ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 7 iunie 2007, reclamanta M.E.Z.M., prin mandatar M.D. a chemat în judecată pe pârâta B.A., solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 1 situat în București. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 16640 din 25 iulie 1996 pe rolul Judecătoriei sector 1 București a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 1 București și SC H.N. SA, obligarea la restituirea imobilului situat în Calea Dorobanților colț cu. str. Bruxelles, sector 1, București, trecut în proprietatea statului fără titlu.

Litigiul s-a finalizat, după două cicluri procesuale, prin decizia nr. 1624 din 16 aprilie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă, prin care s-a respins recursul reclamantei, reținându-se că prin Dispoziția Primarului general nr. 516 din 09 septembrie 2002, petentei i s-a restituit imobilul din Calea Dorobanților colț cu str. Bruxelles, compus din teren în suprafață de 183,49 mp și construcție, mai puțin apartamentul nr. 1, vândut fostului chiriaș B.A., în temeiul Legii nr. 112/1995. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a arătat că nu mai exista interes juridic pentru reclamantă în acel proces. Mai mult, Curtea a precizat că, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu deținătorul actual și nici nu a invocat nulitatea contractului.

Deci, a susținut reclamanta, acțiunea în revendicare are ca temei chiar considerentele deciziei Î.C.C.J. Prin cererea precizatoare formulată la data de 5 septembrie 2007, reclamanta M.E.Z. M. a arătat că revendică și terenul aferent apartamentului, în suprafață de 67,51 m.p. și a solicitat introducerea în cauză a pârâților Municipiul București, prin primar general și SC H.N. SA Prin notificarea formulată la data de 9 octombrie 2001, reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului, iar, prin Dispoziția Primarului general nr. 516 din 9 septembrie 2002, i-a fost restituit în proprietate imobilul din Calea Dorobanților, compus din teren în suprafață de 183,49 m.p. și construcție, cu excepția apartamentului nr. 1, vândut pârâtei B.A.

În operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța trebuie să dea întâietate contractului încheiat de autoarea sa, care este adevăratul proprietar deposedat nelegal, în timp ce contractul încheiat de pârâtă, prin fraudarea legii, nu îi este opozabil. Prin întâmpinările formulate, pârâta B.A. a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar Municipiul București excepția inadmisibilității acțiunii. Pârâtul Municipiul București a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului vânzării. Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, susținând că deposedarea cumpărătorului întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ.

La data de 17 octombrie 2007, pârâta B.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, a Ministerului Finanțelor Publice și SC H.N. SA, solicitând obligarea lor la plata prețului actualizat și a îmbunătățirilor necesare și utile. Prin încheierea de la 22 octombrie 2008, instanța a constatat că excepția de inadmisibilitate și excepția lipsei de interes sunt lipsite de obiect, întrucât reclamanta nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe cererea principală. La aceeași dată, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor pe cererea de chemare în garanție.

Prin sentința nr. 384 din 9 martie 2011, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, acțiunea principală formulată și precizată de reclamanta M.E.Z. M. în contradictoriu cu pârâții B.A., Municipiul București, prin primar general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.A. în contradictoriu cu Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA, ca neîntemeiată Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în privința excepției autorității de lucru judecat, că tripla identitate de părți, obiect și cauză cerută de dispozițiile art. 1201 C. civ.

nu este întrunită, deoarece în prezenta cauză nu s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, iar acțiunea în revendicare pe care reclamanta a formulat-o în contradictoriu cu pârâta B.A. are ca obiect numai apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului; această cerere nu a fost formulată în procesul derulat între reclamantă, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA. Procedând la analiza comparativă a titlurilor de proprietate, respectiv contractul de vânzare–cumpărare din 14 noiembrie 1928, încheiat de autoarea reclamantei N.M. și contractul de vânzare– cumpărare, încheiat de pârâta B.A., tribunalul a constatat preferabil acest din urmă contract în temeiul art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, reprezintă dreptul comun în materia imobilelor preluate abuziv.

Instanța supremă a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a alege între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că persoanele care au dobândit cu bună-credință un imobil naționalizat nu ar trebui să fie aduse în situația de a suporta ele însele greutatea responsabilității statului care a confiscat acele bunuri și că atenuarea vechilor inechități nu trebuie să creeze altele noi. De asemenea, s-a subliniat că exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință și că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine Convenției.

În situația în care și pârâtul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă. În speță, pârâta B.A. este subdobânditor cu titlu oneros al apartamentului revendicat și în favoarea sa operează prezumția de bună credință, prezumție care nu a fost înlăturată prin formularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

De altfel, această acțiune, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001 este prescrisă, întrucât legiuitorul a prevăzut un termen de un an, ulterior prelungit succesiv cu 6 luni pentru formularea cererii, indiferent de cauza de nulitate invocată; conform art. 45 alin. (5), termenul curge de la data intrării în vigoare a legii și s-a împlinit la 14 august 2002. Tribunalul a mai constatat că în cauză nu s-a produs o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta a susținut că prin dispoziția Primarului general i s-a restituit imobilul în litigiu, cu excepția apartamentului de la parter, pentru care dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Reclamanta nu a dovedit că cererea de acordare a despăgubirilor pentru apartamentul în litigiu a fost respinsă. Cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.A. a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece prin respingerea acțiunii în revendicare aceasta păstrează posesia bunului; doar în situația evingerii sale de către adevăratul proprietar, pârâta ar avea dreptul la restituirea prețului actualizat al apartamentului și la contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost, de asemenea, respinsă pe considerentul că obligația de restituire a prețului actualizat, în situația apartamentelor vândute cu încălcarea Legii nr. 112/1995, este stabilită în sarcina sa, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin decizia nr. 46A din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost formulată de reclamanta M.E.Z. M. la data de 7 iunie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta a solicitat să fie obligată pârâta B.A. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. Bruxelles, parter, ap.1, sector 1, deținut conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 iunie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

A mai precizat că imobilul revendicat a aparținut autorilor săi și că a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Criticile din apel nu sunt concrete și directe la considerentele instanței de fond, astfel încât curtea de apel a analizat aspectele semnalate, legate de valabilitatea titlului statului (ca o analiză prealabilă acțiunii în revendicare de drept comun), de incidența temeiurilor juridice invocate (art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – în privința dovedirii unui drept de proprietate al reclamantei, respectiv în justificarea deținerii unui „bun” în sensul Convenției, de către aceasta, precum și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), de efectele hotărârii judecătorești menționate, dar și cele ale deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a constatat că, în mod corect tribunalul a reținut că analiza acestei cereri urmează să aibă în vedere efectele legii speciale – Legea nr. 10/2001 (ce reglementează modalitate concretă de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989), chiar dacă reclamanta și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a apartamentului revendicat, curtea de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În speță, reclamanta M.E.Z. M. a urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, astfel cum rezultă și din dispoziția Primăriei Municipiului București, imobilul în litigiu fiind, de altfel, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. Așadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin sentința apelată. Trebuie avut în vedere și faptul că a refuza reclamantei M.E.Z. M. calea dreptului comun de realizare a dreptului său, cerere transmisă cesionarului de drepturi litigioase G.F.L., ar însemna a încălca dreptul acesteia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a mai reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Conform deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, instanța supremă nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale - Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký, § 52). Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Astfel, Curții i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75). Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei M.E.Z. M. în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârea emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Primăria Municipiului București, deși constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală și propune, în viitor, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei M.E.Z. M., pentru apartamentul revendicat nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui imobil. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta, precum și cesionarul G.F.L., s-ar putea prevala. Dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile interne reiese că acele condiții legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație.

Ca atare, reclamanta M.E.Z. M., respectiv cesionarul G.F.L., beneficiază de un drept de a fi despăgubiți. Această creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, § 52). Totodată, în cauză, trebuie a se stabili dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Or, în speță, necontestarea titlului de proprietate al pârâtei B.A. în termenul prevăzut de legea specială nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acesteia.

În acest context, s-a arătat că apelantul G.F.L.

nu poate susține, în continuare, încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, transmițătorul de drepturi litigioase neînțelegând să conteste anterior promovării acestui litigiu, în condițiile Legii nr. 10/2001, o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 3 iunie 1997. Pe de altă parte, buna credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza de față, însă, cât timp nu se recunoaște în persoana reclamantului G.F.L., căruia i s-a transmis calitatea procesuală activă în cauză, existența unui „bun actual”, ci doar a unui „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, acesta nu poate folosi prezenta acțiune în revendicare de drept comun, pretențiile sale putând fi soluționate doar în procedura legii speciale.

În legătură cu încălcarea de către instanțe a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a reținut că din perspectiva acestei norme juridice se poate analiza caracterul rezonabil al duratei procedurii (ce se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru părțile interesate în speță), nu și consecințele promovării unei acțiuni în justiție (în acest din urmă caz, instanța considerând că nu există nicio normă internă sau internațională care să garanteze reclamantului soluționarea favorabilă a pretențiilor formulate).

Chiar dacă o persoană are, pe plan intern, o anumită pretenție ce poate da naștere unei acțiuni în justiție, uneori nu este suficientă numai luarea în considerare a caracterului material al dreptului civil în cauză, astfel cum este el definit în normele naționale de drept, spre a se considera aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, este necesar, în același timp, să nu existe „bariere procedurale”, pentru că organele Convenției nu pot crea, prin interpretarea dispozițiilor acestui text, un drept material cu caracter civil, care nu ar avea o bază legală într-un stat contractant. În concret, nu poate fi reținută o astfel de apărare a apelantului reclamant G.F.L., recuperarea în natură a imobilului revendicat nefiind garantată în lipsa unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei decizii administrative în acest sens.

Chiar având în vedere momentul menționat de apelant - anul 1996, instanța de apel a înlăturat critica invocată, întrucât, pe de o parte, partea în cauză se raportează la mai multe proceduri (fie administrative, fie judecătorești), iar, pe de altă parte, nu a dovedit, în ceea ce privește litigiul pendinte, întrunirea criteriilor consacrate de jurisprudența C.E.D.O. pentru aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenție. În speță, acțiunea a fost promovată în anul 2007, în fond fiind formulate completări și precizări ale acțiunii, precum și cereri de chemare în garanție, ce au condus gradual la lărgirea cadrului procesual și administrarea de dovezi sub toate aspectele sesizate. Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.F.L., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost naționalizat fără titlu și, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestuia îi este recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul său de proprietate asupra bunului în care se găsește apartamentul ce face obiectul acestei pricini. Consecința directă o constituie faptul că se poate considera că recurentul deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Recurentul a arătat că soluția de admitere a acțiunii în revendicare nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, deși nu este impusă de aceasta.

Chiar dacă s-ar reține că doar intimata-pârâtă are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., nu mai puțin s-ar impune admiterea acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor dreptului intern, urmând ca pârâta să beneficieze de o reparație efectivă și adecvată prejudiciului suferit prin pierderea imobilului. Pârâta ar avea la dispoziție o acțiune în pretenții având ca obiect plata valorii de circulație la momentul evicțiunii, iar hotărârea judecătorească obținută poate fi pusă în executare de îndată, potrivit dreptului comun pentru realizarea integrală a creanței bănești fără întârziere și eșalonări.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a Hotărârii „Maria Atanasiu și alții/România”, reclamantul a arătat că dreptul său de proprietate asupra imobilului, mai puțin asupra apartamentului în discuție în prezentul dosar, a fost recunoscut de autoritățile statului, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta a fost făcută cu neobservarea formelor legale în materie, respectiv a fost încheiat deși autoarea sa făcuse publică intenția de a revendica imobilul și îl revendicase în conformitate cu prevederile legale în materie. Totodată, recurentul-reclamant a susținut că deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., conform interpretării date în jurisprudența C.E.D.O.

în numeroase cauze pronunțate împotriva României: Păduraru, Porțeanu, Radu, Străin, etc. Astfel, compatibilitatea vânzării bunului de stat către chiriaș cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. trebuie justificată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cuc respectarea principiului proporționalității. În speță, la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat și ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Ca urmare, ingerința în dreptul e proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. La momentul ingerinței (1996-2000) nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuințele către chiriași, iar punerea în posesie a reclamantului cu spațiile locative înstrăinate nu s-a făcut și nici nu i-au fost acordate alte despăgubiri. Pe de altă parte nu există nicio circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor. Astfel, recurentul a solicitat să se constată că în speță, nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul său de proprietate.

În consecință, nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu se pot recunoaște nici efectele bunei credințe a cumpărătoarei în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat această hotărâre în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia în interesul legii, Înalta Curte nu a analizat numai conflictul între legea specială și legea generală, ci și conflictul între legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect asupra căruia curtea de apel nu s-a aplecat deloc.

Conform deciziei nr. 33/2008, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Or, faptul că Legea nr. 10/2001 contravine C.E.D.O. s-a stabilit în repetate rânduri în cauzele împotriva României, prin care Curtea europeană a dispus măsuri generale, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot „Maria Atanasiu și alții/România”. În consecință, orice altă modalitate de interpretare a acestei decizii în interesul legii este în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se impune a fi înlăturată de către instanța de recurs. În condițiile în care autorul pârâtei (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, reclamantul deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.

Dispozițiile legale pertinente în raport de care se pot analiza titlurile de proprietate ale părților sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Or, prin decizia anterioară pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, i s-a recunoscut reclamantului în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în care se găsește și locuința revendicată în această pricină, constatându-se că imobilul situat în str. Bruxelles a fost preluat de stat în anul 1950 fără titlu legal. Pentru toate argumentele prezentate în motivarea recursului, reclamantul a solicitat pe fondul cauzei, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Așa cum instanța de apel a reținut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

În acest context, Înalta Curte constată că și în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, contrar celor susținute de recurent, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, de altfel, au fost reținute de către instanțele fondului, ca temei de drept al acordării măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobil. În speță, reclamantul nu a atacat în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apt.

nr. 1 din imobil și, ca urmare, nu a obținut anularea acestui contract. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat chiar din culpa reclamantului, care nu a înțeles să solicite desființarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală. Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate fi obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâtei, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului pârâtei în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

și nu poate pretinde că are „o speranță legitimă” să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Cu urmare, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției. În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).

Față de cele reținute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar. În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În plus, dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt) nu se pot ignora efectele soluționării cererii de restituire formulată de reclamant în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deja parcursă, urmare căreia s-a emis dispoziția nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului municipiului București.

Prin acest act s-a dispus cu privire la apartamentul nr. 1 vândut în baza Legii nr. 112/1995, atribuirea de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1624 din 16 aprilie 2003, a respins recursul reclamantei pe considerentul că nu mai subzistă niciun interes juridic pentru aceasta, reținând că, pe de o parte, prin Dispoziția nr. 516 din 09 septembrie 2002, Primarul General al Municipiului București a dispus, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui imobil către reclamantă, mai puțin apartamentul nr. 1 parter, vândut către intervenienta B.A., iar, pe de altă parte, nu a fost formulată o acțiune în revendicare în contradictoriu cu deținătorul actual la imobilului și nici nu s-a solicitat anularea titlului deținut de B.A.

Având în vedere aspectul analizat, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs dezvoltate din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului sunt lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată, după cum s-a arătat în precedent, iar recurentul nu ar putea obține o dublă reparație pentru imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, nici din perspectiva Convenției nu avea vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la aceste apartament, așa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12 octombrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Așa fiind, este util a se observa că, în jurisprudența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul Curții europene față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în jurisprudența anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat, în același gen de cauze, că reclamanții au chiar un “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un “interes patrimonial” de a obține restituirea în natură (însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 – 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33). În cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,

142 și 143). Așadar, în speță, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condițiile în care vor iniția demersuri în acest sens în procedura titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-a și produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit dispoziției nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului municipiului București.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost deja prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată deja (obținerea efectivă a titlurilor de despăgubire la Fondul „Proprietatea” fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 și se plasează în sfera de aplicarea titlului VII din Legea nr. 247/2005, act normativ distinct), reclamantul nu avea un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.F.L. împotriva deciziei nr. 46A din data de 7 februarie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.