ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 8 martie 2012 sub nr. 7177/3/2012, reclamanta T.C.C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei: -să înceteze imediat producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A., S.C.

și L.F.; -să retragă în termen de 30 de zile de pe piață aceste produse; -să ceară în termen de 5 zile distribuitorilor săi să înceteze orice comercializare a acestor produse; -să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze toate imaginile produselor de pe site-urile web controlate de pârâtă; În fapt, reclamanta a arătat că a constatat prezența pe piața românească a unor produse identice cu cele fabricate și comercializate de reclamantă - băuturi răcoritoare ale căror ambalaje și etichete erau identic-similare cu cele ale produselor sale, fiind imitații servile ale acestora. Nu numai că pârâta nu a răspuns favorabil notificării reclamantei de a înceta actele de încălcare a drepturilor sale de proprietate intelectuală și actele de concurență neloială, însă a extins activitățile de contrafacere, lărgindu-și portofoliul cu produse ce imită băuturile C.C.

și S. Se arată că mărcile comunitare ale reclamantei se bucură de notorietate la nivel mondial, în clasamentul din 2011 I. "Cele mai valoroase 100 de mărci din lume", marca C.C. ocupând locul 1, în timp ce marca S. ocupă locul 63. În privința contrafacerii, reclamanta a invocat dispozițiile art. 36 și 90 din Legea nr. 84/1998 și a susținut că pârâta aplică pe produse identice, însemne similare cu mărcile sale, de natură a produce risc de confuzie sau asociere. Intimata nu a formulat întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 1219 din 19 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă cererea; a fost obligată pârâta: să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A., S.C.

și L.F.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, toate produsele A., S.C. și L.F.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F.; -să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. și L.F. de pe site-urile web controlate de aceasta; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: Reclamanta este titulara drepturilor de proprietate intelectuală asupra unei serii de mărci înregistrate internațional, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, printre care relevante sunt mărcile: pentru clasa 32 de produse potrivit Clasificării de la Nisa, respectiv: bere; ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe și sucuri de fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor. S-a făcut dovada (prin ofertă comercializare emisă de SC A. SRL și factură de achiziționare băuturi răcoritoare) că pârâta comercializează astfel de produse cu ambalajele și etichetele redate grafic în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, pe etichetele produselor comercializate de pârâtă apare logo-ul societății pârâte A. Din interpretarea literală a art. 36 din Legea nr. 84/1998 (text care reprezintă o consacrare în legislația națională a art. 16 din Acordul T.R.I.P.S.), prima instanță a reținut că debitorul obligației de a se supune actelor relative la exercițiul dreptului aparținând altei persoanei este un comerciant, în persoana căruia trebuie dovedită întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instituție juridică pe care se întemeiază acțiunea în contrafacere. Fapta ilicită constă în introducerea în circuitul comercial de mărfuri inscripționate cu semne identice sau similare cu marca al cărei titular este reclamanta, mărfuri cu caracter contrafăcut.

Sub acest aspect, Tribunalul a reținut identitatea produselor comercializate de pârâtă, cu cele protejate de mărcile reclamantei - băuturi răcoritoare și că, deși semnele nu sunt perfect identice, se constată un grad ridicat de similaritate între acestea. Analizând în ansamblu semnele folosite de părți, Tribunalul a constatat că similaritatea se verifică la nivel vizual, fonetic și conceptual, diferențele fiind date de elemente neutre, nerelevante.

În ceea ce privește condițiile suplimentare impuse de art. 36 lit b) și c) din Legea nr. 84/1998, tribunalul a constatat, sub aspectul riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere, că publicul relevant este alcătuit din consumatori ai unor bunuri de larg consum, achiziționate rapid, cu preț redus, fără o deliberare atentă, consumatori cu un grad de atenție redus, care pot percepe eticheta produsului trunchiat, din perspectiva culorilor, formei, designului de ansamblu ori a ambalajului folosit; în consecință, s-a apreciat că există risc de confuzie între produse.

Pe de altă parte, având în vedere multitudinea de forme pe care reclamanta o folosește pentru comercializarea produselor sale sub mărcile opuse în cauză (familie de mărci), este prezent și riscul de asociere, respectiv un consumator poate considera că produsul pârâtei provine de la Coca-Cola sau de la o sursă aflată în interdependență economică cu aceasta (confuzie directă) sau că este un produs sub licență (confuzie indirectă).

În al doilea rând, din perspectiva faptului că folosirea fără drept a unor semne similare cu mărcile notorii ale reclamantei (aspect reținut pe baza documentelor depuse de reclamantă: sponsorizări evenimente internaționale, material publicitare, extras din lucrarea "500 Cele mai importante mărci ale lumii", aparținând autorului Tory Czartowski, clasamente mărci Revista B.) este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia, tribunalul a apreciat că prin comercializarea produselor reclamate, pârâta urmărește să obțină un avantaj comercial incorect, folosindu-se de renumele mărcilor reclamantei pentru a obține un transfer de imagine pozitivă. Consecința constă în scăderea vânzărilor reclamantei sau în reconsiderarea poziției consumatorilor față de calitatea prezumată a produselor notorii ale acesteia.

Prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 998, 999 C. civ., în materia acțiunii în contrafacere, titularul mărcii încălcate este scutit de obligația dovedirii culpei în săvârșirea faptei ilicite, legiuitorul prezumând relativ existența vinovăției autorului, în considerarea statului de comerciant, în exercițiul căruia a fost săvârșită fapta. Instanța a constatat că de altfel, pârâta nu a formulat nicio apărare cu privire la faptele imputate de reclamantă; în plus, în materia răspunderii civile delictuale, comerciantul răspunde pentru și culpa levissima, ceea ce acoperă și modul defectuos de derulare a activității comerciale. Prejudiciul suportat de reclamantă, ca urmare a contrafacerii produselor sale, rezidă în scăderea profitului, scop al activității oricărui comerciant, legătura de cauzalitate dinte fapta și prejudiciu fiind una evidentă.

Apreciindu-se că reclamanta a probat întrunirea cerințelor de admisibilitate a acțiunii în contrafacere și încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, tribunalul a constatat întemeiată cererea dedusă judecății, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, cererea a fost admisă, așa cum a fost formulată. împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC A. SRL, criticându-se soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 176A din 29 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de pârâtă a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în parte astfel: s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A., S.C.

și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C.

și S. de pe site-urile web controlate de pârâtă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel a reținut cele ce urmează: În ceea ce privește primul motiv de apel, vizând necompetența materială a Tribunalului București, instanța a constatat că prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a fost introdus art. 159 1 C. proc. civ.; pe de altă parte, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 159 1 (și altele) C. proc. civ. se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privește inclusiv cererile de apel sau de recurs formulate după intrarea în vigoare a legii (25 noiembrie 2010); or, cererea de apel din cauza de față a fost formulată la data de 03 august 2012; de altfel, chiar și cererea de chemare în judecată este formulată la data de 08 martie 2012, așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Ca atare, în temeiul art. 159 1 C. proc. civ. indică faptul că necompetența materială a instanței putea fi invocată numai la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, astfel încât invocarea direct în apel este tardivă.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că deși apelanta se referă la necompetența materială, în realitate, aceasta invocă de fapt o necompetența teritorială, care, cu atât mai mult, nu poate fi invocată direct în apel; necompetența teritorială este de ordine privată și putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. În consecință, instanța a apreciat că nu este posibilă analizarea pe fond a acestui motiv de apel privitor la necompetența, întrucât apelanta pârâtă este decăzută din dreptul de a o invoca.

În ce privește motivele de apel invocate de apelantă, referitoare la faptul că aceasta a respectat drepturile comerciale ale celorlalți titulari și a încercat întotdeauna să promoveze mărci proprii și fanteziste care să nu încalce drepturile de proprietate intelectuală ale altor concurenți, instanța de apel a apreciat că acestea reprezintă chestiuni de ordin generic, ce nu pot intra în sfera de control judiciar, lipsind elemente concrete care să poată fi verificate. Totodată, apelanta a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței raportat la împrejurarea că aceasta a depus și înregistrat la O.S.I.M. marca combinată și marca simplă A.F., iar aceste mărci sunt înregistrate definitiv în Registrul Național al Mărcilor.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a constatat că acțiunea în contrafacere, astfel cum a fost formulată, a avut ca obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a unor ambalaje și etichete asemănătoare cu cele folosite de reclamantă și care conțin mărcile protejate în favoarea reclamantei. Astfel, acțiunea reclamantei nu a avut ca obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a etichetelor purtând mărcile sale, ci numai a etichetelor care prin forma lor reprezintă o contrafacere a etichetelor folosite de reclamantă. Totodată, s-a reținut că dincolo de aspectul că apelanta nu a dovedit existența decât a unui certificat de înregistrare a mărcii dintre cele două invocate în apel, aspectul existenței mărcii combinate A. nu are relevanță și nu poate fi o apărare eficientă în prezenta cauză; or, ceea ce a reclamat intimata a fost folosirea de etichete ce încalcă dreptul său la marcă prin imitarea etichetelor folosite de aceasta.

Argumentul apelantei, în sensul că, din punctul său de vedere, reclamanții ar fi trebuit să își nuanțeze și să își restrângă acțiunea, față de cererea inițială, nu este util, deoarece restrângerea cererii reprezintă un drept și nu o obligație pentru parte și intră în sfera principiului disponibilității procesului civil. Curtea de Apel a mai reținut că, deși apelantul se referă la inadmisibilitatea cererii, aspectele invocate de aceasta reprezintă de fapt aspecte de fond. Drept urmare, constatându-se că apărările invocate de apelantă, legate de faptul că deține mărci proprii, precum și considerentele legate de obiectul cu care reclamanta a învestit instanța, respectiv folosirea etichetelor asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C.

și S., apelul pârâtei a fost admis în temeiul art. 296 C. proc. civ. în sensul celor arătate, din considerente de precizare a obiectului acțiunii și pentru o mai corectă executare a acestuia. Împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta susține că sentința pronunțată în cauză este nulă pentru nerespectarea unei prevederi legale, astfel că, tribunalul avea obligația ca din oficiu să verifice competența teritorială și să se pronunțe prin încheiere, astfel cum dispune art. 159 alin. (4) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, normă care trebuie interpretată în sensul de a produce efecte; aplicarea ei nu poate fi înlăturată pentru considerentul că părțile pot invoca ele însele excepțiile de necompetență teritorială, sens în care dispune art. 159 1 alin. (5) C. proc.

civ. În ce privește dezlegarea dată acestei chestiuni, decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a reținut că excepția de necompetență teritorială este de ordine privată, excepție greșit soluționată. Pe fondul cauzei, recurenta susține că ambele instanțe au pronunțat hotărâri netemeinice, deoarece a învederat că produsele sale poartă marca sa proprie, înregistrată la O.S.I.M., contestațiile intimatei-reclamante împotriva înregistrării mărcii sale fiind respinse. În consecință, recurenta susține că nu i se poate interzice fabricarea unor produse pentru care deținem drepturi de proprietate intelectuală exclusivă potrivit mărcii înregistrate la O.S.I.M.

S-a mai apreciat că produsele pârâtei sunt asemănătoare cu cele ale reclamantei, fără a se observa că mulți producători folosesc pentru produsul tip C., eticheta în combinația de culori roșu cu alb (de exemplu, producătorii de produse electrocasnice folosesc nonculoarea alb pentru frigidere, mașini de spălat, etc), ceea ce nu este de natură a atrage riscul de confuzie a publicului sau de inducere în eroare. Se mai exemplifică de recurentă că o Dacia neagră nu se confundă cu un M., mai ales dacă există inscripționarea L., iar nu M., cum este și în cazul recurentei, întrucât produsele sale sunt marcate cu semnul A., iar nu C.C.; în plus, prețul produselor sale este sub jumătate, iar recipientele sale au fost de la început de 2,5 litri, iar nu de 2 litri precum cele ale reclamantei, intimata producând ulterior și ea în recipiente de aceeași cantitate de 2,5 litri, ceea ce ar . presupune că a copiat-o pe recurentă.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a invocat nulitatea recusului pentru neîncadrarea criticilor pârâtei în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. Excepția nulității recursului urmează a fi repinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, criticile recurentei sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la 8 martie 2012, așadar, după adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 octombrie 2010), astfel că dispozițiile art. 158 alin. (3), art. 159 și art. 159 1 C. proc.

civ. ce se regăesc în enumerarea de la art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, erau norme aplicabile încă de la prima instanță, contrar celor reținute de curtea de apel. Această soluție decurge dintr-un argument de analogie cu cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2013, pronunțată în recurs în interesul legii, în interpretarea art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, cu referire însă la dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., text ce se regăsește în aceeași enumerare cu prevederile art. art. 158 alin. (3), art. 159 și art. 159 1 C. proc. civ., anterior menționate. Astfel, recurenta pârâtă susține greșita dezlegare dată de instanța de apel excepției de necompetență teritorială (invocată de pârâtă direct prin motivele de apel), pentru două considerente, anume: că prima instanță avea obligația de a-și verifica ea însăși competența în condițiile art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare, text a cărui aplicare nu putea fi ignorată pentru aceea că părțile au pot invoca ele însele excepțiile de necompetență teritorială, precum și că greșit aceeași excepție a fost calificată de instanță ca fiind de ordine privată. Cele două critici nu pot fi primite. Pe de o parte, susținând neaplicarea dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ. de prima instanță, nu poate justifica propria sa inacțiune și depășirea termenului legal de invocare a excepției de necompetență teritorială, fie că era vorba despre o excepție de necompetență teritorială de ordine privată (art. 5 sau 10 pct. 8 C. proc. civ.), prin raportare la temeiul din Legea nr. 84/1998 privind cererea în contrafacere, fie că era vorba despre o necompetență teritorială exclusivă (de ordine publică, deci), prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/991 privind cererea în concurență neloială.

În plus, pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ. putea fi invocată de către pârâtă la termenul ce a urmat primei zile de înfățișare când prima instanță era ținută de obligația de a proceda la verificarea competenței sale, sens în care prevede art. 108 alin. (3) C. proc. civ.: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond." Astfel, se constată că recurenta a fost legal citată, însă la prima instanță nu a formulat întâmpinare, act de procedură prin intermediul căruia putea invoca excepția de necompetență teritorială chiar de ordine privată sau, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare, astfel cum prevede art. 159 1 alin. (3) C. proc.

civ.; totodată, aceasta nici la prima zi de înfățișare ori până la începerea dezbaterilor asupra fondului în fața primei instanțe, nu a invocat excepția de ordine publică, pe temeiul Legii nr. 11/1991. Recurenta pârâtă a susținut excepția de necompetență teritorială doar prin motivele de apel, prin urmare, după decăderea sa din dreptul de a o invoca, chiar și pentru situația excepției de necompetență teritorială de ordine publică, astfel că nu mai este necesară rezolvarea acestui conflict de norme pentru determinarea instanței competente teritorial în primă instanță să soluționeze cauza, întrucât competența Tribunalului București, s-a consolidat prin neinvocarea în termen a excepției. Înalta Curte mai constată că în susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta se prevalează de propria sa culpă, ceea ce art. 108 C. proc.

civ. nu permite. Criticile formulate pe fondul cauzei privesc în principal susținerea existenței propriei sale mărci înregistrate A. (combinată și având culori revendicate albastru și portocaliu), potrivit extrasului din Registrul online al Mărcilor, astfel că, opune intimatei reclamante propriul său titlu de proprietate intelectuală, respectiv certificatul de înregistrare marcă. Pentru acest motiv, recurenta a susținut că este nelegal a i se interzice fabricarea unor produse marcate cu propriul său semn asupra căruia deține drepturi exclusive. Astfel cum rezultă din prezentarea considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a dispus schimbarea sentinței în sensul obligării pârâtei să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A., S.C.

și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C.

și S. de pe site-urile web controlate de pârâtă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Drept urmare, nu s-a menținut dispoziția de obligare a pârâtei să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A., S.C. și L.F. etc. Instanța de apel a confirmat însă (în mod implicit, întrucât nu a substituit și motivarea tribunalului din acest punct de vedere), chiar și în condițiile schimbării sentinței, că sunt întrunite cerințele art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, temei juridic aplicat de prima instanță. Or, situația de fapt reținută în speță relevă că etichetele aplicate pe ambalajele produselor recurentei pârâte sunt de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de intimata reclamantă.

Astfel, recurenta pârâtă, pentru etichetele produselor sale folosește aceleași combinații de culori, aceeași amplasare a acestora în ansamblul etichetei și, chiar aceeași grafie în cazul celei din urmă (fundal portocaliu pentru sucul de protocale A. vs. eticheta pentru F. a intimatei; fundal albastru pentru sucul L.F. vs. eticheta pentru S. a intimatei; fundal roșu și litere în alb pentru S.C. vs. C.C. aparținând intimatei). Înalta Curte constată însă că în speță nu se verifică niciuna dintre ipotezele de la art. 36 alin. (2) lit. b) sau c) din Legea nr. 84/1998 întrucât semnele aplicate de recurentă pe propriile produse sunt diferite: L.F. vs. S. și, respectiv S.C. vs. C.C., în timp ce pentru sucul de portocale deține propria sa marcă combinată - A., având și culori revendicate.

Astfel, în virtutea drepturilor sale exclusive, titularul unei mărci poate cere instanței să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: - lit. b): un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă. Premisa acestei norme presupune constatarea identității sau similarității de produse (condiție îndeplinită), cumulativ cu cea a identiții sau similarității semnului cu marca (cerință neîntrunită).

- lit. c): un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998. În acest caz, premisa textului cere constatarea identității sau similarității între semn și marcă, produsele fiind diferite. Prin urmare, niciuna dintre ipoteze nu se verifică în speță, întrucât deși identice produsele, semnele sunt diferite în comparație cu mărcile reclamantei. Cu toate acestea însă, față de aceeași situație de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că temeiul juridic al admiterii cererii era furnizat de dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind concurența neloială.

Art. 2 din acest act normativ prevede că reprezintă concurență neloială orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii. încălcarea obligației comercianților de a-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale, atrage răspunderea civilă, contravențională ori penală, în condițiile legii, sens în care dispune at. 3 din aceeași lege. În același timp, potrivit art. 5 lit. a) din legea concurenței neloiale prevede că folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant constituie o faptă (infracțiune) ce poate atrage chiar răspunderea penală.

Or, ambalajele folosite de recurentă prezintă un înalta grad de similaritate cu cele ale reclamantei (ceea ce nu contestă prin motivele de recurs, invocând însă prioritatea folosirii recipientelor de 2,5 litri), constatare care, împreună cu modalitatea de etichetare a produselor, astfel cum a fost descrisă (imitație servilă e etichetelor aplicate de intimată pe propriile produse) conduc la concluzia riscului de confuzie pentru public și, în consecință, de inducere în eroare a consumatorilor, astfel că în speță sunt întrunite prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a recurentei pârâte, iar instanța de apel, prin soluția adoptată a dispus încetarea de către pârâtă a faptelor sale ilicite, contrare uzanțelor cinstite în activitatea de comrcializare a propriilor produse.

Față de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu substituirea temeiului legal al admiterii cererii în contextul aceleiași fapte ilicite reținute de instanța de apel în sarcina pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 176A din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2013.