Barcanescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 75261/01) îndreptată împotriva Roumâniei și de care, cetățean al acestui Stat, d-l Serban Vlad Bărcănescu („ reclamantul "), a sesizat Curtea pe 2 aprilie 2001 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale („ Convenția ").

Guvernul român („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea în particular că vânzările a două apartamente din imobilul său unor terți, validate printr-o hotărâre definitivă a tribunalelor, care nu dăduser naștere nicio indemnizație, au încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1.

Pe 31 august 2004, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât ca să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului. FAPTE I.

În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1995, Statul a intrat în posesia unui imobil situat la București str. Tunari 83, compus din trei apartamente, care aparținea lui B.N. Acesta a decedat în 1962 și reclamantul, fiul acestuia, a fost declarat moștenitor, având drept la trei sferturi din succesiune, restul revenind d-nei M. B. ca soție supraviețuitoare a lui B.N. 1. Acțiune de revendicare

Prin sentință din 13 mai 1998, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a admis acțiunea de revendicare imobiliară introdusă de reclamant și d-na M. B., ca moștenitori ai lui B.N., împotriva consiliului local al Bucureștiului. Tribunalul a ordonat părții defender să restituie reclamantului și d-nei M. B. imobilul situat la str. Tunari 83 și terenul aferent.

Printr-o decizie din 7 octombrie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea bunului imobil. Intreprinderea ce administra bunurile imobile ale Statului s-a opus restituirii, argumentând că o parte din imobil fusese vândută anterior soților B. și d-lui P.M., care o locuiau ca locatari. 2. Acțiune de anulare a contractului de vânzare a unei părți din imobil soților B.

Printr-un contract încheiat pe 25 octombrie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului, reprezentată de întreprinderea ce administra bunurile imobile ale Statului, a vândut locatarilor, soții B., un apartament de două camere situat în imobilul litigios și terenul aferent.

În 1999, reclamantul a introdus împotriva consiliului local și soților B. o acțiune de revendicare și anulare a contractului de vânzare din 25 octombrie 1996, pe motiv că ar fi fost încheiat în frauda legii nr. 112/1995, în timp ce imobilul era obiect de litigiu. Printr-o sentință din 4 octombrie 1999, tribunalul a admis parțial acțiunea. A respins capetele privind revendicarea, pe motiv că ar fi trebuit introdusă în comun de reclamant și d-na M. B. Cu toate acestea, tribunalul a anulat contractul de vânzare, pentru că a considerat că, naționalizarea fiind ilegală, vânzarea imobilului era și ea ilegală. În apel soților B., tribunalul județean Argeș, printr-o hotărâre din 11 ianuarie 2001, cassa sentința și a validat contractul de vânzare, pe motiv că cumpărătorii acționaseră de bună credință.

Printr-o hotărâre din 28 iunie 2001, curtea de apel Pitești a admis recursul reclamantului și a anulat contractul pentru nerespectarea dispoziții legii nr. 112/1995. Curtea observa că pașii pentru încheierea contractului fusese făcuți înainte de expirarea termenului de șase luni prevăzut de legea menționată, în decursul căruia foștii proprietari sau moștenitori ai acestora puteau cere restituirea imobilelor naționalizate.

Soții B. au format o cerere de revizuire a hotărârii curții de apel Pitești. Estimând că acțiunea ar fi trebuit respinsă de tribunalul de primă instanță și, în orice caz, pretinsa nulitate a pașilor pentru încheierea contractului nu antrena nulitatea contractului în sine, curtea de apel Pitești, printr-o hotărâre din 12 noiembrie 2001, a admis cererea de revizuire și, în consecință, a confirmat vânzarea. 3. Acțiune de anulare a contractului de vânzare a unei părți din imobil locatarului P.M.

Printr-un contract încheiat pe 11 noiembrie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului, reprezentată de întreprinderea ce administra bunurile imobile ale Statului, a vândut locatarului P.M. un apartament de o cameră și terenul aferent.

În 1999, reclamantul a introdus împotriva d-lui P.M. și consiliului local o acțiune de revendicare și anulare a contractului de vânzare din 11 noiembrie 1996. Printr-o sentință din 4 octombrie 1999, tribunalul a admis parțial acțiunea. A respins acțiunea privind revendicarea, dar a anulat contractul de vânzare.

În apelul d-lui P.M., tribunalul județean București, printr-o hotărâre din 18 aprilie 2000, cassa sentința de primă instanță și a validat contractul de vânzare, pe motiv că cumpărătorul acționase de bună credință. Recursul format de reclamant a fost respins printr-o hotărâre din 9 noiembrie 2000 a curții de apel București. 4. Cerere de restituire în aplicarea legii nr. 10/2001

Pe 13 august 2001, reclamantul a depus o cerere de restituire a bunului litigios. Cererea sa a rămas fără urmare. II.

Reclamantul susține că vânzarea a două apartamente locatarilor, validată printr-o hotărâre a curții de apel București din 9 noiembrie 2000 și a curții de apel Pitești din 12 noiembrie 2001, a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează : „ Toată persoană fizică sau juridică are drept la respect al bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziții anterioare nu afectează dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interes general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuții sau amenzi. "

Guvernul consideră că acțiunea de anulare a contractelor de vânzare nu are nicio incidență asupra dreptului de proprietate al reclamantului, pentru că nici titlul de proprietate nici șansele de a obține posesia bunurilor nu au fost afectate. Potrivit Guvernului, constatarea bunei credințe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu negarea titlului de proprietate al reclamantului nici cu confirmarea titlului cumpărătorilor. Assim, procedura litigioasă nu prejudiciase dreptul de proprietate al reclamantului. Buna credință a cumpărătorilor și validitatea titlului de proprietate au fost definitivă recunoscute de tribunalele interne. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantul, aceasta era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim. De altfel, tribunalele interne ar fi respectat dispoziții dreptului intern, în special legea nr. 10/2001. Guvernul estimează că în orice caz, reclamantul putea obține indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001, dar cererea de restituire nu era în stare, mai câteva documente dovedind dreptul de proprietate nu fusese depuse la dosar.

În fine, Guvernul cere Curții să țină seama de reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are scopul de accelera procedura de restituire și, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, de acorda indemnizație constând în participare, ca acționar într-un organism de plasament de valori mobiliare „ Proprietatea ", organizat sub forma unei companii pe acțiuni.

Reclamantul contestă această teză. Potrivit acestuia, tribunalele interne recunoscuse dreptul de proprietate, și pe cel al tercului cumpărător pe același bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere la principiul securității raporturilor juridice.

Curtea reamintește că, în cauza Străin precitată (§§ 39 și 59), a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar atunci când fusese anterioară confirmării în judecată în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală de indemnizație, constituia privare contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

De altfel, în cauza Păduraru precitată (§ 112) Curtea constata că Statul nerespectase obligația pozitivă de a reacționa în timp util și corespunzător la chestiunea de interes general constituind restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. De asemenea a considerat că incertitudinea generală în felul acesta creată se repercutase pe reclamant, care se voise în imposibilitate de a recupera întregul bun deși dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul să i-l restituie.

În caz, Curtea nu zărești motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în cauza Păduraru precitată, în prezenta cauză, terți deviniseră proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului pe bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Și, ca în cauza Străin precitată, reclamantul în caz a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele având apreciat incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (paragrafe 9 și 10 de mai sus).

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în virtutea legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul de proprietate în ciuda existenței unei sentințe definitive care obligase Statul să-i restituie imobilul. De altfel, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută unor terți, reclamantul nu a primit până astazi niciun răspuns.

Curtea notează că, pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă drept la indemnizație, la valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituir persoanelor găsind în aceeași situație ca reclamantul. Curtea observă că legea precitată propune, pentru persoanele nefiind în posibilitate să obțină restituirea bunului în natură, să li se acorde indemnizație constând în participare, ca acționari într-un organism de plasament de valori mobiliare „ Proprietatea ", organizat sub forma unei companii pe acțiuni. În principiu, persoanele având vocație să primească indemnizație prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea cotată la bursă.

Curtea notează că, pe 29 decembrie 2005, societatea anonimă „ Proprietatea " a fost înscrisă în Registrul comercial al Bucureștiului. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura agrementului de către Consilul național al valorilor mobiliare („ CNVM "). Potrivit calendarului previzional al „ Proprietatea ", operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006.

În caz, presupunând că cererea de restituire depusă de reclamant în virtutea legii nr. 10/2001 să fie admisibilă și să poată face obiectul unei indemnizații, Curtea observă că „ Proprietatea " nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să duce la acordul efectiv al unei indemnități. De aceea, Curtea consideră că pus în eșec al dreptului de proprietate al reclamantului pe cele două apartamente vândute locatarilor, combinat cu absența totală de indemnizație, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respect al bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

În caz, faptul că s-a admis cererea de revizuire, cale de recurs extraordinară, constituie argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea reamintește că, neobstantând tăcerea art. 1 al Protocolului nr. 1 în materie de cerințe procedurale, procedurile aplicabile în caz trebuie oferi persoanei în caus ocazia adecvată de a-și expune cauza autorităților competente pentru a contesta efectiv măsurile atingând drepturile garantate de această dispoziție ( Jokela c. Finlanda , nr. 28856/95, § 45, CEDO 2002-IV). Privitor la introducerea căilor de recurs extraordinare, Curtea a considerat că jurisdicțiile superioare nu trebuie să folosească puterea de supraveghere decât pentru a corecta erori de fapt sau drept și erori judiciare și nu pentru a face o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină apel mascat și faptul simplu că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu poate fi derogat de la acest principiu decât atunci când motive substantive și imperative o exigă ( Riabykh c. Rusia , nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003 ‑ IX).

Or, în caz, revizuirea introdusă de soții B. a fost admisă de curtea de apel Pitești (§ 14), pe motiv că acțiunea ar fi trebuit integral respinsă de tribunalul de primă instanță și, în orice caz, pretinsa nulitate a pașilor pentru încheierea contractului nu antrena nulitatea contractului în sine. Curtea de apel deci anulase o hotărâre definitivă și irevocabilă, trecută în forță de lucru judecat, pe motivul unic că avea alt punct de vedere asupra aplicării dreptului intern decât tribunalele anterioare.

De aceea, a existat încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. B. Privitor la pretenția bazată pe art. 6 al Convenției

Reclamantul susține că vânzarea a două apartamente locatarilor B. și P.M. condus la imposibilitatea executării sentinței definitive din 13 mai 1998 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului care ordinase Statului să-i restituie imobilul, ceea ce încălcă art. 6 al Convenției, redactat după cum urmează : „ 1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale civile (...) "

Curtea consideră, ținând seama de concluzii figurând la paragrafe 23-35 de mai sus, că nu este cazul să se pronunțe pe fond asupra acestei pretensii (vezi, mutatis mutandis și inter alia, Laino c. Italia [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italia , hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Biserica catolică din Hania c. Grecia , hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

Reclamantul cere restituirea apartamentelor vândute locatarilor sau acordul a 243 800 euro (EUR) reprezentând valoarea lor. Furnizează un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul cere și valoarea chiriilor neincasate, pe care o evalueaza la 133 079 EUR. În fine, cere 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru " traumatismele psihice " suferite mai mult de opt ani.

Guvernul consideră că reclamantul are drept doar la valoarea părții succesorale reprezentând trei sferturi din valoarea de piață a apartamentelor vândute locatarilor. Estimează că această valoare de piață este 171 077 EUR și furnizează avizul unui expert imobiliar în acest sens. Cât privește suma reprezentând chiriile neincasate, Guvernul consideră că în principiu nu exist motiv să se acorde asemenea indemnizație și invocă cauza Sofletea c. Roumânia (nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Cât privește eventual prejudiciul moral suferit de reclamant, Guvernul consideră că niciun liant de cauzalitate nu poate fi reținut între pretinsa încălcare a Convenției și prejudiciul moral declarat.

Curtea reamintește că hotărâre constatând încălcare antrenează pentru Stat pârât obligație juridică, cu privire la Convenție, de a pune capăt încălcării și a șterge consecințele. Dacă dreptul intern permite să șteargă doar incomplet consecințele acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de acorda reparație părții lezate de act omisiune privind care încălcare Convenției constatata.

Printre elementele luate în considerare de Curtea, atunci când se pronunță în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite în consecință directă a încălcării declarate, și prejudiciul moral, adică reparația stării de angoasă, dezagremelor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (vezi, inter alia, Ernestina Zullo c. Italia , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

De altfel, acolo unde diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la calcul exact sau acolo unde distinerea între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi pusă să le examineze global ( Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

În circumstanțele cazului, Curtea estimează că restituirea apartamentelor vândute locatarilor imobilului situat la București str. Tunari 83, așa cum ordinată de sentința definitivă pronunțată pe 13 mai 1998 de tribunalul de primă instanță al Bucureștiului, ar plasa reclamantul atât de mult pe cât posibil într-o situație echivalând cu cea în care ar fi găsit dacă cerințele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența pentru Statul pârât de a proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei în caus, pentru prejudiciu material, sumă corespunzând valorii actuale a apartamentelor.

În caz, privitor la determinarea sumei, Curtea notează că reclamantul și Guvernul au depus rapoarte de expertiză permițând determinarea valorii apartamentelor. Ținând seama și de informații de care dispune pe prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentelor vândute locatarilor B. și P.M. la 200 000 EUR.

De altfel, Curtea consideră că evenimentele în caus au antrenat atingeri grave dreptului reclamantului la respect al bunurilor, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Privitor la sumele cerute cu titlu de chiriile neincasate, Curtea nu ar putea specula pe posibilitate și randament al unei închirierii apartamentului în caus ( Buzatu c. Roumânia , nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Deci trebuie respinsă această parte a cererii. B. Cheltuieli și cheltuieli judiciare

Reclamantul nu cere rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor judiciare.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor judiciare decât în măsura în care a cerut-o. De aceea, în caz, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă pe acest titlu. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea considera ca este potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilitatii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 ; 3. Declară că nu exist motiv să se examineze pretenția bazată pe art. 6 al Convenției ; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. și P.M. din imobilul situat la București str. Tunari 83, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției ; b) că în absența unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie plătească reclamantului, în aceiași trei luni, 200 000 EUR (două sute mii euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit ; 5. Declară că Statul pârât trebuie plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral ; 6. Declară că sumele în caus vor fi convertite în moneda Statului pârât la curs aplicabil la data plății ; 7. Declară că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitatii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 octombrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger John Hedigan Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 75261/01) dirigée contre la Roumanie et dont, un ressortissant de cet Etat, M. Serban Vlad Bărcănescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 avril 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me Roxana Rizoiu, puis par M me Beatrice Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que les ventes de deux appartements de son immeuble à des tiers, validées par des arrêts définitifs des tribunaux, qui n'ont donné lieu à aucune indemnisation, avaient méconnu l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 31 août 2004, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1995, l'Etat prit possession d'un immeuble sis à Bucarest 83 rue Tunari, composé de trois appartements, qui appartenait à B.N. Celui-ci décéda en 1962 et le requérant, son fils, fut déclaré son héritier, ayant droit aux trois quarts de la succession, le reste revenant à M me M. B. en tant qu'épouse survivante de B.N. 1. Action en revendication

Par jugement du 13 mai 1998, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action en revendication immobilière introduite par le requérant et M me M. B., en tant qu'héritiers de B.N., contre le conseil local de Bucarest. Le tribunal ordonna à la partie défenderesse de restituer au requérant et à M me M. B. l'immeuble sis 83 rue Tunari et le terrain afférent.

Par une décision du 7 octobre 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien immobilier. L'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat s'opposa à la restitution, en faisant valoir qu'une partie de l'immeuble avait été vendue auparavant aux époux B. et à P.M., qui l'habitaient en tant que locataires. 2. Action en annulation du contrat de vente d'une partie de l'immeuble aux époux B.

Par un contrat conclu le 25 octobre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, la mairie de Bucarest, représentée par l'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat, vendit aux locataires, les époux B., un appartement de deux pièces situé dans l'immeuble litigieux et le terrain afférent.

En 1999, le requérant introduisit contre le conseil local et les époux B. une action en revendication et en annulation du contrat de vente du 25 octobre 1996, au motif qu'il aurait été conclu en fraude à la loi n o 112/1995, alors que l'immeuble faisait l'objet d'un litige. Par un jugement du 4 octobre 1999, le tribunal fit partiellement droit à l'action. Il rejeta le chef concernant la revendication, au motif qu'elle aurait dû être introduite conjointement par le requérant et M me M. B. Toutefois, le tribunal annula le contrat de vente, car il jugea que, la nationalisation étant illégale, la vente de l'immeuble l'était elle aussi. Sur appel des époux B., le tribunal départemental d'Argeș, par un arrêt du 11 janvier 2001, cassa le jugement et valida le contrat de vente, au motif que les acquéreurs avaient été de bonne foi.

Par un arrêt du 28 juin 2001, la cour d'appel de Pitești fit droit au recours du requérant et annula le contrat pour non respect des dispositions de la loi n o 112/1995. La cour observa que les démarches en vue de la conclusion du contrat avaient été faites avant l'expiration du délai de six mois prévu par la loi mentionnée, au cours duquel les anciens propriétaires ou leurs héritiers pouvaient demander la restitution des immeubles nationalisés.

Les époux B. formèrent une demande en révision de l'arrêt de la cour d'appel de Pitești. Estimant que l'action aurait dû être rejetée par le tribunal de première instance et, qu'en tout Etat de cause, la prétendue nullité des démarches en vue de la conclusion du contrat n'entraînait pas la nullité du contrat lui-même, la cour d'appel de Pitești, par un arrêt du 12 novembre 2001, accueillit la demande en révision et, en conséquence, confirma la vente. 3. Action en annulation du contrat de vente d'une partie de l'immeuble au locataire P.M.

Par un contrat conclu le 11 novembre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, la mairie de Bucarest, représentée par l'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat, vendit au locataire P.M. un appartement d'une pièce et le terrain afférent.

En 1999, le requérant introduisit contre P.M. et le conseil local une action en revendication et en annulation du contrat de vente du 11 novembre 1996. Par un jugement du 4 octobre 1999, le tribunal fit droit partiellement à l'action. Il rejeta l'action concernant la revendication, mais toutefois, annula le contrat de vente.

Sur appel de P.M., le tribunal départemental de Bucarest, par un arrêt du 18 avril 2000, cassa le jugement de première instance et valida le contrat de vente, au motif que l'acquéreur avait été de bonne foi. Le recours formé par le requérant fut rejeté par un arrêt du 9 novembre 2000 de la cour d'appel de Bucarest. 4. Demande en restitution en application de la loi n o 10/2001

Le 13 août 2001, le requérant déposa une demande de restitution du bien litigieux. Sa demande est restée sans suite. II.

Le requérant allègue que la vente de deux appartements aux locataires, validée par les arrêts de la cour d'appel de Bucarest du 9 novembre 2000 et de la cour d'appel de Pitești de 12 novembre 2001, a méconnu l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement considère que l'action en annulation des contrats de vente n'a aucune incidence sur le droit de propriété du requérant, car ni son titre de propriété ni ses chances d'obtenir la possession des biens n'ont été affectés. D'après le Gouvernement, le constat de la bonne foi des acheteurs n'équivaut ni à une négation du titre de propriété du requérant ni à une confirmation du titre des acquéreurs. Ainsi, la procédure litigieuse n'a pas porté atteinte au droit de propriété du requérant. La bonne foi des acheteurs ainsi que la validité de leur titre de propriété ont été définitivement reconnues par les tribunaux internes. Même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété du requérant, celle-ci était prévue par la loi, et poursuivait un but légitime. De plus, les tribunaux internes auraient respecté les dispositions du droit interne, notamment la loi n o 10/2001. Le Gouvernement estime qu'en tout Etat de cause, le requérant pouvait obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, mais que sa demande de restitution n'était pas en Etat, plusieurs documents attestant son droit de propriété n'ayant pas été versés au dossier.

Enfin, le Gouvernement demande à la Cour de prendre en compte la réforme instituée par la loi n o 247/2005, qui a pour objectif d'accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s'avère impossible, d'octroyer une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaire à un organisme de placement de valeurs mobilières « Proprietatea », organisé sous la forme d'une société par actions.

Le requérant conteste cette thèse. Selon lui, les tribunaux internes ont reconnu son droit de propriété, et également celui du tiers acquéreur sur le même bien, situation qui rend impossible l'exercice de ses droits en tant que propriétaire de son bien. Le requérant souligne que l'impossibilité de jouir de son bien représente une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée (§§ 39 et 59), elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle était antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Păduraru précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété du requérant sur le bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et, comme dans l'affaire Străin précitée, le requérant en l'espèce a été reconnu propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation (paragraphes 9 et 10 ci­dessus).

La Cour observe que la vente du bien du requérant, en vertu de la loi n o 112/1995, l'empêche de jouir de son droit de propriété en dépit de l'existence d'un jugement définitif qui avait obligé l'Etat à lui restituer l'immeuble. En outre, aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu'il ait déposé une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 pour la partie vendue à des tiers, le requérant n'a pas reçu à ce jour de réponse.

La Cour note que, le 22 juillet 2005, la loi n o 247/2005 a été adoptée, modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut être restitué aux personnes se trouvant dans la même situation que le requérant. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières « Proprietatea », organisé sous la forme d'une société par actions. En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

La Cour note que, le 29 décembre 2005, la société anonyme « Proprietatea » a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de « Proprietatea », l'opération de conversion des titres en actions devait intervenir en mars 2006 et l'entrée effective en bourse en décembre 2006.

En l'espèce, à supposer que la demande de restitution formée par le requérant en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que « Proprietatea » ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité. Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété du requérant sur les deux appartements vendus aux locataires, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de son bien garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

En l'espèce, le fait qu'il a été fait droit à la demande en révision, voie de recours extraordinaire, constitue un argument supplémentaire dans le sens de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle que, nonobstant le silence de l'article 1 du Protocole n o 1 en matière d'exigences procédurales, les procédures applicables en l'espèce doivent offrir à la personne concernée une occasion adéquate d'exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition ( Jokela c. Finlande , n o 28856/95, § 45, CEDH 2002-IV). Pour ce qui est de l'introduction de voies de recours extraordinaires, la Cour a considéré que les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de supervision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires et non pour procéder à un nouvel examen. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

Or, en l'espèce, la révision introduite par les époux B. fut admise par la cour d'appel de Pitești (§ 14), au motif que l'action aurait dû être intégralement rejetée par le tribunal de première instance et, qu'en tout Etat de cause, la prétendue nullité des démarches en vue de la conclusion du contrat n'entraînait pas la nullité du contrat lui-même. La cour d'appel a donc annulé donc un arrêt définitif et irrévocable, passé en force de chose jugée, au seul motif qu'elle avait un point de vue différent sur l'application du droit interne de celui des précédents tribunaux.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. B. Sur le grief tiré de l'article 6 de la Convention

Le requérant allègue que la vente de deux appartements aux locataires B. et P.M. a conduit à l'impossibilité de faire exécuter le jugement définitif du 13 mai 1998 du tribunal de première instance de Bucarest qui avait ordonné à l'Etat de lui restituer l'immeuble, ce qui a méconnu l'article 6 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 23-35 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, mutatis mutandis et entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, et Église catholique de la Canée c. Grèce , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

Le requérant demande la restitution des appartements vendus aux locataires ou bien l'octroi de 243 800 euros (EUR) représentant leur valeur. Il fournit un rapport d'expertise en ce sens. Le requérant demande aussi la valeur des loyers non perçus, qu'il chiffre à 133 079 EUR. Enfin il réclame 200 000 EUR au titre du dommage moral pour les « traumatismes psychiques » subis pendant plus de huit ans.

Le Gouvernement considère que le requérant n'a droit qu'à la valeur de sa part successorale représentant les trois quarts de la valeur marchande des appartements vendus aux locataires. Il estime que cette valeur marchande est de 171 077 EUR et fournit l'avis d'un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu'en principe, il n'y a pas lieu d'octroyer une telle indemnisation et invoque l'affaire Sofletea c. Roumanie (n o 48179/99, § 42, 25 novembre 2003). Quant à l'éventuel préjudice moral subi par le requérant, le Gouvernement considère qu'aucun lien de causalité ne peut être retenu entre la prétendue violation de la Convention et le dommage moral allégué.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'Etat d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution des appartements vendus aux locataires de l'immeuble sis à Bucarest 83 rue Tunari, telle qu'ordonnée par le jugement définitif rendu le 13 mai 1998 par le tribunal de première instance de Bucarest, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des appartements.

En l'espèce, s'agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que le requérant et le Gouvernement ont soumis des rapports d'expertise permettant de déterminer la valeur des appartements. Compte tenu également des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle des appartements vendus aux locataires B. et P.M. à 200 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de ses biens, pour lesquelles la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location de l'appartement en question ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). Il y a donc lieu de rejeter ce chef de la demande. B. Frais et dépens

Le requérant ne demande pas de remboursement des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie au requérant aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit restituer au requérant les appartements vendus aux locataires B. et P.M. de l'immeuble sis à Bucarest 83 rue Tunari, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 200 000 EUR (deux cent mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; 5. Dit que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; 6. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 7. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président