirea cadrului procesual pasiv și reținerea incidenței dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală în privința celor doi pârâți, au intrat sub puterea lucrului judecat. În privința elementelor răspunderii pentru fapta proprie reglementată de art 998 - 999 C. civ., Curtea a reținut că intimatul-pârât L.T. a publicat în ziarul J.N. o serie de articole, respectiv în datele de 27 octombrie 2006, 30 octombrie 2006 și 06 noiembrie 2006, în care afirma despre reclamant că „a fost informator al Securității", că „a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe" sau că „liderii liberali în frunte cu premierul C.P.T.

au decis să facă abstracție de statutul de informator al domnului V.V."; iar intimatul-pârât M.T. a afirmat în data de 26 octombrie 2006, în cadrul emisiunii „S.Z." că își asumă informațiile, publicate de L.T., pe care le vor găzdui în ziarul J.N. în sensul că V.V. a fost informator al securității și a publicat un articol în J.N. din data de 31 octombrie 2006 în care a afirmat că are încredere în informațiile pe care i le-a dat L.T. deoarece este un colaborator de prestigiu al J.N. În calificarea faptelor expuse ca fiind licite sau ilicite, Curtea a avut în vedere, în primul rând, distincția dintre fapte și judecăți de valoare (în terminologia Curții Europene a Drepturilor Omului), respectiv dintre știri și păreri (în terminologia Rezoluției nr. 1003/1993 cu privire la etica jurnalistică), precum și regulile de etică jurnalistică.

Astfel, s-a constatat că, potrivit pct. 3 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincție clară între știri și păreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor.

Or, din examinarea conținutului articolelor incriminate de reclamant, Curtea a constatat că afirmațiile făcute de intimatul-pârât L.T., preluate de intimatul-pârât M.T., sunt exclusiv informații factuale, deoarece persoana reclamantului este identificată exact prin nume, prenume și funcție, iar afirmația este clară, directă, în sensul că a fost recrutat ca informator al Securității comuniste într-o perioadă determinată (respectiv, la începutul anilor 1980) și de o persoană determinată (respectiv, de un ofițer de Securitate aflat direct în subordinea serviciului din cadrul Centrului de Informații Externe, serviciu despre care s-a arătat că a fost condus de intimatul L.T.). Potrivit pct. 4 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Prin urmare, Curtea a reținut că intimații-pârâți aveau obligația de a face verificările de rigoare și de a cerceta dacă informația furnizată publicului despre reclamant este adevărată. A rezultat, din analiza conținutului articolelor incriminate de reclamant, că intimații-pârâți nu au făcut minime verificări în vederea stabilirii veridicității afirmațiilor publicate. Totodată, conform art. 225 C. proc. civ., Curtea a socotit refuzul nejustificat al intimatului-pârât M.T. de a răspunde la interogatoriul propus de reclamant, drept un început de dovadă în folosul reclamantului, în special, întrebarea nr. 10 a interogatoriului, raportat la care lipsa răspunsului echivalează cu acceptarea faptului că intimatul-pârât „nu a întreprins niciun demers la vreunul din serviciile sau la organele competente în scopul de a se informa exact cu privire la faptul dacă reclamantul V.V.

a fost sau nu informator al Securității". De asemenea, intimatul-pârât L.T. nu a putut invoca în sprijinul afirmației, în legătură cu dovezile pe care le-ar deține, niciun mijloc de probă, în înțelesul dat de C. proc. civ. acestei noțiuni. Or, potrivit pct. 13 și 14 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație este dat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor. Consecința acestor imperative este necesitatea de a întări garanțiile libertății de expresie a ziariștilor, dezvoltarea cadrului legal al clauzei de conștiință și al secretului profesional față de sursele confidențiale.

La fel, potrivit pct. 21 din aceeași Rezoluție, ziaristica nu trebuie să denatureze informația adevărată, imparțială, deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetățenilor la informație, ca parte a respectului pentru valorile democratice, iar potrivit pct. 22, în redactarea informațiilor și a opiniilor, ziariștii trebuie să respecte principiul prezumției de nevinovăție și să se abțină de la formularea de verdicte. S-a reținut și pct. 23 din Rezoluție, conform căruia „trebuie respectat dreptul cetățenilor la viața privată. Persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor particulară să fie apărată, cu excepția acelor cazuri în care viața lor particulară are un efect asupra vieții publice.

Faptul că o persoană deține o funcție publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viața particulară". S-a constatat că, în speță, apelantul-reclamant a administrat probe care infirmă afirmația făcută de cei doi intimați-pârâți, constând în Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006 emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în care se face mențiunea, la art. 1, că „domnul V.V. (..) nu a fost agent/colaborator al poliției politice comuniste"; și adresa Serviciului de Informații Externe nr. 22657/27 octombrie 2006, în care se precizează că „Serviciul de Informații Externe nu deține informații privind presupusa legătură a domnului V.V.

cu Centrul de Informații Externe". Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, instanța a reținut că prin publicarea articolelor incriminate, intimații-pârâți au intenționat să inducă publicului cititor ideea că reclamantul a fost informator al Securității, afirmație concretă lipsită de orice temei factual suficient pentru justificarea ei, ceea ce a făcut ca reclamantul să sufere un prejudiciu asupra imaginii și reputației sale, asupra credibilității sale ca om politic. Curtea a reținut, de asemenea, îndeplinirea condiției referitoare la vinovăția intimaților-pârâți în săvârșirea faptelor imputate de reclamant, aspect dedus din împrejurarea că aceste afirmații factuale au fost reluate în mai multe articole, concretizându-se într-o campanie mediatică.

În ce privește condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, s-a constatat că publicarea articolelor incriminate a fost de natură să aducă atingere unui drept fundamental al reclamantului și anume, dreptul la imagine ca formă a dreptului la reputație. Prin urmare, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale și internaționale. Față de toate aceste aspecte, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul-reclamant privind netemeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, din probele administrate rezultând că intimații-pârâți L.T.

și M.T. nu au respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, motiv pentru care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina acestora. În privința răspunderii delictuale a intimatei-pârâte E.I., Curtea a reținut că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentală în art. 30 alin. (8), care enumeră editorul printre subiectele cărora le aparține răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publicului, precum și din dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 1003 C. civ.

(1864). De asemenea, potrivit pct. 13 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, editorii și ziariștii trebuie să coabiteze, ținând seama de faptul că respectul legitim față de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, acesta fiind un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație. Intimata-pârâtă S.C. E.I. S.A. este editorul ziarului J.N., în care au fost publicate articolele incriminate de apelantul-reclamant, cuprinzând informația conform căreia acesta ar fi fost informator al Securității comuniste, a permis publicarea articolelor fără efectuarea unor minime demersuri pentru a se stabili veridicitatea afirmațiilor.

De asemenea, la data publicării articolelor incriminate de reclamant (octombrie - noiembrie 2006) era în vigoare Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, care la art. 2 alin. (1) lit. b) reglementa posibilitatea pentru orice cetățean român, inclusiv pentru presa scrisă și audiovizuală din țară sau străinătate, de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliției politice, iar la art. 5 alin. (5) prevedea că implicarea în activitatea de poliție politică comunistă a persoanelor prevăzute la art. 2 se stabilește de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe baza datelor, probelor și indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetării, precum și prin orice înscrisuri prezentate de orice persoană interesată în cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului.

Prin urmare, instanța a reținut că la momentul publicării articolelor în J.N., cadrul legislativ în vigoare la acea dată garanta dreptul oricărei persoane, presei scrise sau audiovizuale de a avea acces la informațiile în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliției politice a persoanelor care ocupă demnități sau funcții publice, ca în cazul reclamantului. Obligația de a efectua aceste verificări și de a nu permite exercitarea abuzivă a libertății de exprimare aparține organelor de conducere ale persoanei juridice, iar fapta omisivă a acestora este fapta persoanei juridice înseși.

În consecință, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile legate de netemeinicia hotărârii de primă instanță și în ceea ce privește pe intimata-pârâtă E.I., din probele administrate rezultând că aceasta nu a respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și în sarcina acesteia. Privind cauza din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, instanța a analizat conflictul între două drepturi fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de exprimare, punând în balanță dreptul reclamantului, în calitate de om politic, la protecția reputației și demnității sale, și dreptul intimaților-pârâți, în calitate de ziariști și editor, de a comunica fapte și idei fără amestecul autorităților publice.

S-a reținut că, în situațiile în care se pune o problemă de apărare a reputației, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție. Intrând sub incidența art. 8 din Convenție, care apără individul de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, Curtea europeană a afirmat, în jurisprudența sa, că există nu numai obligații negative ale autorităților publice, de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive legate de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Acestea constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei.

Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă, trebuind păstrat echilibrul just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (Petrina, parag.

35), în privința persoanelor publice, cum este și cazul reclamantului, acestea expunându-se unei limite mai largi de „critică acceptabilă" . Obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție pentru autoritățile statului, deci și pentru instanță, impune de a verifica dacă afirmațiile în cauză, susceptibile de a afecta reputația reclamantului, au depășit limitele criticilor acceptabile conform art. 10 din Convenție, de a veghea la menținerea justului echilibru între dreptul reclamantului la protecția reputației, element constitutiv al dreptului la protecția vieți private, și interesul public față de libertatea de exprimare protejată de art. 10, interes în care jurnaliștii joacă un rol esențial de gardian public.

În ceea ce privește libertatea de exprimare, instanța europeană a subliniat constant că aceasta „constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice", că „ presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general" (Petrina parag. 38; Von Hannover împotriva Germaniei, 59320/00, parag.

56). Totodată, s-a reținut că în practica sa, instanța de contencios a drepturilor omului face distincția între fapte (a căror concretețe se poate dovedi) și judecăți de valoare (în privința cărora nu se poate demonstra exactitatea) și că „faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă, inclusiv o judecată de valoare putându-se dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Ivanciuc c. României; Cumpănă și Mazăre C. României). În privința rolului atribuit presei, Curtea europeană a subliniat faptul că presa „are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază reală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, parag.

57 in fine, CEDH 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, parag. 44, 27 mai 2004; Petrina, parag. 42). Raportat la aceste principii, degajate din jurisprudența instanței europene, în conformitate și cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, potrivit cărora normele internaționale convenționale în materia drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern, având o forță supra-legislativă, instanța de apel a verificat dacă ingerința în dreptul intimaților-pârâți la libertatea de exprimare (constând în obligarea intimaților la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral) se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2) din Convenție.

Pe acest aspect, s-a constatat că este îndeplinită condiția de a fi prevăzută de lege, natura ilicită a faptei imputate intimaților-pârâți derivând din nerespectarea principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, a dispozițiilor generale prevăzute la art. 998 - 999 și art. 1000 C. civ. și a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României. De asemenea, s-a constatat că este îndeplinită și cerința conform căreia ingerința în libertatea de exprimare a intimaților urmărește un scop legitim și anume, protecția dreptului la imagine și bună reputație a reclamantului.

În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, instanța de apel a reținut că „o ingerință este considerată necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde unei nevoi sociale imperioase și, în particular, dacă rămâne direct proporțională cu scopul urmărit" (cauza Ozpinar împotriva Turciei, cererea nr. 20999/04, Hotărârea din 19 octombrie 2010, parag. 67). Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că articolele incriminate se referă la o temă de interes public, problema legată de calitatea de informator a unor persoane ocupând funcții publice înscriindu-se într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic.

Aplicând principiile generale consacrate în jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a reținut ca fiind întemeiate susținerile apelantului-reclamat conform cărora existența interesului public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmații fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte extrem de grave și ilegale. Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului - activitatea de poliție politică fiind legată de săvârșirea unor acțiuni prin care s-au încălcat drepturi fundamentale ale omului - era obligația intimaților de a furniza o bază reală suficientă și credibilă. Or, verificând acest aspect în cadrul analizei coroborate a probatoriului în baza căruia a stabilit situația de fapt, instanța de apel a ajuns la concluzia că afirmația intimaților, conform căreia reclamantul ar fi fost informator al Securității și că ar fi fost recrutat la începutul anilor 1980 de un agent al securității, este lipsită de suport probatoriu.

Dimpotrivă, probele administrate în cauză de apelantul-reclamant, inclusiv răspunsul oficial al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au infirmat această informație pusă la dispoziția publicului de către intimații-pârâți. Totodată, instanța de apel a avut în vedere și faptul că apelantul-reclamant este om politic, situație în care limitele criticii admisibile sunt mai ample în comparație cu un simplu particular, însă ingerința a fost analizată în lumina întregii cauze, inclusiv gravitatea afirmațiilor și contextul în care au fost făcute (respectiv, în perioada după desemnarea apelantului-reclamant în calitate de candidat al României pentru postul de comisar european, când acesta urma să aibă întâlniri pe această temă cu oficialii europeni).

S-a avut în vedere și principiul conform căruia libertatea jurnalistică include recurgerea la o doză de exagerare sau chiar de provocare, cu condiția însă ca limbajul folosit să nu fie ofensator (cauza Victor Truță c. României, cererea nr. 20121/04, decizie, parag.

52), dar din examinarea conținutului articolelor incriminate de reclamant, nu s-a putut reține îndeplinirea acestei condiții, având în vedere termenii și expresiile folosite („cunoscut ca ghicitor în palmă și cafea", „s-au repezit orbește, să-și apere colegul, punând serios în primejdie interesele statului român "). În analiza condiției caracterului necesar într-o societate democratică și, implicit, a proporționalității dintre scopurile urmărite, Curtea a constatat că art. 10 alin. (2) din Convenție prevede că exercitarea libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități, garanția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție fiind supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să transmită informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții împotriva Franței, parag.

37; Papaianopol împotriva României, parag. 32). Faptul că s-au referit la persoana reclamantului, indicând numele și funcția acestuia, impunea intimaților-pârâți obligația de a preciza o bază factuală suficientă și credibilă, fapt ce nu a fost îndeplinit de către intimații-pârâți nici în cuprinsul articolelor incriminate, nici în fata instanței. Față de toate aceste considerente, Curtea a constatat că obligarea intimaților-pârâți la repararea prejudiciului suferit de reclamant datorită publicării în presă a unor informații lipsite de o bază factuală suficientă este proporțională și se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2) din Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 1003 C. civ.

(din 1864), s-a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral. Sub aspectul întinderii prejudiciului, Curtea a reținut că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare, reputație și imagine, garantat de art. 8 din Convenție și că, datorită gravității faptei imputate reclamantului, a frecvenței cu care a fost reluată această informație și a contextului în care a fost făcută (respectiv, în perioada în care reclamantul fusese desemnat candidatul României pentru postul de comisar european), au fost resimțite cu siguranță sentimente de frustrare și neliniște.

Dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a constatat ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro fiind apreciată ca o reparație pentru fapta ilicită reținută în sarcina intimaților-pârâți. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții T.M., S.C. E.I. S.R.L. și T.L.. 1. în memoriul de recurs, pârâții T.M. și S.C. E.I. S.R.L. au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, de o manieră nesistematizată și incompatibilă cu structura recursului, următoarele aspecte: - Decizia prin care „presa a fost obligată pentru prima dată în practica instanțelor" la plata sumei de 40.000 euro a trecut cu ușurință peste probele administrate și peste practica instanțelor din tară.

Probele administrate în apel ar fi trebuit să întărească motivele avute în vedere de Tribunalul București la luarea hotărârii de respingere a acțiunii reclamantului. - Au fost reținute greșit elementele răspunderii civile delictuale, prin raportare la probele administrate. Astfel, instanța de apel, prezentând situația de fapt, respectiv menționând articolele în litigiu, a căutat prin modul de redactare a hotărârii, să sublinieze, în primul rând, titlurile acestora, prin bolduirea literelor, fără a trata corect conținutul real și intenția autorului. Articolele de presă prezentate la situația de fapt, se pot împărți în două categorii - cele scrise de intimatul L.T. și emisiunea T.V. prezentată la „S.Z." de la A. -, scopul primei categorii fiind de a prezenta sistemul politic din România, iar în cazul emisiunii T.V., de a promova ziarele cu subiecte deosebite, cum era și cel legat de securitatea din România.

Față de probele administrate în fața instanței de apel, reclamantul nu a reușit să facă dovada săvârșirii vreunei fapte ilicite cu intenție de către T.M., deoarece publicitatea făcută la un post T.V. ziarului său, intră în obligațiile sale de serviciu, în calitatea sa de director. Referitor la certificatele „exculpatorii" ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pe care le menționează ca probe instanța de apel, sunt deja de notorietate situații în care oamenii cu asemenea certificate au fost ulterior deconspirați, cu documente existente chiar în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Actele depuse la dosar de către reclamant, pentru a face dovada calităților sale deosebite, profesionale și de om politic, ar fi trebuit să prevaleze față de afirmațiile așa-zise defăimătoare aduse prin articolele incriminate, astfel încât nu se poate reține în sarcina recurentului-pârât T.M.

vreo faptă ilicită, săvârșită cu intenția de a denigra. - De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada că pârâta S.C. E.I. S.R.L. nu a întreprins măsurile necesare ce îi reveneau în calitatea sa de editor al ziarului J.N., știut fiind că acesta din urmă are o conducere proprie care asigură politica editorială a ziarului. Neexistând fapta ilicită, nu se pune problema prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. - Cu privire la temeiul de drept, instanța de apel reține că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentală [ art. 30 alin. (8) din Constituție ] și din normele de drept comun [ art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

] înlăturând, nejustificat, motivarea tribunalului ca instanță de fond, care, analizând întrunirea cerințelor pentru răspunderea civilă delictuală, a stabilit că acestea nu se regăsesc în speță. - Afirmațiile considerate de reclamant ca fapte ilicite, denigratoare trebuie analizate și din perspectiva art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar decizia curții de apel aduce o gravă atingere libertății presei. Conform Convenției, atunci când elementele cazului permit să se tragă concluzia că ziaristul a urmărit să-și îndeplinească cu bună-credință sarcina de a informa opinia publică și nu a fost determinat în demersul său de existența unei animozități personale, suntem în prezența unui demers jurnalistic legitim.

În cauza de față, afirmațiile autorului articolelor, L.T., sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de a-i informa pe cititorii interesați, despre problemele sistemului politic din România. - Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, instanța de apel a reținut că prin publicarea articolelor incriminate, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu asupra imaginii și reputației sale, dar nu a avut în vedere probele administrate chiar de către reclamant din care rezultă că și după apariția articolelor a deținut importante funcții politice, economice, academice.

Deși instanța de apel menționează că s-a raportat, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor, la criteriul folosit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în jurisprudența sa în aplicarea art. 41 din Convenție, conform căruia determinarea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă, totuși, stabilește un cuantum exagerat al prejudiciului, de 40.000 euro, sumă pe care nu o poate achita niciunul dintre pârâți. 2. Recurentul-pârât T.L., invocând aceleași dispoziții, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut, de o manieră procedurală asemănătoare redactării memoriului de recurs al celorlalți doi pârâți, următoarele aspecte: - Instanța de apel a considerat, contrar primei instanțe a fondului, că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, deși probele administrate în faza apelului ar fi trebuit să conducă la concluzia contrară.

În aceste condiții, se solicită instanței de recurs „să lectureze în termeni logici și factuali comparativi cele trei documente: apelul reclamantului, întâmpinarea pârâtului T. și decizia instanței de apel". - Instanța de apel a ignorat în mod inexplicabil, în procesul elaborării deciziei finale, probe și argumente de mare importanță pentru soluționarea cauzei, prezentate în întâmpinarea pârâtului (și reluate în conținutul memoriului de recurs). - Reclamantul a invocat în mod abuziv drept probă irefutabilă și în mod surprinzător, instanța de apel a preluat-o necritic, afirmația formal incorectă a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, conform căreia reclamantul nu a fost agent/colaborator al poliției politice comuniste.

Pe de altă parte, instanța a ignorat „proba factuală" adusă de pârâtul-recurent în legătură cu „alegațiile complet independente de cele ale sale referitoare la legăturile reclamantului cu fosta Securitate". În acest sens, recurentul-pârât a făcut referire și la alte publicații, emisiuni T.V. în care s-ar fi făcut afirmații asemănătoare la adresa reclamantului, dar care au fost ignorate de către instanță. În condițiile complexe ale cauzei, a susținut recurentul, instanței îi revenea sarcina de a evalua „probele de ordin circumstanțial" și de a răspunde la întrebarea „interesului, avantajelor și beneficiilor personale directe pe care le-ar fi urmărit pârâtul T. prin dezvăluirile făcute". - Instanța de apel și-a însușit și a folosit necritic sintagma folosită de către reclamant conform căreia cele șapte articole apărute sub semnătura pârâtului T.L.

reprezintă expresia unei campanii defăimătoare, în condițiile în care o atentă lectură ar fi trebuit să conducă la concluzia indubitabilă că materialele au un caracter pur explicativ. - Decizia recurată încalcă, fiind în direct conflict, principiul libertății presei, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicând cerința art. 10 din Convenție cu privire la ziariști, respectiv a cercetării bunei-credințe a jurnalistului ca autor, trebuia reținut că în cauză nu există nicio probă „incriminatoare" la adresa pârâților care să demonstreze neîndeplinirea acestei condiții. - Instanța de apel nu a observat că reclamantul a schimbat „motivația solicitării de daune", inițial pretinzând în justificarea sumei de 300.000 euro, pierderile salariale ca urmare a neacceptării candidaturii de comisar european, pentru ca ulterior să transfere explicația daunelor în direcția exclusivă a prejudiciului de ordin moral, de imagine publică.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, arătând că recursurile declarate în cauză nu au caracter devolutiv, prin urmare situația de fapt stabilită prin decizia din apel, potrivit probatoriului administrat, este câștigată cauzei și nu poate forma obiectul cenzurii judiciare a instanței de recurs. Întrucât nu se rejudecă fondul cauzei, ci doar se analizează legalitatea deciziei din apel, orice punere în discuție a faptelor reținute de prima instanță este lipsită de orice relevanță juridică. S-a susținut că decizia este legală, instanța de apel reținând corect că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților. De asemenea, cu ocazia dezbaterilor orale, intimatul-reclamant a arătat că toate argumentele recurenților-pârâți se subsumează unor motive de fapt, neexistând critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: - Ignorând exigențele procedurale ale căii extraordinare de atac a recursului în cadrul căreia pot fi valorificate, în limitele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., doar critici de nelegalitate, pârâții deduc judecății aspecte care țin de evaluarea probatoriului și de stabilirea situației de fapt. În felul acesta se tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situații de fapt, în raport de care să se apreciere de către instanța de recurs că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și, ca atare, acțiunea reclamantului trebuie respinsă.

- Deși recurenții-pârâți au indicat ca temei de drept al cererii de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest fundament juridic este menționat doar formal, în condițiile în care dezvoltarea argumentelor nu permite încadrarea acestora în motivul invocat („hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"). Aceasta, întrucât pe de o parte, dezvoltarea criticilor vizează mijloacele de probă administrate de către instanță și modalitatea de apreciere a acestora iar, pe de altă parte, atunci când fac referire la textele din legea internă sau internațională pe care instanța și-a fundamentat soluția, recurenții nu combat considerentele justificative ale hotărârii, așa încât afirmațiile lor să se poată circumscrie unor critici de nelegalitate.

- Astfel, se constată în sensul celor menționate anterior că, de o manieră neprocedurală, recurenții-pârâți deduc judecății în recurs faptele pe care s-a fundamentat acțiunea reclamantului, făcând referire punctuală la articolele de presă incriminate, emisiuni T.V. cu desfășurătorul acestora (inclusiv la alte publicații, conform recursului pârâtului T.), afirmații făcute de alte persoane, în diferite contexte, la adresa aceluiași reclamant, pretinzând reaprecierea asupra acestora. O asemenea modalitate de redactare a memoriului de recurs nesocotește caracterul non-devolutiv al căii de atac exercitate, împrejurarea că stabilirea faptelor se află în competența exclusivă a instanțelor fondului și că, în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 (vizând greșeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate) nu mai pot fi supuse judecății instanței de recurs astfel de aspecte. - De asemenea, ignorând cadrul procedural în care se poate desfășura judecata recursului, pârâții fac referire la o serie de mijloace de probă (certificate „exculpatorii" ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, C.D.-ul unei emisiuni la care a participat reclamantul și din care rezultă că nu a obținut funcția de comisar european din alte considerente decât cele referitoare la articolele de presă, declarații publice ale fostului președinte al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, adresa S.I.E.) pretinzând fie că au fost ignorate din analiză, fie că ar fi trebuit să primească altă valoare probatorie.

În felul acesta, din punct de vedere legal, recurenții nesocotesc împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. care permiteau cenzura jurisdicțională în recurs atunci când „instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii" au fost, de asemenea, abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, tocmai pentru a nu se ajunge la o reevaluare a faptelor în faza recursului. - Făcând trimitere la temeiul de drept al deciziei atacate, recurenții procedează, în realitate, la o reevaluare a elementelor de fapt, pentru a susține că nu există faptă ilicită și nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, atunci când fac referire la normele de drept convențional pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, pârâții se limitează la a susține că art. 10 din Convenția europeană reglementează dreptul la libertatea de exprimare fără amestecul autorităților publice iar în privința informațiilor verificabile trebuie luată în considerare și atitudinea subiectivă a jurnalistului, buna-credință a acestuia fiind un criteriu pentru a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele Convenției.

Or, pe acest din urmă aspect, instanța de apel a constatat, cu trimitere la jurisprudența instanței de contencios european, că buna-credință presupune transmiterea de informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice, iar faptul că pârâții s-au referit la persoana reclamantului indicându-i numele și funcția, impunea obligația de a preciza o bază factuală suficientă și credibilă, ceea ce nu a fost îndeplinit nici în cuprinsul articolelor incriminate și nici în fața instanței. S-a constatat, astfel, că nu a fost respectată cerința proporționalității între scopurile urmărite prin darea publicității a unor asemenea articole, ceea ce nu justifică protecția art. 10 alin. (2) din Convenție în favoarea pârâților.

Fără să combată aceste argumente ale instanței de apel, pârâții se limitează la a afirma, în memoriul de recurs, existența bunei-credințe ca atitudine subiectivă ce i-ar fi caracterizat. Susținerea nu este însă susceptibilă de încadrare într-o critică de nelegalitate, câtă vreme acesta a fost un element luat în considerare de către instanța de apel, care a fost demonstrat, în motivarea soluției, contrariul, cu referire punctuală la încălcarea cerinței proporționalității, iar pârâții nu arată în ce ar consta neegalitatea acestei abordări (care este una conformă jurisprudenței instanței europene).

Pârâții-recurenți susțin doar într-o manieră nesusceptibilă de cenzură de legalitate, faptul că „afirmațiile sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, cu scopul de a-i informa pe cititorii interesați". Or, aceste aspecte au fost reținute ca atare de către instanța de apel, atunci când a analizat rolul și importanța presei într-o societate democratică, statuând că articolele incriminate se referă într-adevăr, la o temă de interes public (înscriindu-se într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic) dar că interesul public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmații fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte grave și ilegale.

Prin recursul declarat, fără să critice și să demonstreze în ce ar consta baza factuală credibilă, aptă să le justifice demersul jurnalistic și să-i situeze în sfera de protecție a art. 10 alin. (2) din Convenție, pârâții reiterează de fapt, statuări care se regăsesc în considerentele deciziei din apel. În consecință, se va constata că cererile de recurs ale pârâților au fost redactate fără respectarea exigențelor procedurale ale acestei căi de atac care permite declanșarea unui control de legalitate asupra soluției, în limitele strict prevăzute prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Pe de o parte, întrucât așa cum s-a arătat anterior, sunt aduse judecății în recurs elemente de fapt ale pricinii și de evaluare a probatoriului.

Pe de altă parte, deoarece atunci când fac referire la fundamentul de drept al soluției, pârâții nu combat argumentele instanței de apel și nu demonstrează, sub forma unor critici susceptibile de cenzură de legalitate, în ce ar consta nelegalitatea deciziei prin raportare la normele de drept intern și a celor convenționale. De aceea, se va face aplicarea art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și, reținându-se că cererile de recurs nu se fundamentează pe motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., se va constata nulitatea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nule recursurile declarate de pârâții T.L. și de T.M. și SC E.I. SRL împotriva Deciziei nr. 236 A din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013. Procesat de GGC - AS