ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 7 iunie 2007,

reclamanta M.E.Z.M., prin mandatar M.D. a chemat în judecată pe pârâta B.A.,

solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și posesie a

apartamentului nr. 1 situat în București.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 16640 din

25 iulie 1996 pe rolul Judecătoriei sector 1 București a solicitat în

contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 1 București și SC H.N. SA,

obligarea la restituirea imobilului situat în Calea Dorobanților colț cu. str.

Bruxelles, sector 1, București, trecut în proprietatea statului fără titlu.

Litigiul s-a

finalizat, după două cicluri procesuale, prin decizia nr. 1624 din 16 aprilie

2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă, prin care s-a

respins recursul reclamantei, reținându-se că prin Dispoziția Primarului

general nr. 516 din 09 septembrie 2002, petentei i s-a restituit imobilul din

Calea Dorobanților colț cu str. Bruxelles, compus din teren în suprafață de

183,49 mp și construcție, mai puțin apartamentul nr. 1, vândut fostului chiriaș

B.A., în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, Curtea

Supremă de Justiție a arătat că nu mai exista interes juridic pentru reclamantă

în acel proces. Mai mult, Curtea a precizat că, pentru apartamentul vândut în

temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a formulat acțiune în revendicare în

contradictoriu cu deținătorul actual și nici nu a invocat nulitatea

contractului.

Deci, a susținut

reclamanta, acțiunea în revendicare are ca temei chiar considerentele deciziei

Î.C.C.J.

Prin cererea

precizatoare formulată la data de 5 septembrie 2007, reclamanta M.E.Z. M. a

arătat că revendică și terenul aferent apartamentului, în suprafață de 67,51

m.p. și a solicitat introducerea în cauză a pârâților Municipiul București,

prin primar general și SC H.N. SA

Prin notificarea

formulată la data de 9 octombrie 2001, reclamanta a solicitat retrocedarea

imobilului, iar, prin Dispoziția Primarului general nr. 516 din 9 septembrie

2002, i-a fost restituit în proprietate imobilul din Calea Dorobanților, compus

din teren în suprafață de 183,49 m.p. și construcție, cu excepția

apartamentului nr. 1, vândut pârâtei B.A.

În operațiunea de

comparare a titlurilor de proprietate, instanța trebuie să dea întâietate

contractului încheiat de autoarea sa, care este adevăratul proprietar deposedat

nelegal, în timp ce contractul încheiat de pârâtă, prin fraudarea legii, nu îi

este opozabil.

Prin întâmpinările

formulate, pârâta B.A. a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar

Municipiul București excepția inadmisibilității acțiunii.

Pârâtul Municipiul

București a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului vânzării.

Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive,

susținând că deposedarea cumpărătorului întrunește condițiile unei tulburări de

drept prin fapta unui terț și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1337

C. civ.

La data de 17

octombrie 2007, pârâta B.A. a formulat cerere de chemare în garanție a

Municipiului București, a Ministerului Finanțelor Publice și SC H.N. SA,

solicitând obligarea lor la plata prețului actualizat și a îmbunătățirilor

necesare și utile.

Prin încheierea de la

22 octombrie 2008, instanța a constatat că excepția de inadmisibilitate și

excepția lipsei de interes sunt lipsite de obiect, întrucât reclamanta nu a

formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București pe cererea principală. La aceeași dată, instanța a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a unit cu

fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor pe

cererea de chemare în garanție.

Prin sentința nr. 384

din 9 martie 2011, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a respins

excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, acțiunea principală formulată și

precizată de reclamanta M.E.Z. M. în contradictoriu cu pârâții B.A., Municipiul

București, prin primar general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

B.A. în contradictoriu cu Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice

și SC H.N. SA, ca neîntemeiată

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut în privința excepției autorității de lucru

judecat, că tripla identitate de părți, obiect și cauză cerută de dispozițiile

art. 1201 C. civ. nu este întrunită, deoarece în prezenta cauză nu s-a

solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, iar acțiunea în revendicare

pe care reclamanta a formulat-o în contradictoriu cu pârâta B.A. are ca obiect

numai apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului; această cerere nu a

fost formulată în procesul derulat între reclamantă, Consiliul General al

Municipiului București și SC H.N. SA.

Procedând la analiza

comparativă a titlurilor de proprietate, respectiv contractul de

vânzare–cumpărare din 14 noiembrie 1928, încheiat de autoarea reclamantei N.M.

și contractul de vânzare– cumpărare, încheiat de pârâta B.A., tribunalul a

constatat preferabil acest din urmă contract în temeiul art. 18 lit. c) și art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care, potrivit Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, reprezintă dreptul comun în materia imobilelor preluate

abuziv.

Instanța supremă a

statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a alege între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

art. 480 C. civ.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că persoanele care au

dobândit cu bună-credință un imobil naționalizat nu ar trebui să fie aduse în situația

de a suporta ele însele greutatea responsabilității statului care a confiscat

acele bunuri și că atenuarea vechilor inechități nu trebuie să creeze altele

noi.

De asemenea, s-a

subliniat că exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință și că

aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine

Convenției.

În situația în care

și pârâtul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul, sau o speranță legitimă dedusă din

dispozițiile legii, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect,

restituirea în natură nu mai este posibilă.

În speță, pârâta B.A.

este subdobânditor cu titlu oneros al apartamentului revendicat și în favoarea

sa operează prezumția de bună credință, prezumție care nu a fost înlăturată

prin formularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare. De altfel, această acțiune, potrivit art. 45 din Legea nr.

10/2001 este prescrisă, întrucât legiuitorul a prevăzut un termen de un an,

ulterior prelungit succesiv cu 6 luni pentru formularea cererii, indiferent de

cauza de nulitate invocată; conform art. 45 alin. (5), termenul curge de la

data intrării în vigoare a legii și s-a împlinit la 14 august 2002.

Tribunalul a mai

constatat că în cauză nu s-a produs o încălcare a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta a

susținut că prin dispoziția Primarului general i s-a restituit imobilul în

litigiu, cu excepția apartamentului de la parter, pentru care dispozițiile

Legii nr. 10/2001 prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin

echivalent. Reclamanta nu a dovedit că cererea de acordare a despăgubirilor

pentru apartamentul în litigiu a fost respinsă.

Cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta B.A. a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece

prin respingerea acțiunii în revendicare aceasta păstrează posesia bunului;

doar în situația evingerii sale de către adevăratul proprietar, pârâta ar avea

dreptul la restituirea prețului actualizat al apartamentului și la

contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost, de

asemenea, respinsă pe considerentul că obligația de restituire a prețului

actualizat, în situația apartamentelor vândute cu încălcarea Legii nr.

112/1995, este stabilită în sarcina sa, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Prin decizia nr. 46A

din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., a fost formulată de reclamanta M.E.Z. M. la data

de 7 iunie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta a

solicitat să fie obligată pârâta B.A. să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul din București, str. Bruxelles, parter, ap.1, sector

1, deținut conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 iunie 1997, încheiat

în baza Legii nr. 112/1995. A mai precizat că imobilul revendicat a aparținut

autorilor săi și că a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.

92/1950.

Criticile din apel nu

sunt concrete și directe la considerentele instanței de fond, astfel încât

curtea de apel a analizat aspectele semnalate, legate de valabilitatea titlului

statului (ca o analiză prealabilă acțiunii în revendicare de drept comun), de

incidența temeiurilor juridice invocate (art. 480 C. civ., art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 17

din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – în privința dovedirii

unui drept de proprietate al reclamantei, respectiv în justificarea deținerii

unui „bun” în sensul Convenției, de către aceasta, precum și art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), de efectele hotărârii

judecătorești menționate, dar și cele ale deciziei nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a

constatat că, în mod corect tribunalul a reținut că analiza acestei cereri

urmează să aibă în vedere efectele legii speciale – Legea nr. 10/2001 (ce

reglementează modalitate concretă de repare a prejudiciului creat prin

preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945–22

decembrie 1989), chiar dacă reclamanta și-a întemeiat cererea pe normele de

drept comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine

caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Față de situația

juridică a apartamentului revendicat, curtea de apel a avut în vedere faptul că

problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil,

ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția

europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin decizia în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie

pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În speță, reclamanta

M.E.Z. M. a urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, astfel

cum rezultă și din dispoziția Primăriei Municipiului București, imobilul în

litigiu fiind, de altfel, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Așadar, este dovedit

în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil

ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin

sentința apelată.

Trebuie avut în

vedere și faptul că a refuza reclamantei M.E.Z. M. calea dreptului comun de

realizare a dreptului său, cerere transmisă cesionarului de drepturi litigioase

G.F.L., ar însemna a încălca dreptul acesteia la liberul acces la justiție,

protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a mai

reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum

stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea

priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate

constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura

neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială,

instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din

coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia

instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice

dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a

aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul

național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al

Convenției”.

Conform deciziei nr.

33 din 9 iunie 2008, instanța supremă nu exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile

existenței legii speciale - Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context,

principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în

soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este

deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva

dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile

aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi

și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din

Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe

legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței

în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege

accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și

cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este

important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a

necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale

fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe

independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și

obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui

proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la

un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura

în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul

acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât

și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv

al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii

Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie

2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, §

35, CEDO 2004-IX).

Dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială”, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (Kopecký, § 52).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului consacră o deosebită importanță momentului de la care

persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept

la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, Curții i-a

fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând cont

de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în

jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se

vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75).

Curtea a mai

constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri.

Prin urmare,

transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei

M.E.Z. M. în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârea emisă în

baza Legii nr. 10/2001 de Primăria Municipiului București, deși constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală și propune, în viitor,

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei M.E.Z. M., pentru

apartamentul revendicat nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui imobil.

Rezultă că acest

apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

de care reclamanta, precum și cesionarul G.F.L., s-ar putea prevala.

Dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod

automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din

moment ce din hotărârile interne reiese că acele condiții legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație.

Ca atare, reclamanta

M.E.Z. M., respectiv cesionarul G.F.L., beneficiază de un drept de a fi

despăgubiți. Această creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de

bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea „bun” la care se

referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, §

52).

Totodată, în cauză,

trebuie a se stabili dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Or, în speță,

necontestarea titlului de proprietate al pârâtei B.A. în termenul prevăzut de

legea specială nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de

proprietate al acesteia.

În acest context, s-a

arătat că apelantul G.F.L. nu poate susține, în continuare, încălcarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, transmițătorul de drepturi litigioase

neînțelegând să conteste anterior promovării acestui litigiu, în condițiile

Legii nr. 10/2001, o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare

cumpărare din 3 iunie 1997.

Pe de altă parte,

buna credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea

administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are

nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular,

implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza de față,

însă, cât timp nu se recunoaște în persoana reclamantului G.F.L., căruia i s-a

transmis calitatea procesuală activă în cauză, existența unui „bun actual”, ci

doar a unui „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern,

acesta nu poate folosi prezenta acțiune în revendicare de drept comun,

pretențiile sale putând fi soluționate doar în procedura legii speciale.

În legătură cu

încălcarea de către instanțe a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, curtea de apel a reținut că din perspectiva acestei norme

juridice se poate analiza caracterul rezonabil al duratei procedurii (ce se

apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile

consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza

litigiului pentru părțile interesate în speță), nu și consecințele promovării

unei acțiuni în justiție (în acest din urmă caz, instanța considerând că nu

există nicio normă internă sau internațională care să garanteze reclamantului

soluționarea favorabilă a pretențiilor formulate).

Chiar dacă o persoană

are, pe plan intern, o anumită pretenție ce poate da naștere unei acțiuni în

justiție, uneori nu este suficientă numai luarea în considerare a caracterului

material al dreptului civil în cauză, astfel cum este el definit în normele

naționale de drept, spre a se considera aplicabile dispozițiile art. 6 alin.

(1) din Convenție, este necesar, în același timp, să nu existe „bariere

procedurale”, pentru că organele Convenției nu pot crea, prin interpretarea

dispozițiilor acestui text, un drept material cu caracter civil, care nu ar

avea o bază legală într-un stat contractant.

În concret, nu poate

fi reținută o astfel de apărare a apelantului reclamant G.F.L., recuperarea în

natură a imobilului revendicat nefiind garantată în lipsa unei hotărâri

judecătorești irevocabile sau a unei decizii administrative în acest sens.

Chiar având în vedere

momentul menționat de apelant - anul 1996, instanța de apel a înlăturat critica

invocată, întrucât, pe de o parte, partea în cauză se raportează la mai multe

proceduri (fie administrative, fie judecătorești), iar, pe de altă parte, nu a

dovedit, în ceea ce privește litigiul pendinte, întrunirea criteriilor

consacrate de jurisprudența C.E.D.O. pentru aplicarea art. 6 alin. (1) din

Convenție.

În speță, acțiunea a

fost promovată în anul 2007, în fond fiind formulate completări și precizări

ale acțiunii, precum și cereri de chemare în garanție, ce au condus gradual la

lărgirea cadrului procesual și administrarea de dovezi sub toate aspectele

sesizate.

Împotriva acestei

decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.F.L., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în

tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost

formulată.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost naționalizat

fără titlu și, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestuia îi este recunoscut, cu efect

retroactiv, dreptul său de proprietate asupra bunului în care se găsește

apartamentul ce face obiectul acestei pricini.

Consecința directă o

constituie faptul că se poate considera că recurentul deține un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Recurentul a arătat

că soluția de admitere a acțiunii în revendicare nu contravine Convenției

Europene a Drepturilor Omului, deși nu este impusă de aceasta.

Chiar dacă s-ar

reține că doar intimata-pârâtă are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la C.E.D.O., nu mai puțin s-ar impune admiterea acțiunii în revendicare

potrivit dispozițiilor dreptului intern, urmând ca pârâta să beneficieze de o

reparație efectivă și adecvată prejudiciului suferit prin pierderea imobilului.

Pârâta ar avea la dispoziție o acțiune în pretenții având ca obiect plata

valorii de circulație la momentul evicțiunii, iar hotărârea judecătorească obținută

poate fi pusă în executare de îndată, potrivit dreptului comun pentru

realizarea integrală a creanței bănești fără întârziere și eșalonări.

În ceea ce privește

aplicabilitatea în cauză a Hotărârii „Maria Atanasiu și alții/România”,

reclamantul a arătat că dreptul său de proprietate asupra imobilului, mai puțin

asupra apartamentului în discuție în prezentul dosar, a fost recunoscut de

autoritățile statului, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu

pârâta a fost făcută cu neobservarea formelor legale în materie, respectiv a

fost încheiat deși autoarea sa făcuse publică intenția de a revendica imobilul

și îl revendicase în conformitate cu prevederile legale în materie.

Totodată,

recurentul-reclamant a susținut că deține un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., conform interpretării date în jurisprudența

C.E.D.O. în numeroase cauze pronunțate împotriva României: Păduraru, Porțeanu,

Radu, Străin, etc.

Astfel,

compatibilitatea vânzării bunului de stat către chiriaș cu dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. trebuie justificată prin prisma justificării

ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului.

O privare de

proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se

demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de

utilitate publică și cuc respectarea principiului proporționalității.

În speță, la momentul

vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat și ingerința

litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu

permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Ca urmare, ingerința

în dreptul e proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală,

încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

La momentul

ingerinței (1996-2000) nu existau dispoziții legale care să reglementeze

dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept

de către stat locuințele către chiriași, iar punerea în posesie a reclamantului

cu spațiile locative înstrăinate nu s-a făcut și nici nu i-au fost acordate

alte despăgubiri.

Pe de altă parte nu

există nicio circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a

despăgubirilor.

Astfel, recurentul a

solicitat să se constată că în speță, nu s-a respectat principiul

proporționalității ingerinței în dreptul său de proprietate.

În consecință,

nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu se

pot recunoaște nici efectele bunei credințe a cumpărătoarei în ceea ce privește

dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-reclamant a susținut că

instanța de apel a interpretat această hotărâre în contradicție cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia în

interesul legii, Înalta Curte nu a analizat numai conflictul între legea

specială și legea generală, ci și conflictul între legea internă, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect asupra

căruia curtea de apel nu s-a aplecat deloc. Conform deciziei nr. 33/2008, în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta

din urmă are prioritate.

Or, faptul că Legea

nr. 10/2001 contravine C.E.D.O. s-a stabilit în repetate rânduri în cauzele

împotriva României, prin care Curtea europeană a dispus măsuri generale,

culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot „Maria Atanasiu și

alții/România”.

În consecință, orice

altă modalitate de interpretare a acestei decizii în interesul legii este în

contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se impune a fi

înlăturată de către instanța de recurs.

În condițiile în care

autorul pârâtei (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, reclamantul deține

un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Dispozițiile legale

pertinente în raport de care se pot analiza titlurile de proprietate ale

părților sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Or, prin decizia

anterioară pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, i s-a recunoscut

reclamantului în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în

care se găsește și locuința revendicată în această pricină, constatându-se că

imobilul situat în str. Bruxelles a fost preluat de stat în anul 1950 fără

titlu legal.

Pentru toate

argumentele prezentate în motivarea recursului, reclamantul a solicitat pe

fondul cauzei, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Acțiunea în revendicare prin care se

urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie

să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative

ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Așa cum instanța de

apel a reținut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul

legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva

chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus

derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor

neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului,

Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului

securității raporturilor juridice.

În acest

context, Înalta Curte constată că și în cadrul soluționării prezentei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, contrar celor

susținute de recurent, aplicarea prevederilor de drept material din legea

specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la

apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, de altfel, au fost reținute de către

instanțele fondului, ca temei de drept al acordării măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru imobil.

În speță, reclamantul nu a atacat în termenul

special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul Legii nr.

112/1995, pentru apt. nr. 1 din imobil și, ca urmare, nu a obținut anularea

acestui contract.

Aceasta înseamnă că

titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat chiar din culpa reclamantului,

care nu a înțeles să solicite desființarea actului juridic enunțat în termenul

de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală.

Neacționând în sensul

atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat

consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permite

restituirea în natură a imobilelor legal vândute.

Câtă vreme acest contract nu a fost constatat

nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate fi

obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și liniștită

posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din

această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susținerea acțiunii în

revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să

spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului

pârâtei, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului pârâtei

în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit celor expuse

în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un

criteriu legal de preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în

discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și nu poate pretinde că are „o

speranță legitimă” să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță

legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza

Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Cu urmare, cât privește raportul dintre legea

internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la

C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Astfel, atunci când există neconcordanțe între

legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul în acțiunea

în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției.

În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul

că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este

necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat

aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).

Față de cele reținute anterior, este corect

că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a

consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul

chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar.

În acest context, pârâtul cumpărător

beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu de proprietate

valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de

protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

În plus,

dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de

fapt) nu se pot ignora efectele soluționării cererii de restituire formulată de

reclamant în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deja

parcursă, urmare căreia s-a emis dispoziția nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului

municipiului București. Prin acest act s-a dispus cu privire la apartamentul

nr. 1 vândut în baza Legii nr. 112/1995, atribuirea de măsuri reparatorii în

echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Mai mult, Curtea

Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1624 din 16 aprilie 2003, a

respins recursul reclamantei pe considerentul că nu mai subzistă niciun interes

juridic pentru aceasta, reținând că, pe de o parte, prin Dispoziția nr. 516 din

09 septembrie 2002, Primarul General al Municipiului București a dispus, în

baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui imobil către

reclamantă, mai puțin apartamentul nr. 1 parter, vândut către intervenienta

B.A., iar, pe de altă parte, nu a fost formulată o acțiune în revendicare în

contradictoriu cu deținătorul actual la imobilului și nici nu s-a solicitat

anularea titlului deținut de B.A.

Având în

vedere aspectul analizat, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs

dezvoltate din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului sunt

lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii

nr. 10/2001 este finalizată, după cum s-a arătat în precedent, iar recurentul

nu ar putea obține o dublă reparație pentru imobilul în litigiu, iar pe de altă

parte, nici din perspectiva Convenției nu avea vocația obținerii măsurii

reparatorii în natură cu privire la aceste apartament, așa cum se va arăta,

date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, cu

referire la Cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12 octombrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun

actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Așa fiind, este util

a se observa că, în jurisprudența actuală a avut loc o schimbare în

raționamentul Curții europene față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în

jurisprudența anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a

unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de

proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al

reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în

calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la

valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf

39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții – hotărârea

din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat, în

același gen de cauze, că reclamanții au chiar un “bun actual” în măsura în care

vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior,

ori doar un “interes patrimonial” de a obține restituirea în natură (însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte

de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 –

87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33).

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafe 141, 142 și 143).

Așadar, în speță,

reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condițiile în care vor

iniția demersuri în acest sens în procedura titlului VII al Legii nr. 247/2005

(ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în

perioada de grație stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de

altfel, s-a și produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind

îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit

dispoziției nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului municipiului București.

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a

admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna

octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest

sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată

prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de

despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi

înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma

a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță,

nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către

reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de

nefuncționalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment,

un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului

Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost deja prelungit),

măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă

principiul electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001

nu ar fost finalizată deja (obținerea efectivă a titlurilor de despăgubire la

Fondul „Proprietatea” fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 și se

plasează în sfera de aplicarea titlului VII din Legea nr. 247/2005, act

normativ distinct), reclamantul nu avea un drept la restituire care să-l

îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse

de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca

atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.F.L. împotriva deciziei nr. 46A

din data de 7 februarie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.