ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de

8 martie 2012 sub nr. 7177/3/2012, reclamanta T.C.C.C. a chemat în judecată pe

pârâta SC A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtei:

-să înceteze imediat producția, publicitatea,

comercializarea și depozitarea produselor A., S.C. și L.F.;

-să retragă în termen de 30 de zile de

pe piață aceste produse;

-să ceară în termen de 5 zile distribuitorilor

săi să înceteze orice comercializare a acestor produse;

-să distrugă toate ambalajele și orice

materiale publicitare și să îndepărteze toate imaginile produselor de pe site-urile

web controlate de pârâtă;

În fapt, reclamanta a arătat că a constatat

prezența pe piața românească a unor produse identice cu cele fabricate și comercializate

de reclamantă - băuturi răcoritoare ale căror ambalaje și etichete erau identic-similare

cu cele ale produselor sale, fiind imitații servile ale acestora.

Nu numai că pârâta nu a răspuns favorabil

notificării reclamantei de a înceta actele de încălcare a drepturilor sale de proprietate

intelectuală și actele de concurență neloială, însă a extins activitățile de contrafacere,

lărgindu-și portofoliul cu produse ce imită băuturile C.C. și S.

Se arată că mărcile comunitare ale reclamantei

se bucură de notorietate la nivel mondial, în clasamentul din 2011 I. "Cele

mai valoroase 100 de mărci din lume", marca C.C. ocupând locul 1, în timp ce

marca S. ocupă locul 63.

În

privința contrafacerii, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 36 și 90 din Legea nr. 84/1998 și a susținut că pârâta aplică pe produse identice,

însemne similare cu mărcile sale, de natură a produce risc de confuzie sau asociere.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 1219 din 19

iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă,

a fost admisă cererea; a fost obligată

pârâta: să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor

A., S.C. și L.F.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a prezentei, toate produsele A., S.C. și L.F.; să ceară, în termen de

5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze

orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F.; -să distrugă toate

ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze toate

imaginile

produselor A., S.C. și L.F. de pe site-urile web controlate de aceasta; s-a luat

act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În

motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Reclamanta este titulara drepturilor de

proprietate intelectuală asupra unei serii de mărci înregistrate internațional,

astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, printre care relevante sunt mărcile:

pentru clasa 32 de produse potrivit Clasificării de la Nisa, respectiv: bere; ape

minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe și sucuri de

fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor.

S-a făcut dovada (prin ofertă comercializare

emisă de SC A. SRL și factură de achiziționare băuturi răcoritoare) că pârâta comercializează

astfel de produse cu ambalajele și etichetele redate grafic în cuprinsul cererii

de chemare în judecată. De asemenea, pe etichetele produselor comercializate de

pârâtă apare logo-ul societății pârâte A.

Din interpretarea literală a art. 36 din

Legea nr. 84/1998 (text care reprezintă o consacrare în legislația națională a

art. 16 din Acordul T.R.I.P.S.), prima instanță a reținut că debitorul obligației

de a se supune actelor relative la exercițiul dreptului aparținând altei persoanei

este un comerciant, în persoana căruia trebuie dovedită întrunirea cerințelor răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie, instituție juridică pe care se întemeiază

acțiunea în contrafacere.

Fapta ilicită constă în introducerea în

circuitul comercial de mărfuri inscripționate cu semne identice sau similare cu

marca al cărei titular este reclamanta, mărfuri cu caracter contrafăcut.

Sub acest aspect, Tribunalul a reținut

identitatea produselor comercializate de pârâtă, cu cele protejate de mărcile reclamantei

- băuturi răcoritoare și că, deși semnele nu sunt perfect identice, se constată

un grad ridicat de similaritate între acestea.

Analizând în ansamblu semnele folosite

de părți, Tribunalul a constatat că similaritatea se verifică la nivel vizual, fonetic

și conceptual, diferențele fiind date de elemente neutre, nerelevante.

În

ceea ce privește condițiile suplimentare impuse de art. 36

lit b) și c) din Legea nr. 84/1998, tribunalul a constatat, sub aspectul riscului

de confuzie, incluzând riscul de asociere, că publicul relevant este alcătuit din

consumatori ai unor bunuri de larg consum, achiziționate rapid, cu preț redus, fără

o deliberare atentă, consumatori cu un grad de atenție redus, care pot percepe eticheta

produsului trunchiat, din perspectiva culorilor, formei, designului de ansamblu

ori a ambalajului folosit; în consecință, s-a apreciat că există risc de confuzie

între produse.

Pe de altă parte, având în vedere multitudinea

de forme pe care reclamanta o folosește pentru comercializarea produselor sale sub

mărcile opuse în cauză (familie de mărci), este prezent și riscul de asociere, respectiv

un consumator poate considera că produsul pârâtei provine de la Coca-Cola sau de

la

o sursă aflată în interdependență economică cu aceasta (confuzie directă) sau că

este un produs sub licență (confuzie indirectă).

În

al doilea rând, din perspectiva faptului că folosirea fără

drept a unor semne similare cu mărcile notorii ale reclamantei (aspect reținut pe

baza documentelor depuse de reclamantă: sponsorizări evenimente internaționale,

material publicitare, extras din lucrarea "500 Cele mai importante mărci ale

lumii", aparținând autorului Tory Czartowski, clasamente mărci Revista B.)

este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui

acesteia, tribunalul a apreciat că prin comercializarea produselor reclamate, pârâta

urmărește să obțină un avantaj comercial incorect, folosindu-se de renumele mărcilor

reclamantei pentru a obține un transfer de imagine pozitivă. Consecința constă în

scăderea vânzărilor reclamantei sau în reconsiderarea poziției consumatorilor față

de calitatea prezumată a produselor notorii ale acesteia.

Prin derogare de la regulile de drept comun

prevăzute de art. 998, 999 C. civ., în materia acțiunii în contrafacere, titularul

mărcii încălcate este scutit de obligația dovedirii culpei în săvârșirea faptei

ilicite, legiuitorul prezumând relativ existența vinovăției autorului, în considerarea

statului de comerciant, în exercițiul căruia a fost săvârșită fapta. Instanța a

constatat că de altfel, pârâta nu a formulat nicio apărare cu privire la faptele

imputate de reclamantă; în plus, în materia răspunderii civile delictuale, comerciantul

răspunde pentru și culpa levissima, ceea ce acoperă și modul defectuos de derulare

a activității comerciale.

Prejudiciul suportat de reclamantă, ca

urmare a contrafacerii produselor sale, rezidă în scăderea profitului, scop al activității

oricărui comerciant, legătura de cauzalitate dinte fapta și prejudiciu fiind una

evidentă.

Apreciindu-se că reclamanta a probat întrunirea

cerințelor de admisibilitate a acțiunii în contrafacere și încălcarea drepturilor

sale de proprietate intelectuală, tribunalul a constatat întemeiată cererea dedusă

judecății, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea

nr. 84/1998, cererea a fost admisă, așa cum a fost formulată.

împotriva acestei sentințe a formulat apel

pârâta SC A. SRL, criticându-se soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 176A din 29 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

apelul formulat de pârâtă a fost admis,

sentința apelată fiind schimbată în parte astfel: s-a dispus obligarea pârâtei să

înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor A.,

S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei

F., C.C. și S.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare

etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să ceară, în termen

de 5 zile de

la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor

săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F.

purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F.,

C.C. și S.; să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze

toate imaginile produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor

folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S. de pe site-urile web controlate

de pârâtă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide în acest sens, instanța

de apel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel a reținut cele ce

urmează:

În

ceea ce privește primul motiv de apel, vizând necompetența

materială a Tribunalului București, instanța a constatat că prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a fost introdus

art. 159

1

C. proc. civ.; pe de altă parte, potrivit art. XXII alin.

(2) din Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 159

1

(și altele) C.

proc. civ. se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul

în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei

legi.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat

că art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privește inclusiv cererile de apel

sau de recurs formulate după intrarea în vigoare a legii (25 noiembrie 2010); or,

cererea de apel din cauza de față a fost formulată la data de 03 august 2012; de

altfel, chiar și cererea de chemare în judecată este formulată la data de 08

martie 2012, așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Ca atare, în temeiul art. 159

1

C. proc. civ. indică faptul că necompetența materială a instanței putea fi invocată

numai la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea

dezbaterilor asupra fondului, astfel încât invocarea direct în apel este tardivă.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat

că deși apelanta se referă la necompetența materială, în realitate, aceasta invocă

de fapt o necompetența teritorială, care, cu atât mai mult, nu poate fi invocată

direct în apel; necompetența teritorială este de ordine privată și putea fi invocată

doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie,

cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

În

consecință, instanța a apreciat că nu este posibilă analizarea

pe fond a acestui motiv de apel privitor la necompetența, întrucât apelanta pârâtă

este decăzută din dreptul de a o invoca.

În

ce privește motivele de apel invocate de apelantă, referitoare

la faptul că aceasta a respectat drepturile comerciale ale celorlalți titulari și

a încercat întotdeauna să promoveze mărci proprii și fanteziste care să nu încalce

drepturile de proprietate intelectuală ale altor concurenți, instanța de apel a

apreciat că acestea reprezintă chestiuni de ordin generic, ce nu pot intra în sfera

de control judiciar, lipsind elemente concrete care să poată fi verificate.

Totodată, apelanta a susținut nelegalitatea

și netemeinicia sentinței raportat la împrejurarea că aceasta a depus și înregistrat

la O.S.I.M. marca combinată și marca simplă A.F., iar aceste mărci sunt înregistrate

definitiv în Registrul Național al Mărcilor.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel

a constatat că acțiunea în contrafacere, astfel cum a fost formulată, a avut ca

obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a unor ambalaje și etichete asemănătoare

cu cele folosite de reclamantă și care conțin mărcile protejate în favoarea reclamantei.

Astfel, acțiunea reclamantei nu a avut

ca obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a etichetelor purtând mărcile sale,

ci numai a etichetelor care prin forma lor reprezintă o contrafacere a etichetelor

folosite de reclamantă.

Totodată, s-a reținut că dincolo de aspectul

că apelanta nu a dovedit existența decât a unui certificat de înregistrare a mărcii

dintre cele două invocate în apel, aspectul existenței mărcii combinate A. nu are

relevanță și nu poate fi o apărare eficientă în prezenta cauză; or, ceea ce a reclamat

intimata a fost folosirea de etichete ce încalcă dreptul său la marcă prin imitarea

etichetelor folosite de aceasta.

Argumentul apelantei, în sensul că, din

punctul său de vedere, reclamanții ar fi trebuit să își nuanțeze și să își restrângă

acțiunea, față de cererea inițială, nu este util, deoarece restrângerea cererii

reprezintă un drept și nu o obligație pentru parte și intră în sfera principiului

disponibilității procesului civil.

Curtea de Apel a mai reținut că, deși apelantul

se referă la inadmisibilitatea cererii, aspectele invocate de aceasta reprezintă

de fapt aspecte de fond.

Drept urmare, constatându-se că apărările

invocate de apelantă, legate de faptul că deține mărci proprii, precum și considerentele

legate de obiectul cu care reclamanta a învestit instanța, respectiv folosirea etichetelor

asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S., apelul

pârâtei a fost admis în temeiul art. 296 C. proc. civ. în sensul celor arătate,

din considerente de precizare a obiectului acțiunii și pentru o mai corectă executare

a acestuia.

Împotriva acestei decizii, pârâta a promovat

recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta susține că sentința

pronunțată în cauză este nulă pentru nerespectarea unei prevederi legale, astfel

că, tribunalul avea obligația ca din oficiu să verifice competența teritorială și

să se pronunțe prin încheiere, astfel cum dispune art. 159 alin. (4) C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, normă care trebuie interpretată în sensul

de a produce efecte; aplicarea ei nu poate fi înlăturată pentru considerentul că

părțile pot invoca ele însele excepțiile de necompetență teritorială, sens în care

dispune art. 159

1

alin. (5) C. proc. civ.

În

ce privește dezlegarea dată acestei chestiuni, decizia recurată

este nelegală întrucât instanța de apel a reținut că excepția de necompetență teritorială

este de ordine privată, excepție greșit soluționată.

Pe fondul cauzei, recurenta susține că

ambele instanțe au pronunțat hotărâri netemeinice, deoarece a învederat că produsele

sale poartă marca sa proprie, înregistrată la O.S.I.M., contestațiile intimatei-reclamante

împotriva înregistrării mărcii sale fiind respinse.

În

consecință, recurenta susține că nu i se poate interzice fabricarea

unor produse pentru care deținem drepturi de proprietate intelectuală exclusivă

potrivit mărcii înregistrate la O.S.I.M.

S-a mai apreciat că produsele pârâtei sunt

asemănătoare cu cele ale reclamantei, fără a se observa că mulți producători folosesc

pentru produsul tip C., eticheta în combinația de culori roșu cu alb (de exemplu,

producătorii de produse electrocasnice folosesc nonculoarea alb pentru frigidere,

mașini de spălat, etc), ceea ce nu este de natură a atrage riscul de confuzie a

publicului sau de inducere în eroare. Se mai exemplifică de recurentă că o Dacia

neagră nu se confundă cu un M., mai ales dacă există inscripționarea L., iar nu

M., cum este și în cazul recurentei, întrucât produsele sale sunt marcate cu semnul

A., iar nu C.C.; în plus, prețul produselor sale este sub jumătate, iar recipientele

sale au fost de la început de 2,5 litri, iar nu de 2 litri precum cele ale reclamantei,

intimata producând ulterior și ea în recipiente de aceeași cantitate de 2,5 litri,

ceea ce ar . presupune că a copiat-o pe recurentă.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare

în termen legal, prin care a invocat nulitatea recusului pentru neîncadrarea criticilor

pârâtei în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

În

această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

Excepția nulității recursului urmează a

fi repinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, criticile recurentei

sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit

celor ce urmează.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată

la 8 martie 2012, așadar, după adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010

(26 octombrie 2010), astfel că dispozițiile art. 158 alin. (3), art. 159 și

art. 159

1

C. proc. civ. ce se regăesc în enumerarea de la art. XXII

alin. (2) din Legea nr. 202/2010, erau norme aplicabile încă de la prima instanță,

contrar celor reținute de curtea de apel.

Această soluție decurge dintr-un argument

de analogie cu cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 2/2013, pronunțată în recurs în interesul legii, în interpretarea art. XXII

alin. (2) din Legea nr. 202/2010, cu referire însă la dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., text ce se regăsește în aceeași enumerare cu prevederile

art. art. 158 alin. (3), art. 159 și art. 159

1

C. proc. civ., anterior

menționate.

Astfel, recurenta pârâtă susține greșita

dezlegare dată de instanța de apel excepției de necompetență teritorială (invocată

de pârâtă direct prin motivele de apel), pentru două considerente, anume: că prima

instanță avea obligația de a-și

verifica ea însăși competența

în condițiile art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare,

text a cărui aplicare nu putea fi ignorată pentru aceea că părțile au pot invoca

ele însele excepțiile de necompetență teritorială, precum și că greșit aceeași excepție

a fost calificată de instanță ca fiind de ordine privată.

Cele două critici nu pot fi primite.

Pe de o parte, susținând neaplicarea dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. de prima instanță, nu poate justifica

propria sa inacțiune și depășirea termenului legal de invocare a excepției de necompetență

teritorială, fie că era vorba despre o excepție de necompetență teritorială de ordine

privată (art. 5 sau 10 pct. 8 C. proc. civ.), prin raportare la temeiul din Legea

nr. 84/1998 privind cererea în contrafacere, fie că era vorba despre o necompetență

teritorială exclusivă (de ordine publică, deci), prin raportare la dispozițiile

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/991 privind cererea în concurență neloială.

În

plus, pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. putea fi invocată de către pârâtă la termenul ce a urmat

primei zile de înfățișare când prima instanță era ținută de obligația de a proceda

la verificarea competenței sale, sens în care prevede art. 108 alin. (3) C.

proc. civ.: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o

la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a

pune concluzii în fond."

Astfel, se constată că recurenta a fost

legal citată, însă la prima instanță nu a formulat întâmpinare, act de procedură

prin intermediul căruia putea invoca excepția de necompetență teritorială chiar

de ordine privată sau, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare, astfel cum prevede

art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ.; totodată, aceasta nici la prima zi

de înfățișare ori până la începerea dezbaterilor asupra fondului în fața primei

instanțe, nu a invocat excepția de ordine publică, pe temeiul Legii nr. 11/1991.

Recurenta pârâtă a susținut excepția de

necompetență teritorială doar prin motivele de apel, prin urmare, după decăderea

sa din dreptul de a o invoca, chiar și pentru situația excepției de necompetență

teritorială de ordine publică, astfel că nu mai este necesară rezolvarea acestui

conflict de norme pentru determinarea instanței competente teritorial în primă instanță

să soluționeze cauza, întrucât competența Tribunalului București, s-a consolidat

prin neinvocarea în termen a excepției.

Înalta Curte mai constată că în susținerea

acestui motiv de nelegalitate, recurenta se prevalează de propria sa culpă, ceea

ce art. 108 C. proc. civ. nu permite.

Criticile formulate pe fondul cauzei privesc

în principal susținerea existenței propriei sale mărci înregistrate A. (combinată

și având culori revendicate albastru și portocaliu), potrivit extrasului din Registrul

online al Mărcilor, astfel că, opune intimatei reclamante propriul său titlu de

proprietate intelectuală, respectiv certificatul de înregistrare marcă.

Pentru acest motiv, recurenta a susținut

că este nelegal a i se interzice fabricarea unor produse marcate cu propriul său

semn asupra căruia deține drepturi exclusive.

Astfel cum rezultă din prezentarea considerentelor

deciziei recurate, instanța de apel a dispus schimbarea sentinței în sensul obligării

pârâtei să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea produselor

A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele

reclamantei F., C.C. și S.; să retragă de pe piață, în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. și L.F. purtând etichete

asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S.; să ceară,

în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi

să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. și L.F. purtând

etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și

S.; să distrugă toate ambalajele și orice materiale publicitare și să îndepărteze

toate imaginile produselor A., S.C. și L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor

folosite pe produsele reclamantei F., C.C. și S. de pe site-urile web controlate

de pârâtă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Drept urmare, nu s-a menținut dispoziția

de obligare a pârâtei să înceteze producția, publicitatea, comercializarea și depozitarea

produselor A., S.C. și L.F. etc.

Instanța de apel a confirmat însă (în mod

implicit, întrucât nu a substituit și motivarea tribunalului din acest punct de

vedere), chiar și în condițiile schimbării sentinței, că sunt întrunite cerințele

art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, temei juridic aplicat de

prima instanță.

Or, situația de fapt reținută în speță

relevă că etichetele aplicate pe ambalajele produselor recurentei pârâte sunt de

natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de intimata reclamantă.

Astfel, recurenta pârâtă, pentru etichetele

produselor sale folosește aceleași combinații de culori, aceeași amplasare a acestora

în ansamblul etichetei și, chiar aceeași grafie în cazul celei din urmă (fundal

portocaliu pentru sucul de protocale A. vs. eticheta pentru F. a intimatei; fundal

albastru pentru sucul L.F. vs. eticheta pentru S. a intimatei; fundal roșu și litere

în alb pentru S.C. vs. C.C. aparținând intimatei).

Înalta Curte constată însă că în speță

nu se verifică niciuna dintre ipotezele de la art. 36 alin. (2) lit. b) sau c) din

Legea nr. 84/1998 întrucât semnele aplicate de recurentă pe propriile produse sunt

diferite: L.F. vs. S. și, respectiv S.C. vs. C.C., în timp ce pentru sucul de portocale

deține propria sa marcă combinată - A., având și culori revendicate.

Astfel, în virtutea drepturilor sale exclusive,

titularul unei mărci poate cere instanței să interzică terților să folosească, în

activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

- lit. b): un semn pentru care, datorită

faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau

serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc

de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și

marcă.

Premisa acestei norme presupune constatarea

identității sau similarității de produse (condiție îndeplinită), cumulativ cu cea

a identiții sau similarității semnului cu marca (cerință neîntrunită).

- lit. c): un semn identic sau asemănător

cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca

este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă

folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al

mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c)

din Legea nr. 84/1998.

În

acest caz, premisa textului cere constatarea identității sau

similarității între semn și marcă, produsele fiind diferite.

Prin urmare, niciuna dintre ipoteze nu

se verifică în speță, întrucât deși identice produsele, semnele sunt diferite în

comparație cu mărcile reclamantei.

Cu toate acestea însă, față de aceeași

situație de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că temeiul

juridic al admiterii cererii era furnizat de dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind

concurența neloială.

Art. 2 din acest act normativ prevede că

reprezintă concurență neloială orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în

activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor,

precum și de efectuare a prestărilor de servicii.

încălcarea obligației comercianților de

a-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea

intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale, atrage răspunderea

civilă, contravențională ori penală, în condițiile legii, sens în care dispune at.

3 din aceeași lege.

În

același timp, potrivit art. 5 lit. a) din legea concurenței

neloiale prevede că folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice,

unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei

embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim

de alt comerciant constituie o faptă (infracțiune) ce poate atrage chiar răspunderea

penală.

Or, ambalajele folosite de recurentă prezintă

un înalta grad de similaritate cu cele ale reclamantei (ceea ce nu contestă prin

motivele de recurs, invocând însă prioritatea folosirii recipientelor de 2,5 litri),

constatare care, împreună cu modalitatea de etichetare a produselor, astfel cum

a fost descrisă (imitație servilă e etichetelor aplicate de intimată pe propriile

produse) conduc la concluzia riscului de confuzie pentru public și, în consecință,

de inducere în eroare a consumatorilor, astfel că în speță sunt întrunite prevederile

art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 de natură a antrena răspunderea civilă delictuală

a recurentei pârâte,

iar instanța de apel, prin soluția adoptată

a dispus încetarea de către pârâtă a faptelor sale ilicite, contrare uzanțelor cinstite

în activitatea de comrcializare a propriilor produse.

Față de cele ce preced, în aplicarea prevederilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,

cu substituirea temeiului legal al admiterii cererii în contextul aceleiași fapte

ilicite reținute de instanța de apel în sarcina pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 176A din 29 noiembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 iunie 2013.