Tovaru împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 77048/01) direcționată împotriva României și un cetățean al acestui Stat, dl. Dinu Tovaru ("reclamantul"), a adresat Curții pe 30 iulie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na Eugenia Crângariu, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea în particular că vânzarea apartamentului nr. 1 din clădirea sa unor terți, care nu a dat loc niciunei despăgubiri și care a fost validată de hotărâri definitive ale tribunalelor naționale, a călcat articolele 6 și 13 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1.

Pe 31 august 2004, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni astfel remaniate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului. FAPTE

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat posesia bunului imobil, compus dintr-o clădire și terenul aferent, situat la București nr. 11 bis strada Donici, care aparținea părinților reclamantului. 1. Acțiune de revendicare

În 1997, reclamantul, invocând că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile aparținând unor anumite categorii sociale eram esenți de naționalizare și că părinții lui aparțineau acestor categorii, a sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de revendicare imobiliară împotriva consiliului local din București.

Prin sentință definitivă din 22 decembrie 1997, tribunalul a admis acțiunea, pe motiv că Statul a luat posesia clădirii fără titlu valabil și, prin urmare, a ordonat părții defenderese să îi restituie clădirea și terenul aferent.

Prin decizie din 25 mai 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea bunului imobil. Printr-un proces-verbal din 23 iunie 1998, reclamantul a fost pus în posesia clădirii și terenului aferent, cu excepția a patru apartamente, care fusesera vândute anterior chiriașilor.

Prin acțiuni de revendicare împotriva terților cumpărători, reclamantul a obținut restituirea a trei din aceste patru apartamente. În aceste trei cazuri, tribunalele interne, bazandu-se pe sentința definitivă din 23 decembrie 1997, au considerat că clădirea, în totalitate, fusese naționalizată fără titlu valabil, în încălcare a dispozițiilor decretului nr. 92/1950. 2. Acțiune de revendicare a apartamentului nr. 1

Printr-un contract încheiat pe 29 octombrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului și întreprinderea gestionar a bunurilor imobiliare ale Statului au vândut chiriașilor C.I. și C.F. apartamentul nr. 1, compus din trei camere și situat în clădirea litigioasă.

Printr-o acțiune de revendicare introdusă pe 2 iulie 1998 împotriva terților cumpărători, reclamantul a cerut restituirea acestui apartament, invocând că naționalizarea și titlul de proprietate al Statului având fost anulate, apartamentul în cauză nu putea fi legal vândut.

Prin sentință din 14 ianuarie 2000, confirmată pe apel ales de partea defenderese, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea, a ordonat terților să restituie reclamantului apartamentul și a condamnat de asemenea primăria Bucureștiului să restituie terților prețul pe care-l încasase pentru acest apartament.

Terții cumpărători au introdus un recurs împotriva acestei sentințe. Susțineau că naționalizarea fusese legală, că vânzarea apartamentului respectase dispozițiile legii nr. 112/1995 și că sentința din 22 decembrie 1997 nu li se putea opune, pentru că nu fusesera părți în procedură.

Prin hotărâre din 2 martie 2001, curtea de apel din București a admis recursul și a judecat că clădirea fusese naționalizată pe titlu valabil și că contractul de vânzare era conform legii nr. 112/1995. A desființat sentința de primă instanță și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului. 3. Acțiune în anulare parțială a vânzării apartamentului nr. 1

Printr-o acțiune introdusă pe 18 iunie 2001, reclamantul a cerut anularea parțială a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1. Susținea că, prin acel contract, trei dependințe ale acestui apartament, care se găseau în coproprietatea comună și forțată cu celelalte apartamente din clădire, fusesera vândute lui C.I. și C.F.

Prin sentință din 29 aprilie 2002, confirmată pe apel ales de părțile defenderese, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea și a anulat partea contractului care privea dependințele sus-menționate.

Prin hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003, curtea de apel din București a respins recursul chiriașilor C.F. și C.I și a confirmat anularea parțială a contractului de vânzare.

Reclamantul se plânge de lipsa imparțialității tribunalelor interne, pentru că acestea ar fi favorizat chiriașii care ocupau bunul litigios pe parcursul procedurii interpretând greșit dispozițiile legii nr. 112/95.

Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie să manifeste părtinire sau prejudecată personală și că în același timp, tribunalul trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice suspiciune legitimă (Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-III, § 30).

În cazul de față, Curtea nu observă niciun element subiectiv sau obiectiv care să punere în discuție imparțialitatea judecătorilor. În orice caz, faptul că judecătorii interni interpretează o lege într-o anumită manieră nu ar putea fi considerat o ingerință în dreptul reclamanților la un tribunal "imparțial" în sensul articolului 6 § 1.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii este manifest nechibzuită și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. B. Privind restul cererii

Cât privește restul cererii, Curtea constată că aceasta nu este manifest nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și o declară deci admisibilă.

Guvernul consideră că reclamantul nu era proprietar al unui bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, pentru că dreptul su de proprietate nu fusese recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terți. Invocă în acest sens cazurile Malhous c. Republica Cehă (hotărâre), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII) și Constandache c. Roumanie (hotărâre), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Susține că clădirea în cauză fusese naționalizată în conformitate cu decretul nr. 92/1950, drept pentru care nu se găsea în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acțiunii de revendicare imobiliară devant tribunalul de primă instanță din București. De altfel, în momentul introducerii acțiunii de revendicare împotriva Statului, Statul însuși nu mai era proprietar al apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse pe 29 octombrie 1996 chiriașilor C.F. și C.I. Cu privire la sentința definitivă din 22 decembrie 1997 care stabilea dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta nu li se putea opune cumpărătorilor C.F. și C.I. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o "speranță" și nu un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

În sfârșit, Guvernul consideră că reclamantul poate obține o indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 și cere Curții să țină seama de reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are ca scop accelerarea procedurii de restitutie și, în cazurile în care o asemenea restitutie se dovedește imposibilă, acordarea unei indemnizații constând în participare, ca acționar, la un organism de plasament de valori mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. În principiu, persoanele care au vocație să primească indemnizație pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.

Reclamantul contestă această teză. Conform lui, tribunalele interne au recunoscut dreptul su de proprietate și de asemenea al terților cumpărători pe același bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul seu reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Curtea reamintește că, în cauza Străin sus-citată (§§ 39 și 59), a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală de indemnizație, constituia o lipsire contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

De altfel, în cauza Păduraru sus-citată (§ 112) Curtea a constatat că Statul a mancat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerenție la chestiunea de interes general que constituie restituția sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitatea de a recupera întregul bun în vreme ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.

În cazul de față, Curtea nu observă un motiv pentru a se abate de la jurisprudența sus-citată, situația de fapt fiind substantial aceeași. La fel ca și în cauza Păduraru sus-citată, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului pe acest bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Și, ca și în cauza Străin sus-citată, reclamantul în cazul de față a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele având judecat incontestabilă titlul su de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 10 și 11 de mai sus).

De altfel, eforturile depuse de reclamantul pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1 au fost, până astazi, zadarnice. Pe acest punct, Curtea observă că deși sentința definitivă din 22 decembrie 1997 a încheiat illegality al naționalizării și a ordonat autorităților administrative să restituie clădirea reclamantului, curtea de apel din București a respins acțiunea de revendicare a apartamentului nr. 1, estimând, în încălcare a sentinței definitive sus-citată, că naționalizarea fusese legală, privând prin urmare reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or, este de constatat că reclamantul nu a fost până astazi deloc indemnizat pentru această lipsire de proprietate.

Curtea observă că vânzarea apartamentului nr. 1 în temeiul legii nr. 112/1995 împiedică reclamantul să se bucure de dreptul seu de proprietate în ciuda existenței sentinței definitive din 22 decembrie 1997 care condamnase Statul să îi restituie clădirea. De altfel, niciuni despăgubire nu i-a fost alocată pentru această lipsire.

Curtea observă că, pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizație, în măsura valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit persoanelor găsindu-se în aceeași situație ca reclamantul. Curtea observă că legea sus-citată propune, pentru persoanele neavând posibilitatea de a obține restituția bunului în natură, să li se acorde o indemnizație sub forma unei participări, ca acționar, la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au vocație să primească indemnizație pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că, pe 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni "Proprietatea" a fost înregistrată la Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată fi obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmate procedura de aprobare de Consilul Național al Valorilor Mobiliare ("CNVM"). Conform calendarului previzional al "Proprietatea", operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006.

În cazul de față, presupunând că legea nr. 10/2001 este aplicabilă reclamantului și că încălcarea dreptului seu de proprietate poate face obiectul unei indemnizații, Curtea observă că "Proprietatea" nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități. Din acest motiv, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantului pe apartamentul nr. 1 din clădirea situată la 11 bis strada Donici din București, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând în §34 de mai sus, că nu este nevoie să se pronunțe pe fond asupra acestei reclamații (a se vedea, mutatis mutandis și printre altele, Laino c. Italia [MC], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Episcopia catolicii din Chania c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, § 50).

Reclamantul cere restituția apartamentului nr. 1, vândut chiriașilor, sau acordarea a 60.213 euro (EUR) reprezentând valoarea lui. Furnizează un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul mai cere diferența dintre scăderea valorii întregii clădiri ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, diferență pe care o evaluează la 78.558 EUR, precum și 8.645 EUR reprezentând pierderea de folosință a apartamentului nr. 1. În sfârșit, cere 26.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru "traumele psihice" suferite timp de mai mult de opt ani.

Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 este de 38.013 EUR și furnizează opinia unui expert imobiliar în acest sens. Cât privește suma reprezentând scăderea valorii clădirii, Guvernul consideră că nu este nevoie să se acorde o asemenea indemnizație și că reclamantul ar fi trebuit să depună o asemenea cerere tribunalelor naționale. Cât privește suma reprezentând chiriile neincasate, Guvernul consideră că nu este nevoie să se acorde o asemenea indemnizație și invocă cauza Sofletea c. Roumanie (nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Privind eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantul, Guvernul consideră că nu poate fi reținută nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și prejudiciul moral susținut.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare generează pentru Statul pârât obligația juridică, din perspectiva Convenției, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele ei. Dacă legea internă nu permite de a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în această materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite în consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică reparația stării de anxietate, dezagremelor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

De altfel, acolo unde diverse elemente constitutive ale prejudiciului nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [MC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că restituția apartamentului situat la nr. 1 din clădirea situată la București 11 bis strada Donici, după cum ordonase sentința definitivă pronunțată pe 22 decembrie 1997 de tribunalul de primă instanță din București, ar plasa reclamantul în măsura posibilului într-o situație echivalând cu aceea în care s-ar fi găsit dacă cerintele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost călcate. Dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituție într-un termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărâște că va trebui să verseze interesatului, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

Pe acest punct, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restituția bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intră în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmată constant de ea în jurisprudența sa referitoare la pierderi ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu (satisfacție echitabilă) sus-citat, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică ca abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituție în natură a unui bun ieșit din patrimoniu o persoană în urma unei asemenea pierderi. În caz de imposibilitate de restituție din cauza, de exemplu, a vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate în măsura valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 ale legii).

În cazul de față, privind determinarea sumei, Curtea observă că reclamantul și Guvernul au prezentat rapoarte de expertiză permițând determinarea valorii apartamentului. Observă diferența importantă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părțile litigioase. Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale, Curtea evaluează valoarea de piață actuală a apartamentului în cauză la 50.000 EUR.

De altfel, Curtea consideră că evenimentele în cauză au generat încălcări grave ale dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Privind sumele cerute la titlu de chiriile neincasate și scăderii valorii clădirii ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, Curtea nu poate specula asupra posibilității și rentabilității unei locații a apartamentului în cauză sau asupra scăderii valorii clădirii (Buzatu c. Roumanie, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul mai cere 1.500 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant jurisdicțiile interne și devant Curte. A depus în dosar mai multe facturi cu un total de 870 EUR pentru honorariile avocatului suportate între 1998 și 2005. Evaluează honorarul expertului imobiliar și taxele judiciare plătite la 500 EUR.

Guvernul nu se opune ca o sumă corespunzând cheltuielilor și costurilor aferente procedurii judiciare interne să fie alocată reclamantului, cu condiția ca aceasta să nu fie excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a prezentat mai multe note de onorarii de avocat, note ale căror valoare totală se ridică la 870 EUR. Cât privește alte cheltuieli, ele sunt susținute doar parțial, reclamantul neavând defalcat în detail toate sumele suportate pentru taxe judiciare și onorarii ale expertului. Curtea va fixa deci în echitate o sumă la acest titlu.

Ținând seama de elemente în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.300 EUR pentru cheltuieli devant jurisdicțiile interne și devant Curte, și o acordă reclamantului. C. Interese de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata intereselor de întârziere pe rata dobânzii facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind reclamația derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este nevoie să se pronunțe pe fond asupra reclamației derivate din art. 13 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din clădirea situată la București 11 bis strada Donici, în trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) că dacă nu se procedează la o asemenea restituție, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 50.000 EUR (cincizeci de mii de euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; 5. Declară că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; 6. Declară că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 1.300 EUR (o mie trei sute de euro) pentru cheltuieli și costuri; 7. Declară că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil în ziua plății; 8. Declară că de la expirarea acestui termen și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 9. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger John Hedigan Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 77048/01) dirigée contre la Roumanie et un ressortissant de cet Etat, M. Dinu Tovaru (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 juillet 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Eugenia Crângariu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me Roxana Rizoiu, puis par M me Beatrice Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que la vente de l'appartement n o 1 de son immeuble à des tiers, qui n'a donné lieu à aucune indemnisation et qui a été validée par des arrêts définitifs des tribunaux nationaux, avait méconnu les articles 6 et 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

Le 31 août 2004, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession du bien immobilier, composé d'un immeuble et du terrain afférent, sis à Bucarest n o 11 bis rue Donici, qui appartenait aux parents du requérant. 1. Action en revendication

En 1997, le requérant, faisant valoir qu'en vertu du décret n o 92/1950 les biens appartenant à certaines catégories sociales étaient exemptés de la nationalisation et que ses parents faisaient partie de ces catégories, saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action en revendication immobilière contre le conseil local de Bucarest.

Par un jugement définitif du 22 décembre 1997, le tribunal fit droit à l'action, au motif que l'Etat avait pris possession de l'immeuble sans titre valable et, par conséquent, ordonna à la partie défenderesse de lui restituer l'immeuble et le terrain afférent.

Par une décision du 25 mai 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien immobilier. Par un procès-verbal du 23 juin 1998, le requérant fut mis en possession de l'immeuble et du terrain afférent, à l'exception de quatre appartements, qui avaient été vendus antérieurement aux locataires.

Par des actions en revendication contre les tiers acquéreurs, le requérant obtint la restitution de trois de ces quatre appartements. Dans ces trois cas, les tribunaux internes, en s'appuyant sur le jugement définitif du 23 décembre 1997, ont considéré que l'immeuble, dans sa totalité, avait été nationalisé sans titre valable, en méconnaissance des dispositions du décret n o 92/1950. 2. Action en revendication de l'appartement n o 1

Par un contrat conclu le 29 octobre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, la mairie de Bucarest et l'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat vendirent aux locataires C.I. et C.F. l'appartement n o 1, composé de trois pièces et situé dans l'immeuble litigieux.

Par une action en revendication introduite le 2 juillet 1998 contre les tiers acquéreurs, le requérant demanda la restitution de cet appartement, en faisant valoir que la nationalisation et le titre de propriété de l'Etat ayant été annulés, l'appartement en question ne pouvait pas être légalement vendu.

Par un jugement du 14 janvier 2000, confirmé sur appel interjeté par la partie défenderesse, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l'action, ordonna aux tiers de restituer au requérant l'appartement et condamna également la mairie de Bucarest à restituer aux tiers le prix qu'elle avait encaissé pour cet appartement.

Les tiers acquéreurs introduisirent un recours contre ce jugement. Ils alléguaient que la nationalisation avait été légale, que la vente de l'appartement avait respecté les dispositions de la loi n o 112/1995 et que le jugement du 22 décembre 1997 ne leur était pas opposable, car ils n'avaient pas été parties à la procédure.

Par un arrêt du 2 mars 2001, la cour d'appel de Bucarest fit droit au recours et, jugea que l'immeuble avait été nationalisé sur titre valable et que le contrat de vente était conforme à la loi n o 112/1995. Elle cassa le jugement de première instance et, sur le fond, rejeta l'action du requérant. 3. Action en annulation partielle de la vente de l'appartement n o 1

Par une action introduite le 18 juin 2001, le requérant demanda l'annulation partielle du contrat de vente de l'appartement n o 1. Il alléguait que, par ledit contrat, trois dépendances de cet appartement, qui se trouvaient dans la copropriété commune et forcée avec les autres appartements de l'immeuble, avaient été vendues à C.I. et C.F.

Par un jugement du 29 avril 2002, confirmé sur appel interjeté par les parties défenderesses, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l'action et annula la partie du contrat qui concernait les dépendances susmentionnées.

Par un arrêt définitif du 15 avril 2003, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours des locataires C.F. et C.I et confirma l'annulation partielle du contrat de vente. II.

Le requérant se plaint du défaut d'impartialité des tribunaux internes, car ceux-ci auraient favorisé les locataires occupant le bien litigieux pendant tout le déroulement de la procédure en interprétant d'une manière erronée les dispositions de la loi n o 112/95.

La Cour rappelle que les juges ne doivent pas manifester de parti pris ou de préjugé personnel et qu'en même temps, le tribunal doit offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime ( Pullar c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, § 30).

En l'espèce, la Cour ne décèle aucun élément subjectif ou objectif de nature à jeter un doute sur l'impartialité des juges. En tout Etat de cause, le fait pour les juges internes d'interpréter une loi d'une certaine façon ne saurait passer pour une ingérence dans le droit des requérants à un tribunal « impartial » au sens de l'article 6 § 1.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le reste de la requête

Pour ce qui est du restant de la requête, la Cour constate que celui-ci n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. II.

Le requérant allègue que la vente de l'appartement n o 1 aux locataires, validée par l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 31 mai 2000, a méconnu l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement considère que le requérant ne disposait pas d'un bien, au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, car son droit de propriété n'a pas été reconnu par une décision judiciaire définitive avant la vente du bien à des tiers. Il invoque à cet égard les affaires Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000-XII) et Constandache c. Roumanie (déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002). Il fait valoir que l'immeuble en question avait été nationalisé conformément au décret n o 92/1950, de sorte qu'il ne se trouvait pas dans le patrimoine du requérant au moment de l'introduction de son action en revendication immobilière devant le tribunal de première instance de Bucarest. De surcroît, au moment de l'introduction de l'action en revendication contre l'Etat, l'Etat lui-même n'était plus propriétaire de l'appartement n o 1, puisqu'il l'avait vendu le 29 octobre 1996 aux locataires C.F. et C.I. Quant au jugement définitif du 22 décembre 1997 constatant le droit de propriété du requérant, il n'était pas opposable aux acheteurs C.F. et C.I. Par conséquent, le requérant avait tout au plus une « espérance » et non pas un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

Enfin, le Gouvernement estime que le requérant peut obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 et demande à la Cour de prendre en compte la réforme instituée par la loi n o 247/2005, qui a pour objectif d'accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s'avère impossible, d'octroyer une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières « Proprietatea », organisé sous la forme d'une société par actions. En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

Le requérant conteste cette thèse. Selon lui, les tribunaux internes ont reconnu son droit de propriété et également celui des tiers acquéreurs sur le même bien, situation qui rend impossible l'exercice de ses droits en tant que propriétaire de son bien. Le requérant souligne que l'impossibilité de jouir de son bien représente une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée (§§ 39 et 59), elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle était antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Păduraru précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété du requérant sur ce bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et, comme dans l'affaire Străin précitée, le requérant en l'espèce a été reconnu propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation (paragraphes 10 et 11 ci­dessus).

De plus, les efforts déployés par le requérant pour entrer en possession de l'appartement n o 1 ont été, à ce jour, vains. Sur ce point, la Cour note que bien que le jugement définitif du 22 décembre 1997 ait conclu à l'illégalité de la nationalisation et ait ordonné aux autorités administratives de restituer l'immeuble au requérant, la cour d'appel de Bucarest a rejeté l'action en revendication de l'appartement n o 1, en estimant, en méconnaissance du jugement définitif précité, que la nationalisation avait été légale, privant ainsi le requérant de toute possibilité d'entrer en possession de cet appartement. Or, force est de constater que le requérant n'a été à ce jour nullement indemnisé pour cette privation de propriété.

La Cour observe que la vente de l'appartement n o 1 en vertu de la loi n o 112/1995 empêche le requérant de jouir de son droit de propriété en dépit de l'existence du jugement définitif du 22 décembre 1997 qui avait condamné l'Etat à lui restituer l'immeuble. En outre, aucun dédommagement ne lui a été alloué pour cette privation.

La Cour note que, le 22 juillet 2005, la loi n o 247/2005 a été adoptée, modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut être restitué aux personnes se trouvant dans la même situation que le requérant. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation, en tant qu'actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières (OPCVM). En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

La Cour note que, le 29 décembre 2005, la société par actions « Proprietatea » a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de « Proprietatea », l'opération de conversion des titres en actions devait intervenir en mars 2006 et l'entrée effective en bourse en décembre 2006.

En l'espèce, à supposer que la loi n o 10/2001 soit applicable au requérant et que la violation de son droit de propriété puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que « Proprietatea » ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité. Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété du requérant sur l'appartement n o 1 de l'immeuble sis 11 bis rue Donici, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de son bien garanti par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant au paragraphe 34 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, mutatis mutandis et entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, et Église catholique de la Canée c. Grèce , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). IV.

Le requérant demande la restitution de l'appartement n o 1, vendu aux locataires, ou bien l'octroi de 60 213 euros (EUR) représentant sa valeur. Il fournit un rapport d'expertise en ce sens. Le requérant demande aussi la différence entre la diminution de la valeur de l'ensemble de l'immeuble à la suite de la vente de l'appartement n o 1, différence qu'il chiffre à 78 558 EUR, ainsi que 8 645 EUR représentant le manque de jouissance de l'appartement n o 1. Enfin, il demande 26 000 EUR au titre du dommage moral pour les « traumatismes psychiques » subis pendant plus de huit ans.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande de l'appartement n o 1 est de 38 013 EUR et fournit l'avis d'un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant la diminution de la valeur de l'immeuble, le Gouvernement considère qu'il n'y a pas lieu d'octroyer une telle indemnisation et que le requérant aurait dû soumettre une telle demande aux tribunaux nationaux. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu'il n'y a pas lieu d'octroyer une telle indemnisation et invoque l'affaire Sofletea c. Roumanie (n o 48179/99, § 42, 25 novembre 2003). S'agissant de l'éventuel préjudice moral subi par le requérant, le Gouvernement considère qu'aucun lien de causalité ne peut être retenu entre la prétendue violation de la Convention et le dommage moral allégué.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'Etat d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de l'appartement situé au n o 1 de l'immeuble sis à Bucarest 11 bis rue Donici, telle qu'ordonnée par le jugement définitif rendu le 22 décembre 1997 par le tribunal de première instance de Bucarest, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu'illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d'actes illicites et confirmés d'une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23).

En effet, la nouvelle loi qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution en nature d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

En l'espèce, s'agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que le requérant et le Gouvernement ont soumis des rapports d'expertise permettant de déterminer la valeur de l'appartement. Elle relève l'important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle de l'appartement en question à 50 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de son bien, pour lequel la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus et de diminution de la valeur de l'immeuble à la suite de la vente de l'appartement n o 1, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location de l'appartement en question ni sur la diminution de la valeur de l'immeuble ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 500 EUR pour les frais et dépens exposés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il a versé au dossier plusieurs factures d'un montant total de 870 EUR pour les honoraires d'avocat exposés entre 1998 et 2005. Il chiffre l'honoraire de l'expert immobilier et les taxes judiciaires payées à 500 EUR.

Le Gouvernement ne s'oppose pas qu'une somme correspondant aux frais et dépens liés à la procédure judiciaire interne soit allouée au requérant, à condition qu'elle ne soit pas excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour note que le requérant a présenté plusieurs notes d'honoraires d'avocat, notes dont le montant total s'élève à 870 EUR. Quant aux autres frais, ils ne sont étayés que partiellement, le requérant n'ayant pas ventilé de façon détaillée toutes les sommes engagées pour les taxes judiciaires et les honoraires de l'expert. La Cour fixera donc en équité une somme à ce titre.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 300 EUR pour frais devant les juridictions internes et devant la Cour, et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit restituer au requérant l'appartement n o 1 de l'immeuble sis à Bucarest 11 bis rue Donici, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 50 000 EUR (cinquante mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; 5. Dit que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 3 000 EUR (trois mille euros) pour préjudice moral ; 6. Dit que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 1 300 EUR (mille trois cents euros) pour frais et dépens ; 7. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 8. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 9. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président