AFFAIRE TOVARU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 13;Dommage matériel - réparation pécuniaire ou restitution d'un appartement;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention
AFFAIRE TOVARU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
TOVARU c. ROUMANIE
(Cererea nr. 77048/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 octombrie 2006
DEFINITIVĂ
12/01/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 § 2 al Convenției. Poate suferi corecturi de formă.
În cauza Tovaru c. Roumanie,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședințând într-o cameră compusă din:
Dl. J. Hedigan, președinte,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. V. Zagrebelsky,
D-na A. Gyulumyan,
Dl. E. Myjer,
Dl. David Thór Björgvinsson,
D-na I. Ziemele, judecători,
și dl. V. Berger, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în cameră de consiliu pe 21 septembrie 2006,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată în această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 77048/01) direcționată împotriva României și un cetățean al acestui Stat, dl. Dinu Tovaru ("reclamantul"), a adresat Curții pe 30 iulie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de d-na Eugenia Crângariu, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul susținea în particular că vânzarea apartamentului nr. 1 din clădirea sa unor terți, care nu a dat loc niciunei despăgubiri și care a fost validată de hotărâri definitive ale tribunalelor naționale, a călcat articolele 6 și 13 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1.
Pe 31 august 2004, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni astfel remaniate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1939 și locuiește la București.
În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat posesia bunului imobil, compus dintr-o clădire și terenul aferent, situat la București nr. 11 bis strada Donici, care aparținea părinților reclamantului.
Acțiune de revendicare
În 1997, reclamantul, invocând că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile aparținând unor anumite categorii sociale eram esenți de naționalizare și că părinții lui aparțineau acestor categorii, a sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de revendicare imobiliară împotriva consiliului local din București.
Prin sentință definitivă din 22 decembrie 1997, tribunalul a admis acțiunea, pe motiv că Statul a luat posesia clădirii fără titlu valabil și, prin urmare, a ordonat părții defenderese să îi restituie clădirea și terenul aferent.
Prin decizie din 25 mai 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea bunului imobil. Printr-un proces-verbal din 23 iunie 1998, reclamantul a fost pus în posesia clădirii și terenului aferent, cu excepția a patru apartamente, care fusesera vândute anterior chiriașilor.
Prin acțiuni de revendicare împotriva terților cumpărători, reclamantul a obținut restituirea a trei din aceste patru apartamente. În aceste trei cazuri, tribunalele interne, bazandu-se pe sentința definitivă din 23 decembrie 1997, au considerat că clădirea, în totalitate, fusese naționalizată fără titlu valabil, în încălcare a dispozițiilor decretului nr. 92/1950.
Acțiune de revendicare a apartamentului nr. 1
Printr-un contract încheiat pe 29 octombrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului și întreprinderea gestionar a bunurilor imobiliare ale Statului au vândut chiriașilor C.I. și C.F. apartamentul nr. 1, compus din trei camere și situat în clădirea litigioasă.
Printr-o acțiune de revendicare introdusă pe 2 iulie 1998 împotriva terților cumpărători, reclamantul a cerut restituirea acestui apartament, invocând că naționalizarea și titlul de proprietate al Statului având fost anulate, apartamentul în cauză nu putea fi legal vândut.
Prin sentință din 14 ianuarie 2000, confirmată pe apel ales de partea defenderese, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea, a ordonat terților să restituie reclamantului apartamentul și a condamnat de asemenea primăria Bucureștiului să restituie terților prețul pe care-l încasase pentru acest apartament.
Terții cumpărători au introdus un recurs împotriva acestei sentințe. Susțineau că naționalizarea fusese legală, că vânzarea apartamentului respectase dispozițiile legii nr. 112/1995 și că sentința din 22 decembrie 1997 nu li se putea opune, pentru că nu fusesera părți în procedură.
Prin hotărâre din 2 martie 2001, curtea de apel din București a admis recursul și a judecat că clădirea fusese naționalizată pe titlu valabil și că contractul de vânzare era conform legii nr. 112/1995. A desființat sentința de primă instanță și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului.
Acțiune în anulare parțială a vânzării apartamentului nr. 1
Printr-o acțiune introdusă pe 18 iunie 2001, reclamantul a cerut anularea parțială a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1. Susținea că, prin acel contract, trei dependințe ale acestui apartament, care se găseau în coproprietatea comună și forțată cu celelalte apartamente din clădire, fusesera vândute lui C.I. și C.F.
Prin sentință din 29 aprilie 2002, confirmată pe apel ales de părțile defenderese, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea și a anulat partea contractului care privea dependințele sus-menționate.
Prin hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003, curtea de apel din București a respins recursul chiriașilor C.F. și C.I și a confirmat anularea parțială a contractului de vânzare.
II. LEGEA ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. Roumanie ([MC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin și alții c. Roumanie (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. Roumanie (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. Roumanie (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ȘI DREPTUL
I. PRIVIND ADMISIBILITATEA
A. Privind reclamația pe baza articolului 6 § 1 al Convenției
Reclamantul se plânge de lipsa imparțialității tribunalelor interne, pentru că acestea ar fi favorizat chiriașii care ocupau bunul litigios pe parcursul procedurii interpretând greșit dispozițiile legii nr. 112/95.
Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie să manifeste părtinire sau prejudecată personală și că în același timp, tribunalul trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice suspiciune legitimă (Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-III, § 30).
În cazul de față, Curtea nu observă niciun element subiectiv sau obiectiv care să punere în discuție imparțialitatea judecătorilor. În orice caz, faptul că judecătorii interni interpretează o lege într-o anumită manieră nu ar putea fi considerat o ingerință în dreptul reclamanților la un tribunal "imparțial" în sensul articolului 6 § 1.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este manifest nechibzuită și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
B. Privind restul cererii
Cât privește restul cererii, Curtea constată că aceasta nu este manifest nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și o declară deci admisibilă.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamantul susține că vânzarea apartamentului nr. 1 chiriașilor, validată de hotărârea curții de apel din București din 31 mai 2000, a călcat art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
"Orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu vor prejudicia dreptul pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amendelor."
Guvernul consideră că reclamantul nu era proprietar al unui bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, pentru că dreptul su de proprietate nu fusese recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terți. Invocă în acest sens cazurile Malhous c. Republica Cehă (hotărâre), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII) și Constandache c. Roumanie (hotărâre), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Susține că clădirea în cauză fusese naționalizată în conformitate cu decretul nr. 92/1950, drept pentru care nu se găsea în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acțiunii de revendicare imobiliară devant tribunalul de primă instanță din București. De altfel, în momentul introducerii acțiunii de revendicare împotriva Statului, Statul însuși nu mai era proprietar al apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse pe 29 octombrie 1996 chiriașilor C.F. și C.I. Cu privire la sentința definitivă din 22 decembrie 1997 care stabilea dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta nu li se putea opune cumpărătorilor C.F. și C.I. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o "speranță" și nu un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
În sfârșit, Guvernul consideră că reclamantul poate obține o indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 și cere Curții să țină seama de reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are ca scop accelerarea procedurii de restitutie și, în cazurile în care o asemenea restitutie se dovedește imposibilă, acordarea unei indemnizații constând în participare, ca acționar, la un organism de plasament de valori mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. În principiu, persoanele care au vocație să primească indemnizație pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.
Reclamantul contestă această teză. Conform lui, tribunalele interne au recunoscut dreptul su de proprietate și de asemenea al terților cumpărători pe același bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul seu reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.
Curtea reamintește că, în cauza Străin sus-citată (§§ 39 și 59), a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală de indemnizație, constituia o lipsire contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
De altfel, în cauza Păduraru sus-citată (§ 112) Curtea a constatat că Statul a mancat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerenție la chestiunea de interes general que constituie restituția sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitatea de a recupera întregul bun în vreme ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.
În cazul de față, Curtea nu observă un motiv pentru a se abate de la jurisprudența sus-citată, situația de fapt fiind substantial aceeași. La fel ca și în cauza Păduraru sus-citată, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului pe acest bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Și, ca și în cauza Străin sus-citată, reclamantul în cazul de față a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele având judecat incontestabilă titlul su de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 10 și 11 de mai sus).
De altfel, eforturile depuse de reclamantul pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1 au fost, până astazi, zadarnice. Pe acest punct, Curtea observă că deși sentința definitivă din 22 decembrie 1997 a încheiat illegality al naționalizării și a ordonat autorităților administrative să restituie clădirea reclamantului, curtea de apel din București a respins acțiunea de revendicare a apartamentului nr. 1, estimând, în încălcare a sentinței definitive sus-citată, că naționalizarea fusese legală, privând prin urmare reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or, este de constatat că reclamantul nu a fost până astazi deloc indemnizat pentru această lipsire de proprietate.
Curtea observă că vânzarea apartamentului nr. 1 în temeiul legii nr. 112/1995 împiedică reclamantul să se bucure de dreptul seu de proprietate în ciuda existenței sentinței definitive din 22 decembrie 1997 care condamnase Statul să îi restituie clădirea. De altfel, niciuni despăgubire nu i-a fost alocată pentru această lipsire.
Curtea observă că, pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizație, în măsura valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit persoanelor găsindu-se în aceeași situație ca reclamantul. Curtea observă că legea sus-citată propune, pentru persoanele neavând posibilitatea de a obține restituția bunului în natură, să li se acorde o indemnizație sub forma unei participări, ca acționar, la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au vocație să primească indemnizație pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.
Curtea observă că, pe 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni "Proprietatea" a fost înregistrată la Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată fi obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmate procedura de aprobare de Consilul Național al Valorilor Mobiliare ("CNVM"). Conform calendarului previzional al "Proprietatea", operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006.
În cazul de față, presupunând că legea nr. 10/2001 este aplicabilă reclamantului și că încălcarea dreptului seu de proprietate poate face obiectul unei indemnizații, Curtea observă că "Proprietatea" nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități. Din acest motiv, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantului pe apartamentul nr. 1 din clădirea situată la 11 bis strada Donici din București, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține că nu a dispus de un recurs efectiv împotriva încălcării dreptului seu de proprietate, în încălcare a articolului 13 al Convenției, redactat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care-și exercitau funcțiile oficiale."
Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând în §34 de mai sus, că nu este nevoie să se pronunțe pe fond asupra acestei reclamații (a se vedea, mutatis mutandis și printre altele, Laino c. Italia [MC], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Episcopia catolicii din Chania c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, § 50).
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Părții contractante înalte nu permite de a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune
Reclamantul cere restituția apartamentului nr. 1, vândut chiriașilor, sau acordarea a 60.213 euro (EUR) reprezentând valoarea lui. Furnizează un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul mai cere diferența dintre scăderea valorii întregii clădiri ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, diferență pe care o evaluează la 78.558 EUR, precum și 8.645 EUR reprezentând pierderea de folosință a apartamentului nr. 1. În sfârșit, cere 26.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru "traumele psihice" suferite timp de mai mult de opt ani.
Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 este de 38.013 EUR și furnizează opinia unui expert imobiliar în acest sens. Cât privește suma reprezentând scăderea valorii clădirii, Guvernul consideră că nu este nevoie să se acorde o asemenea indemnizație și că reclamantul ar fi trebuit să depună o asemenea cerere tribunalelor naționale. Cât privește suma reprezentând chiriile neincasate, Guvernul consideră că nu este nevoie să se acorde o asemenea indemnizație și invocă cauza Sofletea c. Roumanie (nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Privind eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantul, Guvernul consideră că nu poate fi reținută nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și prejudiciul moral susținut.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare generează pentru Statul pârât obligația juridică, din perspectiva Convenției, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele ei. Dacă legea internă nu permite de a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în această materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite în consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică reparația stării de anxietate, dezagremelor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
De altfel, acolo unde diverse elemente constitutive ale prejudiciului nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [MC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).
În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că restituția apartamentului situat la nr. 1 din clădirea situată la București 11 bis strada Donici, după cum ordonase sentința definitivă pronunțată pe 22 decembrie 1997 de tribunalul de primă instanță din București, ar plasa reclamantul în măsura posibilului într-o situație echivalând cu aceea în care s-ar fi găsit dacă cerintele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost călcate. Dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituție într-un termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărâște că va trebui să verseze interesatului, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
Pe acest punct, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restituția bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intră în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmată constant de ea în jurisprudența sa referitoare la pierderi ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu (satisfacție echitabilă) sus-citat, §§ 22 și 23).
Într-adevăr, noua lege califică ca abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituție în natură a unui bun ieșit din patrimoniu o persoană în urma unei asemenea pierderi. În caz de imposibilitate de restituție din cauza, de exemplu, a vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate în măsura valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 ale legii).
În cazul de față, privind determinarea sumei, Curtea observă că reclamantul și Guvernul au prezentat rapoarte de expertiză permițând determinarea valorii apartamentului. Observă diferența importantă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părțile litigioase. Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale, Curtea evaluează valoarea de piață actuală a apartamentului în cauză la 50.000 EUR.
De altfel, Curtea consideră că evenimentele în cauză au generat încălcări grave ale dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Privind sumele cerute la titlu de chiriile neincasate și scăderii valorii clădirii ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, Curtea nu poate specula asupra posibilității și rentabilității unei locații a apartamentului în cauză sau asupra scăderii valorii clădirii (Buzatu c. Roumanie, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul mai cere 1.500 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant jurisdicțiile interne și devant Curte. A depus în dosar mai multe facturi cu un total de 870 EUR pentru honorariile avocatului suportate între 1998 și 2005. Evaluează honorarul expertului imobiliar și taxele judiciare plătite la 500 EUR.
Guvernul nu se opune ca o sumă corespunzând cheltuielilor și costurilor aferente procedurii judiciare interne să fie alocată reclamantului, cu condiția ca aceasta să nu fie excesivă.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a prezentat mai multe note de onorarii de avocat, note ale căror valoare totală se ridică la 870 EUR. Cât privește alte cheltuieli, ele sunt susținute doar parțial, reclamantul neavând defalcat în detail toate sumele suportate pentru taxe judiciare și onorarii ale expertului. Curtea va fixa deci în echitate o sumă la acest titlu.
Ținând seama de elemente în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.300 EUR pentru cheltuieli devant jurisdicțiile interne și devant Curte, și o acordă reclamantului.
C. Interese de întârziere
Curtea consideră potrivit să bazeze rata intereselor de întârziere pe rata dobânzii facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară
cererea admisibilă privind reclamația derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul;
Declară
că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Declară
că nu este nevoie să se pronunțe pe fond asupra reclamației derivate din art. 13 al Convenției;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din clădirea situată la București 11 bis strada Donici, în trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției;
b) că dacă nu se procedează la o asemenea restituție, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 50.000 EUR (cincizeci de mii de euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit;
Declară
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral;
Declară
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în aceiași trei luni, 1.300 EUR (o mie trei sute de euro) pentru cheltuieli și costuri;
Declară
că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil în ziua plății;
Declară
că de la expirarea acestui termen și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Vincent Berger
John Hedigan
Grefier
Președinte