ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1090/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.O. SA Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C., anularea parțială a raportului de inspecție fiscală din 25 mai 2011, a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 și a deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 întocmite de aceasta din urmă. Motivând acțiunea, reclamanta a arătat că nemulțumirile societății cu privire la soluționarea punctelor 1.1 si 1.4. din capitolul III al deciziei 250 și care fac obiectul punctelor 1 si 3 din prezenta contestație, sunt legate de greșita aplicare a legii cu privire la dispozițiile art. 216 alin. (3) Cod de procedura fiscală.

Astfel, deși prin cele două puncte, A.N.A.F. - D.G.S.C. a dispus admiterea contestației formulate de societate, soluția pronunțată de către organul de soluționare a contestației excede cadrul legal deschizând posibilitatea organelor de inspecție fiscală să efectueze practic o nouă inspecție fiscală, aspecte care contravin practic dispozițiilor art. 104 și 105 alin. (3) C. proc. fisc. privind modul de realizare a inspecției fiscale. Mai arată că obligațiile instituite de către D.G.S.C. prin decizia atacată de a „reanaliza cauza” respectiv „să se procedeze la o nouă verificare” încalcă atât dispozițiile art. 216 alin. (3) C. proc. civ. cât și art. 104, 105 alin. (3) C. proc. fisc. Printr-o asemenea dispoziție se încalcă o normă imperativă C. proc.

fisc. și anume dispozițiile prevăzute la art. 105 alin. (3) prin care se stabilește în mod expres că „Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării”. Referitor la motivele contestației pentru capătul de cerere nr. 2 care se raportează la punctul 1.3. din capitolul III al Deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 arată că societatea a încheiat contractul x/2006 cu societatea A.A.A., persoană impozabilă stabilită în Norvegia, prin care s-a angajat să îi construiască și să livreze acesteia din urmă o navă maritimă în conformitate cu specificațiile prevăzute în contract.

Urmare a derulării și executării contractului deși Societate și-a îndeplinit în mod corect obligațiile contractuale, partenerul contractual A.A. nu și-a respectat obligațiile contractuale cu privire la: furnizarea documentației de execuție a obiectului contractului (a fost furnizată ulterior datei expirării termenului agreat de către cele două părți), fapt ce a determinat un prejudiciu prin aceea că societatea a fost nevoită să modifice programul de execuție a celorlalte contracte aflate în execuție, aspect ce a generat pierderi care au ridicat costul execuției.

În acest sens în data de 9 iunie 2008, părțile au încheiat actul adițional nr. x/2006, prin care clientul și-a asumat obligația de a plăti cu titlu de daune următoarele sume adiționale, până la 50 euro pe zi de întârziere a furnizării planurilor de documentație - calculată pentru numărul de zile de întârziere, suma de 765.000 euro ca urmare a utilizării unor subcontractori cu preț ridicat și suma de 300.000 euro ca urmare a costurilor de accelerare a lucrărilor în șantierul STX. Deși au concluzionat că o parte din suma de 1.477.500 euro (respectiv suma de 1.065.000 euro) facturată de către STX reprezintă majorarea contravalorii navei livrate de către aceasta clientului, organele de control au calculat TVA de plată suplimentar în sumă de 739.812 lei, precum și obligații accesorii aferente (i.e.

majorări de întârziere). Precizează reclamanta că ambele părți au considerat justificată majorarea prețului de vânzare/tarifului de construcție a navei (prin încheierea actului adițional în cauză), STX a procedat la facturarea către client a bazei impozabile în valoare de 1.477.500 euro, în plus față de onorariile (inițiale și adiționale) aferente obiectului contractului agreate de către cele două părți. Societatea a urmărit să se asigure că îndeplinește strict condițiile de formă menționate de către organele de control întrucât, în fapt, aceste sume sunt scutite de TVA în baza faptului că reprezintă contrapartida (parțială) primită pentru o livrare de bunuri scutită de TVA cu drept de deducere, iar această scutire nu a fost contestată de către organele de control.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, Regulamentul (CEE) nr. 2913 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul M.F.P.

nr. 2421/2007 privind instrucțiunile de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143, alin. (1), lit. a)-i), art. 143, alin. (2) și art. 144 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, Ghidul de TVA, Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2658/97 privind tarifele și nomenclatorul statistic și Tariful Vamal Comun, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul M.F.P. nr. 2218/2006 de aprobare a Normei de aplicare a scutirilor de taxă pe valoarea adăugată pentru traficul internațional de bunuri, prevăzute la art. 144, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și Regulamentul Consiliului nr. 2913/92 de instituire a Codul Vamal Comunitar, cu modificările și completările ulterioare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea contestației, ca nefondată. În esență, a susținut că din analiza documentelor s-a reținut că SC S.O. SA Brăila și-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor de avans emise în anul 2007 și 2010 la data emiterii facturilor, în baza prevederilor art. 134 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Apreciază că, în anul 2006, SC S.O. SA Brăila a încheiat contractul nr. 86 cu societatea A.A. AS, persoană impozabilă stabilită în Norvegia, prin care s-a angajat să îi construiască/livreze acesteia din urmă un corp de navă pentru o navă de aprovizionare platforme tip UT 755 LN.

Conform contractului încheiat; beneficiarul avea obligația să pună la dispoziția SC S.O. SA Brăila planurile detaliate de construcție a acestei nave. Pe parcursul derulării contractului, s-a constatat că beneficiarul extern a furnizat planurile de construcție navei cu întârziere. Nerespectarea obligațiilor contractuale de către client a cauzat costuri suplimentare la nivelul SC S.O. SA Brăila în vederea derulării obiectului contractului conform termenilor agreați și, prin urmare, părțile au negociat majorarea bazei de impozitare aferente navei construite/livrate, prin solicitarea plății unui preț/tarif suplimentar. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 292 din 18 decembrie 2013, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamanta SC V.B.

SA (fostă SC S.O. SA Brăila), în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și a dispus anularea în parte a raportului de inspecție fiscală din 25 mai 2011, Decizia de impunere din 25 mai 2011 și decizia nr. 250 din 30 mai 2012 numai în privința sumei de 739.812 lei reprezentând TVA calculată suplimentar și 624.253 lei reprezentând accesorii aferente (punctul 1.3 din capitolul III din Decizia nr. 250 din 30 mai 2012) și exonerează pe reclamantă de plata acestor sume. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale Deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 emisă de către A.N.A.F., a admis cererea formulată de expertul N.C. și dispus suplimentarea onorariului provizoriu cu 2.500 lei.

A reținut că, urmare a controlului efectuat în perioada martie-mai 2011 au fost emise de către pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Marilor Contribuabili raportul de inspecție fiscală din 25 mai 2011, și Decizia de impunere din 25 mai 2011. Prin Decizia de impunere din 25 mai 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă în baza constatărilor din Raportul de inspecție fiscală din 25 mai 2011, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.A.M.C. au stabilit obligații fiscale suplimentare de plată datorate bugetului de stat de către SC S.O. SA Brăila în sumă totală de 12.632.061 lei reprezentând: - 7.901.341 lei - taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată; - 4.730.720 lei - majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar.

Perioada supusă verificării: 01 august 2007-31 mai 2010. Împotriva acestei decizii de impunere reclamanta a formulat plângere prealabilă care a fost soluționată prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2013 prin care s-au dispus următoarele: 1. Respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de SC S.O. SA Brăila împotriva Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma de 1.364.065 lei reprezentând: - 739.812 lei TVA stabilită suplimentar de plată; - 624.253 lei - majorări de întârziere. 2. Respingerea ca nemotivată a contestației formulată de SC S.O.

SA Brăila împotriva Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 114.801 lei reprezentând: - 60.914 lei - TVA stabilită suplimentar de plată; - 53.887 lei - majorări de întârziere.

3. Desființarea parțială a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 11.153.195 lei reprezentând: - 7.100.615 lei - TVA stabilită suplimentar de plată; - 4.027.184 lei - majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată; - 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, urmând ca organele de inspecție fiscală printr-o altă echipă să reanalizeze cauza, pe aceeași perioadă și pentru aceleași debite în funcție de cele precizate în cuprinsul deciziei și emiterea unui nou act administrativ.

Arată instanța că, în esență, reclamanta critică dispoziția privind desființarea parțială a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru suma de 11.153.195 lei reprezentând 7.100.615 lei - TVA suplimentar de plată, 4.027.184 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată, 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, urmând ca organele de inspecție fiscală printr-o altă echipă să reanalizeze cauza, pe aceeași perioadă și pentru aceleași debite în funcție de cele precizate în cuprinsul deciziei și să emită un nou act administrativ. De asemenea, reclamanta a mai criticat și respingerea ca neîntemeiată a contestației prealabile vizând suma totală de 1.364.065 lei reprezentând 739.812 lei - TVA suplimentar de plată și 624.253 - majorări de întârziere.

Fată de acestea, instanța de fond, a apreciat că este întemeiată numai contestația vizând această ultimă măsură luată de către organul competent să soluționeze plângerea prealabilă. Astfel a constatat că organele de control au stabilit suma de 739.812 lei reprezentând TVA suplimentar de plată și 624.253 majorări de întârziere urmare a încheierii de către reclamantă a contractului nr. 86-2006 cu societatea A.A. AS din Norvegia privind construirea și livrarea unei nave maritime. Deși reclamanta și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin contract, A.A. nu și-a respectat obligațiile contractuale privind furnizarea documentației de execuție astfel încât reclamanta a modificat programul de execuție a celorlalte contracte aflate în execuție, cu consecința unor pierderi ce au ridicat costul execuției.

Organele de control au apreciat că aceste sume nu îndeplinesc condițiile pentru justificarea exportului și, implicit de scutire de TVA întrucât nu au fost incluse în declarația vamală de export din 22 martie 2008 așa cum impun prevederile art. 2 și 3 din Ordinul M.F.P. 2421/2007. Însă, susține instanța fondului, având în vedere prevederile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea 571/2003 precum și faptul că ulterior reclamanta a rectificat declarația vamală și a solicitat suspendarea controlului în vederea realizării acestei operațiunii este îndreptățită să beneficieze de scutire de TVA. În plus, reclamanta a solicitat reverificarea operațiunii după expirarea inspecției fiscale. Și concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, față de care pârâta nu a înțeles să formuleze obiecțiuni, reține instanța de fond că este întemeiată contestația în ceea ce privește suma de 739.812 lei - TVA suplimentar de plată și 624.253 - majorări de întârziere.

În ceea ce privește măsura dispusă privind reanalizarea cauzei, pe aceeași perioadă și pentru aceleași debite constând în sumele de 11.153.195 lei reprezentând 7.100.615 lei - TVA suplimentar de plată, 4.027.184 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată, 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, instanța a apreciat ă nu sunt întemeiate criticile reclamantei. Referitor la suma de 7.041.112 lei reprezentând TVA pentru livrarea corpului de navă către SC S.O. SA Tulcea, instanța a reținut că, din documentele existente la dosarul cauzei, nu rezultă dacă organele de inspecție fiscală au analizat dacă în preț sunt incluse materialele și documentele menționate în documentația contractuală, puse la dispoziție de A.Y.L.A.

Norvegia, în regim de perfecționare activă. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 292 din 18 decembrie 2013 a Curții de Apel Galați a declarat recurs reclamanta SC V. SA Brăila fostă SC S.O. SA Brăila și pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Reclamanta SC V. SA Brăila prin cererea de recurs formulată invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. și 104-105 alin. (3) din același cod.

În fapt, se susține că prin decizia de soluționare a contestației formulate de societate împotriva raportului de control și a deciziei de impunere s-a dispus de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor reverificarea situației fiscale la nivelul societății de către o altă echipă decât cea care a întocmit actul de control contestat, ori prin această dispoziție de reluare a inspecției fiscale se încalcă limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. unde se prevede „că prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un act administrativ fiscal care va avea în vedere considerentele deciziei de soluționare.

Sunt încălcate de asemenea, și prevederile art. 105 alin. (3) prin care se stabilește în mod expres că inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Instanța de fond a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 11 pct. 5 și 11 pct. 6 din Ordinul A.N.A.F. nr. 2137/2011 însă interpretarea acestui Ordin în sensul că prin decizia de soluționare a contestației se poate dispune efectuarea unui nou control este greșită. A.N.A.F. prin cererea de recurs formulată solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Susține nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât în cauză erau incidente dispozițiile legale ce reglementează scutiri pentru exporturi sau alte operațiuni similare pentru livrări intracomunitare și pentru transportul internațional și intracomunitar respectiv art. 143 și art. 144 1 C. fisc. dar și prevederile legate de corectarea documentelor respectiv art. 159. Taxa pe valoarea adăugată în valoare de 739.812 lei reprezentând TVA și au fost calculată de organele fiscale în conformitate cu dispozițiile art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 întrucât nu erau îndeplinite condițiile pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de TVA nefiind justificată operațiunea de export.

În privința accesoriilor în valoare de 624.253 lei s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 119 și urm C. proc. fisc., conform cărora pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Examinând sentința recurată în raport de motivele invocate și limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente.

Problemele supuse dezbaterii în prezenta speță o reprezintă interpretarea dispozițiilor din decizia de soluționare a contestației din 30 mai 2012 de la pct. 1.1 și 1.4 din Capitolul III prin care s-a impus reevaluarea situației fiscale la nivelul societății pentru perioada supusă controlului, dar și stabilirea regimului juridic a operațiunii pentru care organele fiscale au stabilit un TVA suplimentar de 739.812 lei, și anume dacă în speță este vorba de o operațiune de export care beneficiază de scutire de TVA sau de o stabilire a bazei de impunere pentru livrări de mărfuri și servicii în piața internă.

Astfel, prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2012 organele fiscale investite cu soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere din 25 mai 2011, au dispus desființarea parțială a deciziei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și reanalizarea situației fiscale printr-o altă echipă pe aceeași perioadă și pentru aceleași debite. Reclamanta-recurentă susține că prin aceste dispoziții s-a încuviințat o nouă inspecție fiscală contrar prevederilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. potrivit cărora „prin decizia se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare”,.

S-au încălcat de asemenea, prevederile art. 104 C. fisc. care stabilesc inspecția fiscală nu poate depăși în cadrul marilor contribuabili durata de 6 luni, dar și art. 105 alin. (3) prin care se stabilește în mod expres că inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat pentru fiecare perioadă supusă inspectării. Instanța de fond prin sentința recurată concluzionează că măsurile de reevaluare a situației fiscale la nivelul societății, cuprinse în decizia nr. 250 din 30 mai 2012, respectă dispozițiile din Ordinul nr. 2137/2011 art. 11 pct. 5 și art. 11 pct. 6 dar în considerentele hotărârii nu face o analiză efectivă a dispozițiilor din cuprinsul deciziei în sensul de a stabili limitele reevaluării, respectiv dacă ne aflăm în prezența reluării inspecției sau numai o reevaluare a stării de fapt și elementelor rezultate din inspecția efectuată.

Se impunea stabilirea acestor limite întrucât în cuprinsul deciziei contestate organele fiscale vorbesc de o reevaluare efectuată de o altă echipă de control asupra tuturor informațiilor și documentelor pe care le consideră utile în vederea încadrării corecte a operațiunilor, raportându-se la toate temeiurile legale aplicabile în materie în perioada verificată fiind invocate inclusiv dispozițiile legale care justifică întinderea inspecției fiscale. Prin hotărârea recurată judecătorul fondului a mai stabilit că societatea este îndreptățită să beneficieze de scutire de TVA în valoare de 739.812 lei pentru exportul efectuat în baza contractului nr. 86/2006 încheiat cu SC A.A. SA Norvegia și că se impune exonerarea de la plata penalităților de întârziere în sumă de 624.253 lei.

A apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal dar și că documentele fiscale, din punct de vedere formal justifică scutirea de la plata TVA. Pârâta-intimată prin actele fiscale contestate și apoi prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond a susținut că societatea nu este îndreptățită să beneficieze de scutirea de TVA pentru operațiunile de export efectuate și invocă în acest sens prevederile art. 143 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, art. 2 și 3 din Ordinul M.F.P. nr. 2421/2007.

Arată în acest sens că sunt scutite de TVA livrările de bunuri expediate în afara comunității de către un cumpărător care nu este stabilit în România sau de o altă persoană în contul său și numai în situația în care potrivit prevederilor contractuale dintre furnizor și cumpărător transportul bunurilor în afara comunității este în sarcina cumpărătorului, respectiv persoana obligată să transporte bunurile în afara comunității este cumpărătorul nestabilit în comunitate sau o altă persoană în contul său.

Sub aspect formal pentru scutirea de TVA, livrările de bunuri expediate sau transportate în afara comunității se justifică cu factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute de legea fiscală și în care trebuie să fie înscris Codul de înregistrare în scopul de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru sau cu alte documente respectiv contract sau comandă de vânzare cumpărare, documente de asigurare. Pentru acele operațiuni care prin natura lor nu permit operatorilor economici să fie în posesia documentelor de justificare a scutirii în momentul emiterii facturii, prezentarea documentelor pentru justificarea scutirii de taxe se va face în termen de maximum de 90 de zile calendaristice de la data la care a fost emisă factura.

Dacă factura nu este emisă în termenul prevăzut de lege, termenul de 90 de zile menționat anterior va începe din data la care a intervenit faptul generator de taxe pentru operațiunea în cauză. Societatea reclamantă recunoaște nerespectarea condițiilor de formă cerute de Ordinul M.F.P. nr. 2421/2007 dar consideră că neregulile constatate nu pot conduce la înlăturarea scutirii de TVA în condițiile în care toate neregulile au fost remediate. Mai susține pârâta - recurentă că dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) la care face trimitere societatea se referă la modalitatea de stabilire a bazei de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării ori, în speță este vorba de operațiunii de export pentru care se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 și 144 1 C. fisc., pentru ca contribuabilii să poată benefica de scutire de TVA la aceste operațiuni.

Judecătorul fondului prin sentința recurată nu face nicio analiză a acestor susțineri, justifică soluția de anulare a obligațiilor fiscale reprezentând TVA suplimentar și accesorii prin trimiterea la dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003. Toate aceste aspecte conduc la concluzia că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dispoziții care obligă judecătorul fondului să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lui, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat-o, dar și a prevederilor art. 6 paragraf I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, ce presupune dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și obligația instanței să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real ascultate, adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte art. 6 paragraf I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv a mijloacelor și argumentelor probatorii ale părților cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Respectarea acestei cerințe a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate prin acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă.

Din considerentele hotărârii nu rezultă că judecătorul fondului a răspuns argumentelor aduse de părți pentru soluționarea problemelor litigioase supuse dezbaterii astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa hotărârea primei instanțe și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare instanța de fond va lămuri limitele în care organele fiscale vor proceda la reevaluarea situației fiscale, reevaluare dispusă prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2012 cu raportare la limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) C. proc. fisc.

și art. 104 și 105 alin. (3) C. fisc., și va proceda la stabilirea regimului juridic a operațiunii pentru care s-a stabilit taxa pe valoarea adăugată suplimentară de 739.812 lei TVA, respectiv dacă ne aflăm în prezența unei operațiunii de export ce poate beneficia de scutire de TVA și dacă în speță sunt îndeplinite condițiile de formă și fond pentru aplicarea scutirii reglementată de art. 143 și urm. C. fisc., sau este vorba de o livrare de bunuri și servicii în plan intern ce se impune a fi luată în considerare la stabilirea bazei de impunere în condițiile prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC V.B. SA (fostă SC S.O. SA Brăila) și de pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 292 din 18 decembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2015.