AFFAIRE DANULESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE DANULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DANULESCU c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 70890/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 octombrie 2006 DEFINIF 12/01/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Danulescu c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Hedigan președinte Biersan Zagrebelsky Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemele, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 2006, înmânând hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 70890/01) îndreptată împotriva României, printre care și un resortisant al acestui stat, M. La 29 octombrie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Roxana Rizoiu, apoi de dl Beatrice Râmășcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul susținea în special că vânzarea apartamentului său către terți, care a fost validată prin hotărârea Curții de Apel de la București din 30 mai 2000 și nu a generat nicio compensație, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și a susținut că a fost privat de proprietatea sa. La 9 iunie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], în cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Reclamantul s-a născut în 1939 și își are reședința în Saint-Cloud (Franța). Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie apartamentul nr. 1 al clădirii, situat la București n 15 mai 17 rue Jules Michelet, care aparținea părinților săi. Acțiune în revendicare 10. În 1995, reclamantul, susținând că naționalizarea a fost ilegală, sesizează instanța de primă instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului local al orașului București. 11. Prin hotărârea din 24 mai 1996, Tribunalul a primit acțiunea, pe motiv că statul luase în posesie apartamentul fără titlu valabil și, prin urmare, i-a ordonat pârâtei să restituie apartamentul în litigiu, compus din patru piese. 12. printr-o decizie din 27 noiembrie 1996, primarul București a ordonat restituirea apartamentului. Acțiune în anulare a contractului de vânzare al apartamentului 13. Prin contractul încheiat la 22 noiembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, compania care gestionează proprietățile imobiliare ale statului vindea locatarului apartamentul respectiv. 14. Printr-o acțiune introdusă la 12 mai 1997 împotriva celui de-al treilea achizitor, a Consiliului General de la București și a întreprinderii de administrare, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță din București să constate nulitatea contractului de vânzare, deoarece acesta fusese încheiat după judecata Tribunalului de Primă Instanță din București, care îi restituise apartamentul. 15. Printr-o hotărâre din 28 mai 1999, confirmată la apelul părților pârâte, Tribunalul a primit acțiunea și a anulat contractul, pe motiv că, la momentul vânzării, bunul face obiectul unui litigiu. 16. Cel de-al treilea cumpărător introducea o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că vânzarea respectase dispozițiile legii. 112/1995 și că a încheiat contractul de bună-credință. 17. Prin hotărârea din 31 mai 2000, Curtea de Apel de la București a primit recursul, considerând că a cumpărat apartamentul cu bună credință, deoarece nu fusese informat cu privire la existența acțiunii în revendicare și că, la momentul vânzării, hotărârea din 24 mai 1996 nu devenise încă definitivă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44), Strein și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Peduraru c. România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. România 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). CU PRIVIRE LA RECEVABILITATEA CU PRIVIRE LA PUNCTUL ARTICOLULUI 6 alineatul (1) din Convenție 19. Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a instanțelor interne, deoarece aceștia ar fi favorizat chiriașii care ocupă bunul în litigiu, pe parcursul întregii proceduri interpretând în mod eronat dispozițiile Legii nr. 112/95 20. Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie să manifeste părtășie sau prejudecată personală și că, în același timp, instanța trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (Pullar Regatul Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, § 30). Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a remedia această cauză la nivel național și deși are îndoieli cu privire la hotărârea instanțelor naționale în materie de bună credință a părților, Curtea nu identifică, în circumstanțele prezentei specii, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să pună la îndoială imparțialitatea judecătorilor. 22. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În ceea ce privește restul cererii, Curtea constată că acesta nu este în mod evident întemeiat greșit, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Reclamantul susține că vânzarea apartamentului către locatar, validată prin hotărârea Curții de Apel de la București din 31 mai 2000, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. Guvernul consideră că acțiunea în anulare a contractului de vânzare nu are niciun impact asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul său de proprietate, nici șansele sale de a obține proprietatea nu au fost afectate. Potrivit guvernului, constatarea bunei-credințe a cumpărătorului nu echivalează nici cu negarea titlului de proprietate al reclamantului, nici cu confirmarea titlului cumpărătorului, astfel încât procedura în litigiu nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. Bună-credință a cumpărătorului și valabilitatea titlului său de proprietate au fost recunoscute definitiv de instanțele interne. Chiar dacă decizia în litigiu constituie o interferență în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege și avea un scop legitim. În plus, instanțele interne ar fi respectat dispozițiile dreptului intern, în special legea 10/2001. 26. În cele din urmă, guvernul consideră că reclamantul ar fi putut obține o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, dar că nu a urmat procedura prevăzută de această lege. El solicită Curții să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, care vizează accelerarea procedura de restituire și, în cazurile în care o astfel de restituire se dovedește imposibilă, să acorde o compensație constând într-o participație, în calitate de acționari, unui organism de plasament de valori mobiliare În opinia sa, instanțele interne și-au recunoscut dreptul de proprietate și, de asemenea, dreptul de proprietate al celui de-al treilea cumpărător asupra aceluiași bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al proprietății sale. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de proprietatea sa constituie o încălcare a principiului securității rapoartelor juridice. 28. Curtea amintește că, în cauza Paduraru c. România, aceasta a fost, de asemenea, vânzarea unui apartament naționalizat de stat în pofida existenței unei hotărâri definitive care îl obliga să restituie acest apartament reclamantului. În această cauză, Curtea a constatat că reclamantul avea un bun, în sensul Convenției [§ 64 și 65], că vânzarea acestui apartament de către stat constituia o interferență în dreptul persoanei interesate de a-și respecta bunurile (§ 66-71) și că această vânzare nu era prevăzută de lege (§ 72-80 29. Curtea a examinat circumstanțele cazului și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. În speță, Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind identică (punctele 11-12 de mai sus). 30. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită restituirea apartamentului vândut chiriașului, precum și valoarea chiriilor nepermise, care se ridică la 55 580 EUR (EUR). El solicită 50 000 de dolari americani (USD) pentru daune morale pentru traume psihice suferite timp de mai mult de opt ani. 33. Guvernul nu oferă nicio observație cu privire la valoarea de piață a apartamentului. În ceea ce privește suma care reprezintă chiriile nepercepute, guvernul consideră că nu este necesară acordarea unei astfel de despăgubiri și invocă cauza Sofletea c. România 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). În ceea ce privește eventualul prejudiciu moral suferit de solicitant, guvernul consideră că nu se poate reține nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a convenției și pretinsa deteriorare morală. 34. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât, în temeiul convenției, de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. 35. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia, n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 36. În plus, în cazul în care diversele elemente care constituie prejudiciul nu sunt potrivite pentru un calcul exact sau în cazul în care distincția dintre daunele materiale și cele morale se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze în ansamblu (Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 37. În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea apartamentului situat la nr. 1 al imobilului situat la București n 15 Jules Michelet, astfel cum este ordonată prin hotărârea definitivă pronunțată la 24 mai 1996 de către Tribunalul de Primă Instanță din București, ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii curente a apartamentului. 38. În cazul de față, în ceea ce privește stabilirea valorii acestei sume, Curtea constată că nici reclamantul, nici guvernul nu au prezentat rapoarte de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului. 39. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 125 000 EUR. 40. În ceea ce privește sumele solicitate pentru chiriile nerecuperate, Curtea nu poate specula cu privire la posibilitatea și randamentul închirierii apartamentului în cauză (Buzatu c. România, n 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). 41. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la încălcări grave ale dreptului reclamantului de a respecta proprietatea sa, pentru care suma de 4 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Costuri și cheltuieli de judecată 42. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 43. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care a solicitat acest lucru. În acest caz, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă în acest sens. 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibil pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 conform căruia statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 al clădirii situat la București n 15-17 rue Jules Michelet, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească împreună reclamantului, în aceeași perioadă de trei luni, 125 000 EUR (cent douăzeci și cinci de mii EUR) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceeași perioadă de trei luni, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, așa cum s-a afirmat că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 12 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Modululer Președinte

TROISIEME SECTION

AFFAIRE

DANULESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

70890/01)

ARRÊT

STRASBOURG

12 octobre 2006

DÉFINITIF

12/01/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Danulescu c. Roumanie

,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.

Hedigan

,

président

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

MM.

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 septembre 2006,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

70890/01) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Gheorghe­Horia

Dănulescu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 29

octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

Roxana Rizoiu, puis par M

me

Beatrice Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant alléguait en particulier que la vente de son appartement à des tiers, qui a été validée par l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 30

mai 2000 et n'a donné lieu à aucune indemnisation, avait méconnu l'article 1 du Protocole n

o

1, et soutenait qu'il avait été privé de son bien.

4.

Le 9 juin 2004, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

5.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

7.

Le requérant est né en 1939 et réside à Saint-Cloud (France).

A.

Les circonstances de l'espèce

8.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

9.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n

o

92/1950, l'Etat prit possession de l'appartement n

o

1 de l'immeuble sis à Bucarest n

os

15­17

rue

Jules Michelet, qui appartenait à ses parents.

1.

Action en revendication

10.

En 1995, le requérant, faisant valoir que la nationalisation avait été illégale, saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action en revendication immobilière contre le conseil local de la ville de Bucarest.

11.

Par un jugement du 24 mai 1996, le tribunal accueillit l'action, au motif que l'Etat avait pris possession de l'appartement sans titre valable et, par conséquent, ordonna à la partie défenderesse de lui restituer l'appartement litigieux, composé de quatre pièces.

12.

Par une décision du 27 novembre 1996, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l'appartement.

2.

Action en annulation du contrat de vente de l'appartement

13.

Par un contrat conclu le 22 novembre 1996, en vertu de la loi

n

o

112/1995, l'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat vendit au locataire l'appartement en question.

14.

Par une action introduite le 12 mai 1997 contre le tiers acquéreur, le conseil général de Bucarest et l'entreprise gérante, le requérant demanda au tribunal de première instance de Bucarest de constater la nullité du contrat de vente, car il avait été conclu après le jugement du tribunal de première instance de Bucarest lui restituant l'appartement.

15.

Par un jugement du 28 mai 1999, confirmé sur appel interjeté par les parties défenderesses, le tribunal accueillit l'action et annula le contrat, au motif qu'au moment de la vente, le bien faisait l'objet d'un litige.

16.

Le tiers acquéreur introduisit un recours contre ce jugement, en faisant valoir que la vente avait respecté les dispositions de la loi

n

o

112/1995 et qu'il avait conclu le contrat de bonne foi.

17.

Par un arrêt du 31 mai 2000, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours, estimant qu'il avait acheté l'appartement de bonne foi, car il n'avait pas été informé de l'existence de l'action en revendication et, qu'au moment de la vente, le jugement du 24 mai 1996 n'était pas encore devenu définitif.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH 1999-VII, pp.

250-256, §§ 31-44),

Străin et autres c.

Roumanie

(n

o

57001/00, §§

19

‑

26, 21 juillet 2005),

Păduraru c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, 1

er

décembre 2005) et

Porteanu c.

Roumanie

(n

o

4596/03, §§ 23-25, 16 février 2006).

EN DROIT

I.

SUR LA RECEVABILITÉ

A.

Sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

19.

Le requérant se plaint du défaut d'impartialité des tribunaux internes, car ceux-ci auraient favorisé les locataires occupant le bien litigieux, pendant tout le déroulement de la procédure en interprétant d'une manière erronée les dispositions de la loi n

o

112/95.

20.

La Cour rappelle que les juges ne doivent pas manifester de parti pris ou de préjugé personnel et qu'en même temps, le tribunal doit offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (

Pullar

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 10 juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, § 30).

21.

A supposer que le requérant ait épuisé les voies de recours internes pour faire redresser ce grief au niveau national, et bien qu'elle ait de doutes quant au jugement des tribunaux nationaux en matière de bonne foi des parties, la Cour ne décèle, dans les circonstances de la présente espèce, aucun élément subjectif ou objectif de nature à jeter un doute sur l'impartialité des juges.

22.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur le restant de la requête

23.

Pour ce qui est du restant de la requête, la Cour constate que celui-ci n'est pas manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

24.

Le requérant allègue que la vente de l'appartement au locataire, validée par l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 31 mai 2000, a méconnu l'article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

25.

Le Gouvernement considère que l'action en annulation du contrat de vente n'a aucune incidence sur le droit de propriété du requérant, car ni son titre de propriété ni ses chances d'obtenir la possession du bien n'ont été affectés. D'après le Gouvernement, le constat de la bonne foi de l'acheteur n'équivaut ni à une négation du titre de propriété du requérant ni à une confirmation du titre de l'acquéreur. Ainsi, la procédure litigieuse n'a pas porté atteinte au droit de propriété du requérant. La bonne foi de l'acheteur ainsi que la validité de son titre de propriété ont été définitivement reconnues par les tribunaux internes. Même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété du requérant, celle-ci était prévue par la loi, et poursuivait un but légitime. De plus, les tribunaux internes auraient respecté les dispositions du droit interne, notamment la

loi

n

o

10/2001.

26.

Enfin, le Gouvernement estime que le requérant aurait pu obtenir une indemnisation en vertu de la loi n

o

10/2001, mais qu'il n'a pas suivi la procédure prescrite par ladite loi. Il demande à la Cour de prendre en compte la réforme instituée par la loi n

o

247/2005, qui vise à accélérer la

procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s'avère impossible, à octroyer une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières «

Proprietatea

», organisé sous la forme d'une société par actions.

27.

Le requérant conteste cette thèse. Selon lui, les tribunaux internes ont reconnu son droit de propriété et également celui du tiers acquéreur sur le même bien, situation qui rend impossible l'exercice de ses droits en tant que propriétaire de son bien. Le requérant souligne que l'impossibilité de jouir de son bien constitue une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

28.

La Cour rappelle que, dans l'affaire

Păduraru c. Roumanie

, il s'agissait aussi de la vente d'un appartement nationalisé par l'Etat en dépit de l'existence d'un arrêt devenu définitif qui l'obligeait à restituer ledit appartement au requérant. Dans cette affaire, la Cour a constaté que le requérant avait un bien, au sens de la Convention (§§ 64 et 65), que la vente de cet appartement par l'Etat constituait une ingérence dans le droit de l'intéressé au respect de ses biens (§§ 66-71) et que cette vente n'était pas prévue par la loi (§§ 72-80).

29.

La Cour a examiné les circonstances de l'espèce et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de raison de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant identique (paragraphes 11 - 12 ci-dessus).

30.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

32.

Le requérant demande la restitution de l'appartement vendu au locataire ainsi que la valeur des loyers non perçus, qu'il chiffre à 55

580

euros (EUR). Il

demande 50

000 dollars américains (USD) au titre du dommage moral pour les «

traumatismes psychiques

» subis pendant plus de huit ans.

33.

Le Gouvernement ne fournit aucune observation sur la valeur marchande de l'appartement. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu'il n'y a pas lieu d'octroyer une telle indemnisation et invoque l'affaire

Sofletea c. Roumanie

(n

o

48179/99, § 42, 25 novembre 2003). S'agissant de l'éventuel préjudice moral subi par le requérant, le Gouvernement considère qu'aucun lien de causalité ne peut être retenu entre la prétendue violation de la Convention et le dommage moral allégué.

34.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

35.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres,

Ernestina

Zullo

c.

Italie

, n

o

64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

36.

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (

Comingersoll c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, §

29, CEDH 2000-IV).

37.

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de l'appartement situé au n

o

1 de l'immeuble sis à Bucarest n

os

15­17

rue

Jules Michelet, telle qu'ordonnée par le jugement définitif rendu le 24 mai 1996 par le tribunal de première instance de Bucarest, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n

o

1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement.

38.

En l'espèce, s'agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que ni le requérant ni le Gouvernement n'ont soumis de rapports d'expertise permettant de déterminer la valeur de l'appartement.

39.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 125

000 EUR.

40.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location de l'appartement en question (

Buzatu c. Roumanie

, n

o

34642/97, §

18, 27

janvier

2005).

41.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de son bien, pour lequel la somme de 4

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

B.

Frais et dépens

42.

Le requérant ne demande pas de remboursement des frais et dépens.

43.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie au requérant aucune somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n

o

1, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit restituer au requérant l'appartement n

o

1 de l'immeuble sis à Bucarest n

os

15-17 rue Jules Michelet, dans les trois

mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention

;

b)

qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser conjointement au requérant, dans les mêmes trois mois, 125

000

EUR (cent vingt-cinq mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

4.

Dit

que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois

mois, 4

000 EUR (quatre mille euros) pour préjudice moral

;

5.

Dit

que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

6.

Dit

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

John

Hedigan

Greffier

Président