ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3774/2013

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanta SC P. SA a chemat în judecată, printr-o acțiune înregistrată la 23 august 2011 pe rolul Tribunalului București, pe pârâta SC S.D. SRL pentru ca în contradictoriu și cu O.S.I.M., să dispună anularea înregistrării mărcii „M.” pentru produsele și serviciile din clasele 32, 33, 35 aparținând pârâtei, cu obligarea pârâtului O.S.I.M. să publice hotărârea ce se va pronunța în cauză, în B.O.P.I. și să facă cuvenitele mențiuni despre această marcă în R.N.M. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și c) art. 6 alin. (1) lit. h) și art. 7 din Legea nr. 84/1998, art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1, 5, 8 și 6 din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală. În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că din anul 2000 produce și comercializează băuturi alcoolice sub marca M., marcă individuală combinată, reînnoită în anul 2010 pentru încă 10 ani. Activitățile comerciale ilicite întreprinse de pârâtă au fost încetate după ce prin sentința civilă nr. 1267 din 19 decembrie 2007 Tribunalul Maramureș a admis o acțiune de contrafacere formulată de reclamantă împotriva pârâtei. Ulterior pârâta a început să producă și să comercializeze băuturi alcoolice sub denumirea „produs intermediar M. cu aromă de vodkă”, cu aplicarea pe acestea a unei etichete corespunzătoare cu denumirea „M.” Și pentru această activitate pârâta a fost chemată în judecată pentru contrafacere, dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

Marca M. a fost înregistrată la cererea pârâtei, pentru clasele 32, 33 și 35, de către O.S.I.M., care a emis în acest sens, Decizia nr. 1015454 din 12 mai 2011. Opoziția formulată de reclamantă a fost respinsă de C.E.O. S-a susținut că marca M. a fost înregistrată cu încălcarea art. 6 art. 1 din Legea nr. 84/1998, împrejurare pentru care s-a cerut anularea ei în temeiul art. 47 din aceeași Lege. În cauză s-au invocat condițiile de anulabilitate (existența următoarelor elemente: o marcă anterioară, „M.”, similaritate vizuală și auditivă și conceptuală între cele două mărci apreciindu-se că lit. „y” poate fi ignorată de consumatori sau că „M.” poate să apară drept diminutiv de la cuvântul M., identitate sau similaritate între produsele și serviciile protejate de cele două mărci în conflict, cu risc de confuzie și de asociere cu marca anterioară pentru public.

Tribunalul București, secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 2090 din 24 noiembrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată. În considerentele sentinței, Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 care transpune art. 5 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 89/104/EEC din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la mărci, un semn este identic cu o marcă atunci când reproduce fără nicio modificare și adăugire toate elementele constitutive ale mărcii sau când, privit ca întreg, conține diferențe atât de nesemnificative încât acestea ar putea trece neobservate de către un consumator mediu.

Greșita asociere pe care ar putea-o face publicul, ca rezultat al conținutului semantic analog, nu este prin ea însăși suficientă pentru a concluziona că există un risc de confuzie în înțelesul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directivă. Un asemenea risc există doar dacă publicul poate fi indus în eroare în ceea ce privește originea produselor sau serviciilor. Cele două mărci au fost examinate, sub aspectul similarității, din perspectiva de ansamblu, vizual, fonetic, conceptual și al impresiei generale lăsate de cele două mărci, ținând cont de caracterul lor distinct și de elementele dominante, în ce privește compararea semnelor. S-a apreciat apoi și riscul de confuzie al consumatorului mediu, normal informat, rezonabil de atent și de avizat.

Din cele două perspective instanța de fond a reținut următoarele: Un consumator mediu are rareori ocazia de a compara mai multe mărci una cu cealaltă, bazându-se pe amintirea imperfectă a mărcilor respective. În plus, gradul de atenție al consumatorului mediu poate varia în funcție de produsele vizate. Din punct de vedere vizual și fonetic mărcile aflate în discuție sunt similare prin prezența elementului verbal distinctiv comun „M.” Conceptual, marca reclamantei este o marcă exclusiv verbală, elementul verbal „M.” fiind de origine română, în timp ce marca pârâtei este o marcă fantezistă, cu un conținut semantic diferit de al mărcii reclamantei.

Publicul relevant este, în mare, același pentru ambele mărci, însă chiar dacă produsele sunt identice, iar publicul țintă vizează același segment, diferențele vizuale sub aspectul grafic al elementelor verbale, impactul fonetic al elementului verbal dominant cu conotații diferite pentru fiecare marcă în conflict înlătură existența unui risc de confuzie în percepția consumatorului mediu vizat. Semnele grafice secundare sunt total diferite, marca reclamantei conținând trei spice de grâu schițate pe o banderolă, culorile folosite fiind galben și auriu, în timp ce marca pârâtei conține un desen emblemă cu o construcție stilizată amplasată central pe etichetă care conține, alături de elementul verbal „M.” și denumirea firmei producătoare.

Fondul este marcat cu linii paralele iar culorile folosite sunt roșu albastru, alb și argintiu. Așadar cele două mărci în conflict sunt diferite atât conceptual cât și vizual. Din punct de vedere fonetic, accentul este diferit astfel că cele două elemente verbale nu pot fi percepute de public ca fiind unul și același cuvânt. Având în vedere că semnele aflate în conflict nu sunt similare până la confuzie, riscul de confuzie pentru consumatorul mediu vizat este exclus, astfel că se exclude și reaua credință a pârâtei la înregistrarea mărcii M. Confruntate cu produse identice, purtând semnul folosit de pârâtă, consumatorul român mediu vizat de produsele respective, nu-și va aminti automat faptul că marca anterioară conține elementul verbal „M.”, întrucât în percepția de ansamblu a mărcilor, respectiv a semnelor, ceea ce se impune este grafica, coloristica și eventual semantica elementelor verbale diferite.

Așa cum s-a apreciat anterior, în cadrul aprecierii globale a riscului de confuzie, faptul că publicul vizat, consumator mediu, nu păstrează în memorie decât o imagine imperfectă a mărcii, denotă importanța majoră a elementelor predominante la care s-a făcut referire. S-a mai considerat că persoana vizată, consumatorul mediu român, nu va substitui voluntar produsele, nu va considera că produsul marcat de semnul folosit de intimată are aceeași proveniență cu cel marcat de marca reclamantei și nici că între cei doi producători (potrivit informațiilor inserate pe ambalajul produselor pârâtei care indică consumatorului proveniența diferită de cea a reclamantei), ar există o legătură. Instanța a constatat că singurul element comun este rădăcina cuvântului „M.”, care este inclus în structura semnelor pretins aflate în conflict.

Instanța a mai apreciat că pentru a se reține identitatea mărcilor, ar trebui ca elementele adăugate să fie atât de nesemnificative încât să poată trece neobservate de un consumator mediu. S-a concluzionat că nu există un risc de confuzie între cele două mărci un conflict, între accepțiunea art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998. 2. Instanța de apel Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței de respingere a acțiunii, criticând soluția pentru interpretarea eronată a art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1958 prin aceea că s-a considerat că existența relei- credințe este condiționată de existența riscului de confuzie, când în realitate, reaua-credință este un motiv de anulare a mărcii, distinct de riscul de confuzie.

O altă critică s-a referit la faptul că instanța nu a analizat incidența în cauză a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, analiză care se impunea a fi făcută distinct de riscul de confuzie. O altă critică s-a referit la greșita interpretare a art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care a permis instanței să aprecieze că în cauză nu există un risc de confuzie. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 144/A din 11 octombrie 2013 a respins apelul reclamantei ca nefondat. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut următoarele: Cât privește prima critică s-a reținut că instanța de fond nu a interpretat eronat art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, nestabilind că din punct de vedere legal motivele de nulitate reglementate de art. 47 din Legea nr. 84/1998 distinct, pentru rea-credință și, respectiv, risc de confuzie, ar fi intercondiționate.

Dimpotrivă, a făcut în mod distinct analiza motivelor de nulitate invocate de apelantă. Faptul că în analiza celui de-al doilea motiv de nulitate, rea-credință la înregistrarea mărcii, instanța a subsumat considerentele de la primul motiv de nulitate invocat, nu duce în speță la concluzia interpretării greșite a legii, pentru că prima instanță nu putea decât să se refere la motivul de rea-credință invocat de reclamantă și nu la un alt motiv. Or, faptul invocat de apelanta-reclamantă ca rea-credință - că intimata-pârâtă avea cunoștință, la data înregistrării mărcii contestate, de existența mărcii „M.” a apelantei, deoarece intimata folosise anterior semnul „M.” situație în care i s-a impus pe cale judecătorească încetarea acțiunii de folosire a acelui semn „M.” - nu reprezintă rea-credință la înregistrarea mărcii combinate cu element verbal dominant „M.” însoțit de elemente grafice distincte, marcă cu conotație diferită de marca apelantei.

Instanța de apel a apreciat că expunerile teoretice ale apelantei cu privire la elementele relei-credințe sunt lipsite de relevanță în speța de față, în care prima instanță s-a pronunțat pe elementele de fapt și de drept deduse judecății, o analiză elaborată la nivel teoretic a condiției relei-credințe fiind inutilă de vreme ce motivul de rea-credință invocat de reclamantă era cunoașterea existenței mărcii anterioare M. și folosirea ei anterioară de intimata-pârâtă, marcă diferită de marca M. cu conotație diferită.

Faptul că intimata pârâtă, în calitate de comerciant, a încălcat anterior dreptul exclusiv la marca M. a reclamantei, prin folosirea semnului „M.”, nu atrage concluzia generală că orice fapt ulterior al acesteia a urmărit încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, atât timp cât fiecare situație de fapt se analizează prin elementele sale materiale și intenționale concrete, înregistrarea contestată în speță fiind a mărcii „M.” și nu a mărcii „M.”, ceea ce relevă lipsa unei legături intenționale de încălcare a dreptului la marcă al reclamantei. Pentru a se putea reține rea-credință la înregistrarea mărcii „M.” trebuie relevat un element intențional de fraudare a reclamantei de către pârâtă, ceea ce, a apreciat instanța de apel, nu este cazul în speță, pârâta neînregistrând marca distinctă „M.” nici pentru a bloca activitatea reclamantei, nici pentru a-i prelua clienții, prin inducerea acestora în eroare asupra originii/calității produselor.

S-a apreciat în acest sens că în mod corect și legal prima instanță a reținut că un consumator mediu relevant nu putea fi indus în eroare, deoarece între cele două mărci în conflict( M. și M. cu conotații distincte și elemente grafice diferite) nu există confuzie. A fost apreciată ca nefondată susținerea apelantei că instanța de fond a interpretat în mod eronat art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și a reținut în mod nelegal și netemeinic că în cauză nu există un risc de confuzie, deși s-a relevat că cele două mărci se adresează aceluiași segment de consumatori. S-a observat că deși publicul relevant pentru mărcile în conflict este același, nu se poate face însă abstracție de faptul că în analiza similarității mărcilor este vorba despre consumatorul mediu al produselor care este considerat a fi rezonabil de bine informat, atent și circumspect.

S-a apreciat astfel că în mod nejustificat apelanta a susținut că ar exista un risc de confuzie deoarece între cele doua mărci este deosebire doar de o literă, având în vedere că prima instanță a susținut că semantic și grafic mărcile nu sunt similare.

S-a apreciat de asemenea greșită susținerea apelantei că ar proceda consumatorul mediu la descompunerea cuvântului M., în marca sa, la care se adaugă lit. y, sau că M. ar reprezenta un diminutiv al cuvântului M. care ar sugera sticle mai mici, de vreme ce originea si conotația actuală a celor doua cuvinte în percepția publicului consumator sunt diferite, cuvântul „M.” fiind un cuvânt românesc iar cuvântul „M.” englezesc, cel din urmă sugerând denumirea jocului notoriu ale cărui elemente de joc se referă la vânzări de proprietăți imobiliare, câștigătorul jocului fiind cel care reușește să obțină poziția de M., joc a cărui primă versiune românească s-a numit C. S-a apreciat că în mod nefondat invocă apelanta, în criticile de apel, și soluția jurisprudențială referitoare la faptul că în situația unei similarități vagi între mărci ar exista risc de confuzie datorită unui caracter distinctiv puternic al mărcii anterioare, de vreme ce această soluție jurisprudențială nu are legătură cu speța, reclamanta neinvocând (și nici dovedind) în cererea de chemare în judecată, că marca sa ar fi fost atât de mult cunoscută încât să fi dobândit un caracter puternic distinctiv.

Curtea a observat că marca „M.” are un grad de distinctivitate normal, elementul dominant fiind elementul verbal „M.” substantiv comun al limbii române, iar producerea si comercializarea de băuturi alcoolice din anul 2000 neatribuindu-i prin ea însăși caracter notoriu mărcii „M.” Așadar, s-a concluzionat că prima instanța a procedat la aplicarea principiului analizei de ansamblu a celor două mărci în conflict, așa cum vădesc considerentele sentinței apelate. Reținând că imaginea de ansamblu, a celor două mărci în conflict, este diferită, s-a constatat că nu se poate induce publicul în eroare asupra originii produselor nici măcar prin vreun risc de asociere.

Ca urmare, s-a concluzionat că prima instanța a respins acțiunea în mod corect și legal ca neîntemeiată, constatând, în urma analizei, că imaginea de ansamblu a celor două mărci este determinant influențată de elementele verbale reprezentate de cele două cuvinte cu pronunție diferită, scrise diferit și cu origini diferite, a căror conotație actuală, reflectată și în elementele grafice distincte ale celor două mărci, este diferită.

Așadar, s-a validat soluția primei instanțe de a respinge acțiunea, având în vedere că elementele dominante ale celor două mărci în conflict nu sunt comune, iar imaginea de ansamblu este diferită, sentința respectând art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare în litigiu (în afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare dacă este similară cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară). În aceste condiții introducerea sau eliminarea unui element distinctiv suplimentar, denumirea SC S. SA, s-a apreciat a nu fi relevantă.

3. Recursul Împotriva Deciziei nr. 144/2003 a Curții de Apel București - reclamanta a declarat recurs în termenul legal prevăzut. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În primul motiv de recurs recurenta a susținut că instanța de apel nu a indicat argumentele pe care se sprijină analiza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 cu privire la care în apel s-a criticat sentința Tribunalului pentru interpretarea și aplicarea eronată a acestei dispoziții legale, în sensul că instanța a condiționat existența relei - credințe de existența riscului de confuzie.

Recurenta a arătat faptul că răspunzând acestei critici, instanța de apel a reformulat considerentele sentinței atacate reținând în mod superficial că dacă în analiza relei-credințe la înregistrarea mărcii instanța de fond a subsumat considerentele de la primul motiv de apel, nu înseamnă că a făcut o interpretare greșită a legii pentru că instanța de fond nu putea să se refere decât la motivul de rea credință invocat și nu la un alt motiv. Nemotivarea deciziei nu permite instanței de control judiciar să verifice dacă s-a făcut o corectă aplicare legii la situația de fapt cu privire la care de altfel curtea de apel nu face nicio analiză. Cu privire la același articol, recurenta a formulat o critică și din perspectiva motivului de recurs referitor la nelegalitatea deciziei.

S-a susținut că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, atunci când s-a statuat că reaua-credință este condiționată de existența riscului de confuzie, deși solicitarea cu rea-credință a înregistrării unei mărci este un motiv de anulare de sine stătător, distinct de riscul de confuzie, nefiind un motiv de nulitate reglementat în mod subsidiar, sau condiționat de incidența altui motiv de nulitate. S-a mai susținut că deși recurenta a prezentat în dosar o documentație efectivă în baza extrasului din R.N.M., a activității cronologice desfășurate de pârâtă și întreaga procedură de înregistrare a mărcii „M.”, instanța nu a făcut nici o analiză și deci nici o referire la aceste argumente, încălcând astfel art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. O altă critică a privit nelegalitatea deciziei raportată la aplicarea art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 din perspectiva celor două motive de recurs invocate. Recurenta a arătat că printr-un al doilea motiv de apel s-a invocat împrejurarea că nu s-a examinat motivul de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință, motiv dovedit în cauză prin realizarea celor două condiții impuse de lege (cunoașterea faptului relevant - existența și folosirea unei mărci anterioare și, respectiv, intenția frauduloasă). Nelegalitatea deciziei, a susținut recurenta, rezidă în lipsa oricărei analize a faptelor deduse judecății și probate de reclamantă și calificării ca nereale a expunerii apelantei.

Cât privește art. 47 alin. (1) lit. c) din Lege apreciat ca nefiind aplicabil în cauză, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a acestei dispoziții legale. Recurenta a mai arătat că nu a invocat în cauză faptul că folosirea anterioară a mărcii M. de către intimata SC S.D. SRL constituie rea-credință - cum greșit a reținut instanța de apel. Acest aspect se subsumează condițiilor care trebuie îndeplinite pentru a fi incidentă reaua-credință la înregistrarea mărcii și este un indiciu temeinic în sensul că intimata cunoștea „faptul relevant”, existența și folosirea mărcii M. de către recurentă. Aproprierea de către intimata pârâtă a unui semn de care a fost conștientă că incomodează activitatea comercială a reclamantei, în calitate de concurent existent, nu poate fi calificată decât ca o înregistrare cu rea-credință a unei mărci.

Pe lângă litigiul derulat anterior între părți, întreaga activitate a pârâtei, în procedura de înregistrare a mărcii M., este relevantă în determinarea relei sale credințe. Astfel recurenta a indicat faptul că pârâta a împrumutat în marca sa elemente importante de la o marcă anterioară, neînregistrată (cu depozit, din 17 mai 1999), de la scutul emblemă până la elemente cu asemănare incontestabilă din punct de vedere vizual, cu marca M. Reclamanta a mai arătat faptul că elementele adăugate pe marca pârâtei - și inexistente pe marca reclamantei, codul de bare, ștampila I.S.O. (care sunt prohibite la înregistrare), marcarea conținutului net de 0,5 l, ștampila de standardizare pentru aruncat la gunoi - trebuiau să fie supuse codului (observații cu privire la protecția mărcii) ca elemente de disclaimer, rubrică inexistentă în fișa mărcii M. Recurenta a apreciat că aceste elemente împrumutate ilegal și aplicate pe marcă sunt dovezi ale relei- credințe a pârâtei.

S-au indicat și o serie de alte elemente considerate ca dovezi ale relei-credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale. Printre acestea, faptul de a fi copiat emblema din 17 mai 1999 SC N.D. SA Baia Mare refuzată la înregistrare; faptul că la o primă încercare de înregistrare a mărcii, la 15 noiembrie 2000 s-a respins înregistrarea pentru ca, ulterior, o marcă, cu aceleași elemente și prezentare să fie înregistrată la 10 octombrie 2010; faptul că deși în compararea grafică completă marca pârâtei conține mențiunea clară „băutură spirtoasă cu aromă de vodkă” (care se înscrie în clasa 33 de produse) și cu toate acestea a obținut înregistrarea și pentru clasa 32 de produse, care se referă la băuturi nealcoolice.

Un alt motiv de critică se referă la dispoziția art. 6 alin. (1) lit. b) sub cele două aspecte - nemotivare și nelegalitate. Sub aspectul nemotivării, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat gradul de similaritate al produselor sau serviciilor protejate de mărcile în conflict, o condiție care trebuie analizată pentru a se verifica incidența art. 6 alin. (1) lit. b) din Lege, pentru a se stabili dacă în cauză există o anumită interdependența în sensul că un grad scăzut de similaritate între produse/servicii poate fi compensat printr-un grad ridicat de similaritate între semne și invers. Sub aspectul nelegalității interpretării art. 6 alin. (1) lit. b), recurenta a criticat faptul că instanța de apel nu a primit susținerea apelantei cu privire la existența unui risc de confuzie, bazându-și concluzia pe motivarea instanței de fond care a stabilit că semantic și grafic mărcile nu sunt similare.

Recurenta a arătat că pentru analiza existenței unui risc de confuzie nu este suficientă o analiză a similarității celor două mărci ci este necesar să se analizeze și produsele protejate de mărci, sub aspectul identității sau similarității. Recurenta a criticat și analiza pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la etimologica cuvântului M. Deși s-a reținut corect originea engleză a cuvântului, cu același sens cu al cuvântului M., din limba română, instanța în concluzie face trimitere la un joc de societate, în detrimentul reținerii semnificației cuvântului. Recurenta a mai invocat faptul că înlăturarea din marca pârâtei a unui element care oferă un element de distinctivitate acestei, agravează confuzia consumatorului mediu vizat care nu mai poate cunoaște proveniența produsului.

S-a concluzionat că instanța de apel - pentru a reține că mărcile în conflict nu sunt similare și pentru a stabili aplicabilitatea art. 6 alin. (1) lit. l) - trebuia să analizeze mărcile din punctul de vedere al criteriilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene: a) anterioritatea mărcii reclamantei și similaritatea între cele două mărci (sub aspect vizual, fonetic/auditiv, semantic, conceptual), c) similaritatea sau identitatea produselor protejate prin cele două mărci) și d) riscul de confuzie incluzând riscul de asociere cu marca anterioară. Recurenta a dezvoltat aceste condiții și a relevat în esență următoarele: Anterioritatea mărcii reclamantei a fost reținută de ambele instanțe, lucru de altfel necontestat în proces.

Similaritatea mărcilor presupune o cercetare a asemănărilor sub triplul aspect fonetic, vizual și conceptual semantic. Sub primul aspect, elementul verbal dominant „M.” iese în evidență din cauza poziției și dimensiunilor acestuia cu elementele figurative percepute de consumatorul mediu vizat ca fiind elemente subiective, decorative, iar elementele secundare, dată fiind dimensiunile acestora, nu vor fi imediat lizibile pentru consumatorul mediu vizat. Sub aspect fonetic/auditiv, recurenta a semnalat existența similitudinii, evidentă potrivit criticilor deja expuse.

Sub aspect semantic - conceptual, s-a subliniat că ambele mărci au în comun noțiunea „M.” care în limba română desemnează un drept exclusiv, un privilegiu special, iar în limba engleză „M.” are aceeași semnificație, consumatorul mediu putând fi indus în eroare prin filiera conceptului comun, „M.” Condiția identității sau similarității produselor vizate de protecția mărcilor, s-a susținut că este îndeplinită, prima instanță reținând identitatea produselor, respectiv din clasa 33, aspect necontestat. Ținând cont de condițiile mai sus expuse, recurenta a arătat că riscul de confuzie și riscul de asociere între cele două mărci nu mai poate fi tăgăduit. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este nelegală pentru considerentele ce urmează: Critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de pct. 7 este întemeiată.

Instanța de apel a înlăturat criticile formulate de apelantă, făcând trimitere la analiza instanței de fond. Demersul este corect, când se are în vedere menținerea hotărârilor atacate, dar nu este suficient, fiind necesar a se expune propria analiză a instanței de control judiciar, cu atât mai mult când în situația identificată în cauză, în care apelantul a formulat critici punctuale. În acest sens problema examinării aspectelor de similaritate ale mărcilor, din perspectiva produselor la care acestea se referă, a rămas neexaminată de instanța de apel.

Sub acest aspect se identifică în mod corect, prin criticile din recurs, o greșită interpretare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) cu privire la care s-a concluzionat că nu este aplicabil în cauză, fără să se examineze și aspectele legate de interdependența care există între gradele de similaritate între produse/servicii pe de o parte, și, respectiv, între semne, pe de altă parte și determinarea reciprocă a unei asemenea similarități în stabilirea existenței sau nu a unui risc de confuzie și de asociere între mărcile în discuție. Corectă este și semnalarea că în aprecierea riscului de confuzie nu s-a avut în vedere gradul de cunoaștere pe piață al mărcii anterioare, fără ca această problemă să fie condiționată de existența unei anumite notorietăți a mărcii anterioare.

În stabilirea bunei sau relei credințe se impunea a fi analizat și acest aspect, în condițiile în care reclamanta a făcut trimitere la istoricul mărcii sale și al încercărilor pârâtei de înregistrare a mărcii sale. Ca urmare, se constată că instanța de apel nu a analizat elementele semnalate în cauză de reclamantă ca fiind în măsură să conducă la concluzia că pârâta a fost de rea-credință când a solicitat înregistrarea mărcii sale.

Se constată că în motivele de apel, la fila 18 în dosarul Curții de apel, apelanta reclamantă a invocat că s-au îndeplinit în cauză cele două condiții pe care se întemeiază motivul de anulare a mărcii (pentru rea-credință) și anume constatarea faptului relevant (faptul că pârâta cunoștea că reclamanta este titulara mărcii M. - ca probă, sentința civilă nr. 1267 din 19 decembrie 2005 Tribunalul Maramureș) precum și intenția frauduloasă a pârâtei, sub acest din urmă aspect, fiind invocate istoricul relației dintre reclamantă și pârâtă și activitatea derulată de pârâtă anterior înregistrării mărcii, fapte din analiza cărora, recurenta a susținut că se poate determina intenția urmărită de pârâtă.

Cu privire la cele două condiții invocate (identitatea faptică relevantă și intențiile pârâtului cu argumentele arătate), se constată, din examinarea considerentelor deciziei, că instanța de apel nu a făcut o analiză a acestor condiții invocate. Instanța de apel a considerat că o analiză elaborată la nivel teoretic a condiției relei - credințe „este inutilă de vreme ce motivul de rea - credință invocat de reclamantă era cunoașterea existenței mărcii anterioare”. Or, după cum se constată, instanța de apel în interpretarea relei - credințe a făcut referire la un singur element, limitându-se numai la compararea cu marca anterioară folosită de pârâtă, cu privire la care s-au pronunțat deja unele hotărâri judecătorești în alte cauze.

Instanța de apel a concluzionat că „pentru a se reține reaua - credință la înregistrarea mărcii M. trebuia relevat elementul intențional al pârâtei de fraudare a reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță”. Or această concluzie nu este susținută de propria analiză a instanței de apel, deși reclamanta în apel a indicat împrejurările din care rezultă o asemenea intenție. Procedând în acest fel, omițând din examinare o serie de elemente menționate în mod expres de dispozițiile legale invocate, instanța de apel a făcut și o greșită interpretare a acestor norme. Sub acest aspect dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) și b), în termenii folosiți de legiuitor, se referă explicit la identitatea produselor sau serviciilor la care se referă marca - ca elemente de analizat în cercetarea acestui motiv de anulare a mărcii.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate, sub aspectele mai sus reținute, criticile formulate de recurentă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a fost admis recursul. Față de scăderile semnalate, s-a impus casarea deciziei Curții de apel, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului pentru completarea analizei (având în vedere criticile formulate), cu examinarea împrejurării dacă în cauză există identitate sau similaritate în privința produselor protejate de cele două mărci, în vederea stabilirii existenței unui risc de confuzie între mărcile vizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva Deciziei nr. 144/A din data de 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceiași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2013.