ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2372/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2372/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta

C.N.S.A.S. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate calitatea de lucrător al Securității a pârâtului A.C.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin cererea nr. P 3570/06 din 24 iulie 2009, adresată

C.N.S.A.S. de către S.D., se solicita verificarea, sub aspectul constatării

calității de lucrător al Securității, pentru ofițerii sau subofițerii care au

contribuit la instrumentarea Dosarului fond informativ nr. I 234501 (cotă

C.N.S.A.S.), dosar în care pârâtul A.C. figurează la fila 4, cererea fiind

formulată în condițiile prevederile art. 1 alin. (7), alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008

privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

Pârâtul a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând

că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, privind

accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 293/2008, precum și faptul că prin activitatea

desfășurată de către acesta nu a făcut decât să respecte prevederile legale în

vigoare de la acea dată, nicio persoană neavând de suferit de pe urma

activității desfășurată de către acesta.

Prin sentința nr. 6721

din 14 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a constatat calitatea de

lucrător al Securității în privința pârâtului A.C.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr.

24/2008 definesc noțiunea de lucrător al Securității ca fiind „orice persoană

care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției

cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada

1945 – 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit

drepturi și libertăți fundamentale ale omului”.

Cu privire la

condiția ca persoana să aibă calitatea de ofițer, inclusiv acoperit, sau

subofițer al Securității în perioada 1945-1989, a apreciat instanța că aceasta

este asigurată deoarece pârâtul A.C., a avut gradul de căpitan și funcția de

adjunct al șefului Inspectoratului Județean de Securitate Galați (1968),

respectiv locotenent colonel (1982 - 1984), colonel (1984) în cadrul Direcției

a II-a, Serviciul 1.

În ceea ce privește

cea de a doua condiție, respectiv să fi să fi desfășurat activități prin care a

suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului curtea de

apel a apreciat că este îndeplinită, observând că toate măsurile întreprinse de

către pârât au încălcat flagrant drepturi și libertăți fundamentale ale omului

garantate prin legile în vigoare și la acea dată, acțiunile întreprinse de

pârât presupunând grave imixtiuni în viața privată, încălcându-se concomitent

și dreptul fundamental la libertatea de opinie și de exprimare.

Din conținutul Notei

de Constatare nr. DI/I/1383 din 27 iunie 2011, precum și din înscrisurile depuse

la dosarul cauzei a rezultat că pârâtul, în calitatea sa de ofițer de

Securitate, a dirijat surse din legătura personală a acestuia pentru a furniza

informații despre „comportările” și „atitudinea” unei persoane, fost membru

F.D.C., semnalat că deși „este bine pregătit profesional, execută lucrări de

slabă calitate, care sunt ulterior refăcute implicând cheltuieli suplimentare

în depășirea termenului de predare al proiectelor”.

Deși, din

desfășurarea multiplelor măsuri informativ - operative asupra persoanei

urmărite, a rezultat că „obiectivul desfășoară o activitate corespunzătoare la

locul de muncă și are o comportare corectă”; „are o atitudine retrasă, nu face

discuții politice sau cu privire la situația familiei sale”; „la domiciliu are

de asemenea o comportare corectă”, pârâtul a propus supravegherea în continuare

a acestuia cu surse informative, precum și efectuarea de „investigații la

domiciliu, supravegheat <S> (interceptarea corespondenței, n. n.) și

<T.O.> internațional (tehnică operativă, n. D.I.), măsuri care au fost

puse in aplicare.

Totodată s-a mai

arătat prin aceeași notă că, din perspectiva Securității, urmărirea persoanelor

care făcuseră parte din mișcarea legionară, precum și a descendenților

acestora, nu era motivată de caracterul extremist al acestei grupări, ci de

faptul că aceste persoane erau potențiali oponenți ai regimului comunist, fără

nicio diferență față de foștii legionari, fiind urmăriți și membrii partidelor

istorice democratice, precum și descendenții acestora. În plus, prin termenul

„legionar”, Securitatea desemna și membrii așa numitelor „grupări subversive” (în

realitate, anticomuniste), precum și pe cei care, în primii ani ai instaurării

puterii comuniste luaseră parte sau sprijiniseră rezistența armată din munți.

De asemenea, s-a mai

arătat că în calitate de căpitan și inspector șef adjunct al Inspectoratului Județean

Galați, domnul A.C. a informat organele competente de Securitate despre faptul

că o persoană, „fost condamnat C.R. (contrarevoluționar – n.n.)”,

„intenționează să fugă din țară”, solicitând luarea măsurilor necesare.

A arătat judecătorul

că definiția legală a noțiunii de lucrător nu presupune situațiile în care

respectivele persoane (ofițeri, subofițeri) încălcau întregul sistem juridic în

vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceștia suprimau sau

îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fiind irelevant din

punctul de vedere al legiuitorului dacă aceste încălcări sau limitări aveau

susținere legală sau regulamentară.

Concluzionând, a

apreciat Curtea de Apel că din toate probele administrate reiese că activitatea

pârâtului se remarcă prin acțiuni ce au ce au avut ca efect îngrădirea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv dreptul la

secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice, prevăzut de art. 33 din

Constituția României din 1965, coroborat cu art. 17 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile și Politice.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs recurentul - pârât A.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Cererea de recurs a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

motivarea ei arătându-se, în esență, că prima instanță a aplicat greșit

prevederile O.U.G. nr. 24/2008modificată și completată prin Legea nr. 293/2008,

îmbrățișând fără rezerve punctul de vedere al C.N.S.A.S. care prin acțiunea

formulată a adăugat la cele două categorii prevăzute de lege, anume aceea în care

solicitarea de acces la propriul dosar – drept exclusiv al persoanei urmărite,

devine un simplu pretext pentru divulgarea prin justiție a ceea ce conțin

arhivele în alte cazuri decât cel în care s-a făcut învestirea.

Recurentul a apreciat

ca greșită interpretarea dată legii în discuție de către intimatul-reclamant care

a apreciat că pentru depistarea colaboratorilor și a lucrătorilor de Securitate

conform art. 2 este necesară consultarea întregului material arhivistic, deși

prevederile art. 1 alin. (7) și (8) din ordonanța de urgență sunt clare în

sensul că acest drept de acces la propriul doar nu poate fi exercitat decât

personal sau prin reprezentat „cu procură specială și autentică” (alin. (9)).

Pe fondul cauzei

recurentul a criticat soluția instanței de fond pentru interpretarea trunchiată

a materialelor ce au însoțit acțiunea în constatare și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 modificată și

completată, câtă vreme s-a reținut încălcarea de către pârât a art. 33 din

Constituția României din 1965 și a art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului fără a corobora aceste prevederi cu conținutul de ansamblu al acestora

și fără a avea în vedere că restrângerea și limitarea temporală a acestor

drepturi și libertăți fundamentale este permisă, fiind prevăzută și

reglementată de Pacte și Convenții Internaționale la care, în perioada respectivă,

cât și în prezent, România a aderat.

În concret,

recurentul a reiterat că activitatea pentru care a fost chemat în judecată s-a desfășurat

într-un cadru instituțional organizat, respectiv Departamentul Securității Statului,

instituție a Statului Român, și că apartenența unei persoane la FDC (Frățiile

de Cruce), activitatea sa subversivă, activitate în mișcarea legionară era

asimilată cu fascismul și era, deci, ilegală, justificând măsura cunoașterii și

prevenirii.

În acest context s-a arătat

că prin art. 8 pct. 2 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, la care România a aderat, se prevede că este admisă ingerința

unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private

și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, dacă această ingerință

este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură

necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică

a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a

moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

În fine, recurentul a

arătat că nu s-a ținut cont de faptul că a acționat permanent sub legământ

militar, că nu avea alternativa unei opțiuni personale, aspect care a făcut obiectul

jurisprudenței C.E.D.O. pe linie de justiție și echitate (Cauza Zdanoka vs.

Letonia, Knauth vs. Germania).

Examinând cauza din

perspectiva obiectului ei, al normelor legale aplicabile (O.U.G. nr. 24/2008

privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, modificată și completată

prin Legea nr. 293/2008), a probatoriului administrat, Înalta Curte reține că

recursul este nefondat astfel că îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate

în continuare:

Judecătorul fondului nu

s-a limitat la simpla observare a acțiunii formulate de C.N.S.A.S. în temeiul art.

11 din O.U.G. nr. 24/2008, ci așa cum reiese din considerentele sentinței

aflate în control judiciar a procedat la analiza Notei de Constatare DI/I/1383

din 27 iunie 2011 și a înscrisurilor carte alcătuiesc dosarul Cota I 234501 –

titular S.C., iar această analiză s-a efectuat prin prisma definiției legale

date termenului de „lucrător al Securității” prin art. 2 alin. (1) lit. a) din

O.U.G. nr. 24/2008 modificată și completată, potrivit căruia: „a) lucrător al

Securității - orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer

al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv

ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a

suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului”.

Critica recurentului privitoare

la nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (8) și (9) din Ordonanță nu va fi

primită având în vedere că acțiunea în justiție a C.N.S.A.S. a fost promovată la

cererea lui S.D.G., datată 24 iulie 2009 și semnată personal de acesta (fila 25

dosar fond), iar potrivit art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008 „de deciziile

prevăzute la alin. (1), (7) beneficiază soțul supraviețuitor și rudele până la gradul

al patrulea inclusiv al persoanei decedate ori moștenitorii său testamentari

[…]”.

Nu pot fi acceptate nici

criticile care vizează fondul cauzei, câtă vreme prima instanță și-a argumentat

în fapt și în drept concluzia constatării calității de lucrător al Securității

în persoana pârâtului.

Probele administrate au

evidențiat că S.C., fost membru al FDC, a fost luat în supraveghere conform raportului

din 19 aprilie 1982 întocmit și semnat olograf de lt. col. A.C., că măsurile informativ

operative propuse de pârât (consemnate în notele și rapoartele aflate în Dosarul

nr. I 234501) au fost: de dirijare a surselor T. și C., de interceptare a

corespondenței titularului, de interceptare a convorbirilor telefonice ale titularului.

A rezultat fără

dubiu, din materialul probator, că măsurile propuse au fost puse în aplicare și

că în acest context condiția cerută de lege ca cel verificat să fi desfășurat

activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului, este îndeplinită. Sub acest aspect, corect s-a reținut

că dreptul la secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice, garantat

de Constituția RSR din 1965 și de art. 17 din Pactul Internațional cu privire

la Drepturile Civile și Politice (ratificat de România la 31 octombrie 1974) a

fost încălcat prin activitatea depusă de pârât în calitatea sa de ofițer al

Securității.

Este nerelevantă observația

recurentului că instanța fondului a nesocotit faptul că activitatea sa a fost desfășurată

sub legământ militar, din moment ce definiția de lucrător al Securității, mult nuanțată

prin O.U.G. nr. 24/2008 față de prevederile legii anterioare (Legea nr. 187/1999

– declarată neconstituțională) presupune îndeplinirea cumulativă a două

condiții enunțate clar în art. 2 alin. (1) lit. a) din ordonanța de urgență în

discuție, urmărindu-se, cum de altfel se prevede și în preambulul acestui act

normativ, consemnarea publică a abuzurilor săvârșite în perioada de dictatură

comunistă prin intermediul Securității, care a exercitat o permanentă teroare împotriva

cetățenilor țării, a drepturilor și libertăților lor fundamentale, și cum de

altfel a subliniat în multiple decizii Curtea Constituțională (cu titlu de

exemplu Decizia nr. 815/2009, Decizia nr. 436/2010).

Jurisprudența C.E.D.O.

invocată și în fața primei instanțe și în fața instanței de recurs este de

asemenea nerelevantă, cele două cauze amintite fiind examinate cu ocazia controlului

constituțional asupra legii lustrației, nicidecum în materia dedusă judecății,

mai exact a aplicării art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 de către instanța

de contencios administrativ.

În contextul clarificării

scopului reglementării cuprinse în ordonanța de urgență în discuție, nu se poate

vorbi de incidența art. 8 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, la care face trimitere recurentul în încercarea sa de a explica necesitatea

măsurilor dispuse față de S.C., mai exact de potențialul pericol ce decurge din

calitatea acestuia de fost membru al Frățiilor de Cruce.

Dimpotrivă,

conținutul notelor și rapoartelor din dosarul de supraveghere cota C.N.S.A.S. nr.

I 234501 demonstrează că măsurile dispuse nu au fost justificate ca fiind necesare

„pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării,

apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei,

ori protejarea drepturilor și libertăților altora” în accepțiunea art. 8

paragraful 2 din Convenție.

Față de cele arătate

și având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 20

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008

modificată și completată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.C. împotriva sentinței nr. 6721 din 14 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.