ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1149/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea: - raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2010; - procesului-verbal din 25 februarie 2010; - deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată din 01 martie 2010; - certificatului de înregistrare în scopuri de TVA. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat faptul că a contestat pe cale administrativă actele fiscale anterior individualizate, dar nu a primit niciun răspuns cu toate că a fost depășit termenul legal de soluționare a cererii.

Reclamantul a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece nu a fost înștiințat de intenția organului fiscal de a efectua control, motiv pentru care nu a putut să-și exprime un punct de vedere cu privire la cele constatate de echipa de control și să prezinte documentele necesare pentru clarificarea aspectelor cercetate. La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2010, reclamantul a depus o cerere completatoare la acțiunea introductivă de instanță prin care a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia de soluționare a contestației administrative sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 1.000 RON pe zi de întârziere până la executarea efectivă a obligației. La aceeași dată, pârâta a formulat întâmpinare în care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantului astfel cum a fost completată. Totodată, pârâta a depus decizia de soluționare a contestației administrative, iar reclamantul a precizat oral faptul că înțelege să solicite și anularea acestui act administrativ fiscal. Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 78 din 17 martie 2011, a respins ca nefondate excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și acțiunea formulată de reclamantul P.D., astfel cum a fost modificată (completată) la data de 11 noiembrie 2010. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: 1) Reclamantul a atacat direct la instanța de contencios administrativ actele fiscale mai sus indicate datorită culpei autorității pârâte care nu a rezolvat în termenul legal contestația administrativă depusă de parte.

După emiterea deciziei de soluționare a recursului administrativ, reclamantul a completat acțiunea dedusă judecății, în sensul că a solicitat și anularea acestui act administrativ. 2) Pe fondul cauzei, prima instanță a arătat faptul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului, întrucât art. 101 și art. 102 alin. (1) C. proc. fisc., care instituie obligativitatea anunțării contribuabilului cu 30 de zile înainte de începerea controlului fiscal, nu sunt norme imperative; ca atare, reclamantul trebuia să probeze că a suferit un prejudiciu prin comportamentul organului fiscal care a eludat dispozițiile legale anterior indicate. Reclamantul datorează sumele ce i-au fost imputate prin actele administrative contestate în speță, în raport de prevederile art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc.

În plus, reclamantul nu a probat greșita calculare a TVA și a penalităților aferente de către organul fiscal. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P.D., care a solicitat casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În subsidiar, recurentul a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii și anulării actelor administrativ-fiscale contestate. În primul motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în drept. În concret, recurentul a susținut că prima instanță a indicat ca temei juridic art. 127 alin. (1) și (2), fără a preciza actul normativ din care face parte cele două articole.

În același timp, Curtea de Apel nu a indicat în dispozitivul hotărârii atacate obiectul acțiunii deduse judecății. În opinia recurentului, motivarea în fapt a acțiunii este confuză și greșită, iar instanța nu a analizat cererile părților și susținerile acestora. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii. Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Obiectul litigiului dedus judecății, astfel cum a fost precizat, îl reprezintă anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 203 din 12 iulie 2010, a raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2010, a procesului-verbal din 25 februarie 2010 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 2783 din 01 martie 2010, acte emise de intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați. Prima instanță a respins excepția ca nefondate excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și acțiunea formulată de reclamantul P.D., astfel cum a fost modificată (completată) la data de 11 noiembrie 2010. Înalta Curte consideră că este incident în speță motivul de recurs reglementat art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanța de control judiciar apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, Înalta Curte reține că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a nominalizat temeiul de drept în baza căruia a apreciat că partea recurentă datorează debitul ce i-a fost imputat prin actele administrativ-fiscale contestate.

De asemenea, Curtea de Apel nu a expus situația de fapt existentă în speță și nu a analizat susținerile părților, ci doar s-a rezumat la expunerea acestora. În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să pronunțe o soluție legală. Pentru lămurirea situației de fapt era necesară efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, pe baza actelor existente la dosar, temeinicia susținerilor recurentului-reclamant, respectiv, corectitudinea calculelor efectuate de autoritatea intimată în actele administrativ-fiscale atacate în speță.

Înalta Curte consideră că în această cale de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în fața instanței de recurs nu poate fi administrată proba cu expertiză, iar pe de altă parte, prima instanță nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanța de control judiciar a dat curs dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza sub toate aspectele. Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei. În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc.

civ. În concret, instanța de trimitere trebuie să administreze proba cu expertiză contabilă. În raport de motivele de casare anterior reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.D. împotriva Sentinței nr. 78 din 17 martie 2011 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 martie 2012. Procesat de GGC - AS