ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2348/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

1.Circumstanțele cauzei. Conținutul

cererii de chemare în judecară.

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală, reclamanta SC S.O. Brăila SA a solicitat

suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. F-MC 208 din 25 mai 2011

și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 76 din 25 mai 2011, privitor la

obligațiile fiscale suplimentare de plată ale reclamantei stabilite urmare

controlului efectuat asupra activității financiare a acesteia, până la

soluționarea acțiunii în contencios administrativ promovată împotriva acestor

măsuri.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

în perioada august 2007 - mai 2010, societatea a înregistrat deconturi de TVA

prin intermediul cărora a solicitat TVA la rambursare.

S-a mai arătat că în urma solicitării

rambursării de TVA pentru suma menționată, începând cu data de 14 martie 2011,

reclamanta a fost supusă unei inspecții fiscale efectuată de către organele de

control, având ca obiect controlul taxei pe valoare adăugată solicitate spre

rambursare de către societate.

A mai precizat reclamanta că la data

finalizării inspecției fiscale privind rambursarea sumei negative de TVA,

solicitată conform deconturilor de TVA cu opțiune de rambursare, care a

acoperit perioada 01 august 2007 - 31 mai 2010, a fost încheiat Raportul de

Inspecție Fiscală, înregistrat la 25 mai 2011, sub nr. F-MC 76 și pe baza

acestuia a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală înregistrată la 25 mai 2011

sub nr. F-MC 208 prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de

plată privind TVA în sumă de 7.901.341 lei și majorări de întârziere aferente

în sumă de 4.730.720 lei.

În ceea ce privește temeinicia

cererii de suspendare s-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele

două condiții prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cazul bine justificat

reclamanta a precizat că executarea Deciziei de impunere ar avea consecințe

deosebit de grave asupra activității contribuabilului.

În ceea ce privește cea de a doua

condiție, paguba iminentă, s-a arătat că și aceasta este îndeplinită, întrucât

din probele existente la dosar reiese că reclamanta are în derulare contracte

comerciale, contracte care ar putea fi puse în pericol prin indisponibilizarea

sumelor stabilite ca obligații suplimentare de plată.

Prin sentința nr. 233 din 6

septembrie 2011 Curtea de Apel Galați a admis cererea de suspendare a

executării Deciziei de impunere nr. F-MC 208 din 25 mai 2011 și a Raportului de

inspecție fiscală nr. F-MC 76 din 25 mai 2011, dispunând suspendarea acestor

acte administrative până la soluționarea acțiunii în fond.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a reținut că în cauza dedusă judecății, reclamanta a făcut dovada

întrunirii condițiilor de admisibilitate a cererii sale, respectiv a cazului

bine justificat și a existenței unei pagube iminente.

Împotriva sentinței pronunțată de

Curtea de Apel Galați a declarat recurs Agenția Națională de Administrare

Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (A.N.A.F.).

Invocând ca temei legal al căii de

atac exercitate prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. ca și prevederile

art. 3041 C. proc. civ., recuerenta A.N.A.F. a susținut următoarele critici în raport

de soluția adoptată de prima instanță:

-motivarea instanței de fond este inexistentă,

lacunară și nu cuprinde niciunul din elementele prevăzute de art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., referitor la necesitatea indicării motivelor de fapt și

de drept care au format convingerea instanței;

-nu rezultă aspectele de fapt pe

baza cărora instanța de fond a dispus în sensul admiterii cererii de suspendare

a executării formulată de societatea reclamantă;

-în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., soluția primei instanțe este nelegală întrucât nu s-a demonstrat întrunirea

cumulativă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, intimata-reclamantă

nefăcând dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat și nici cu

privire la paguba iminentă.

de control judiciar.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceiași instanță,în sensul și pentru considerentele în continuare

arătate.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin.

(1) punctul 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și

trebuie să menționeze, printre altele, „motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților”. Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304

punctul 7 C. proc. civ., situația în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii”.

Raportat la prevederile legale

enunțate rezultă așadar că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie

să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt

și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente

care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și

apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile

raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, hotărârea fiind lipsită de

suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin.

(1) punctul 5 C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element

esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității

judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a

exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de

control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării

hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, și o exigență

a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul

unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și

argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea

în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi

considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de

către instanță, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Pe de altă parte, nemotivarea unei

hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a se

intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu

trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerentele

hotărârii pronunțate, instanța nu analizează probele care au fost administrate,

nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele

substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția

exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul

motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite

exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă,

strict teoretic, instanța s-a pronunțat asupra cererii de suspendare-executare cu

care a fost învestită.

În cauza de față, se constată, în

acord cu cele susținute și de recurentă că prima instanță nu a motivat, respectiv

nu a indicat, pe baza căror elemente de fapt a concluzionat în sensul întrunirii

condițiilor de admisibilitate a cererii intimatei-reclamante.

Simpla mențiune lapidară în acest sens,

nu este evident de natură a satisface exigența art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât în

considerentele hotărârii atacate chiar s-a mai arătat că în privința pagubei iminente

„reclamanta nu a făcut dovezi ci numai susțineri”.

În mod evident, prin omisiunea

primei instanțe de a analiza și înfățișa, în mod efectiv, prin considerentele

hotărârii recurate,îndeplinirea cerințelor art. 14 din Legea nr. 554/2004,

republicată, în raport de actele și și lucrările dosarului dar și de susținerile

ambelor părți, ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite

dispozițiile art. 261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel

dreptul la un proces echitabil. În aceste condiții, recurentei-pârâte i s-a

cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de

fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție

a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport de cele mai sus arătate,

apreciindu-se că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune,

așadar, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

precum și a prevederilor art. 304 punctul 7, art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313

C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recufrenta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția

Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili împotriva sentinței nr. 233 din 6 septembrie 2011 a Curții de

Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 mai 2012.