ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3107/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Reclamanții O.E.A. și B.R., precum și pârâții Primarul municipiului C.N. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții O.E.A. și B.R. au susținut următoarele: 1) Un prim motiv de nelegalitate constă în lipsa oricărei soluții date excepției inadmisibilității cererii reclamanților de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acțiunii.

Astfel, deși instanța de apel a invocat din oficiu, la termenul din 18 februarie 2011, această excepție, în concret, dispozitivul deciziei recurate nu conține nicio referință privitoare la soluția dată acestei excepții, deși instanța de apel a unit-o cu fondul. În ceea ce privește acest aspect, reclamanții au susținut că au arătat în mod expres, în fața instanței de apel că „extinderea de acțiune”, depusă la 2 aprilie 2004 are valoarea unui petit de obligare a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata despăgubirilor, reprezentând valoarea de circulație a imobilelor. Or, în temeiul principiului disponibilității, reclamanții sunt cei care stabilesc cadrul procesual, nicidecum instanța de judecată, care este chemată doar să soluționeze petitele formulate.

2) Instanța de apel a confundat în mod inexplicabil statuările rapoartelor de expertiză de evaluare efectuate în cauză, expresia acestei confuzii fiind dispozitivul deciziei pronunțate în apel privitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanți. Astfel, pentru imobilele apartamente ce nu mai pot fi restituite în natură (apartamentele din Cluj-Napoca, str. B.N.), exista o singura evaluare efectuată de expert T.M., în conformitate cu care valoarea totală a apartamentelor menționate este de 3.146.026 RON, așa cum rezultă și din petitele formulate constant de reclamanți. În mod surprinzător, instanța de apel „confundă” această valoare cu cea aferenta cotelor-părți din teren, corespunzătoare topograficului și aferente acestor apartamente (valoare care, în prima expertiză Morar, din 28 mai 2009, este de 1.117.923 RON, iar, în răspunsul la obiecțiuni al aceluiași expert, este de 608.213 RON).

Se impune așadar, acordarea de despăgubiri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, în cuantum de 3.146.026 RON, pentru imobilele apartamente ce nu mai pot fi restituite, prin obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri. În același sens, s-a criticat faptul că instanța de apel nu acordă nicio despăgubire reclamanților cu privire la cotele-părți din teren, corespunzătoare topograficului și aferente acestor apartamente, deși au solicitat acest lucru, astfel încât se impune acordarea sumei de 1.117.923 RON, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești.

3) În ce privește valorile utilizate de instanța fondului la acordarea de despăgubiri pentru cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite (608.213 RON, în loc de 1.117.923 RON, cât au solicitat reclamanții), Curtea de Apel Cluj „nu a înțeles că expertul M. a efectuat două variante distincte (cuprinse în raportul său de expertiză judiciară din 28 mai 2009, respectiv în răspunsul la obiecțiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N. din 22 iulie 2009), varianta cuprinsă în raportul de expertiză de evaluare din 28 mai 2009 fiind cea care corespunde punctului de vedere al expertului, în timp ce varianta a doua (cuprinsă în răspunsul la obiecțiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N.) este efectuată la solicitarea acestui pârât, fără ca expertul să-și însușească acest punct de vedere.

4) Reclamanții au criticat și soluția respingerii solicitării de restituire în natură a suprafeței de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca, str. B.N., în condițiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafața de 552 mp, este liber de construcții, putând fi restituit în natură. Cu toate acestea, instanța de apel a acordat doar măsuri reparatorii prin echivalent, deși terenul, curte interioară al imobilului, nu a fost înstrăinat niciodată către proprietarii apartamentelor ce nu au mai putut fi restituite, contractele de vânzare-cumpărare ale acestor apartamente necuprinzând nici o porțiune din curtea interioară a imobilului, acestea vizând doar apartamentele și părțile indivize comune ale acestora.

În aceste condiții, instanțele fondului au încălcat legea, respectiv principiul restituirii în natură, în integralitate a imobilelor, atunci când acest lucru este posibil, putându-se eventual institui un drept de servitute de trecere în favoarea proprietarilor apartamentelor ce nu au fost restituite în natură reclamanților. Recurenții reclamanți au precizat că doar în subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs va achiesa la punctul de vedere al instanței fondului, sunt de acord să primească contravaloarea imobilului teren în suprafața de 552 mp, care este de 1.328.112 RON (2406 RON/mp x 552 mp), conform raportului de expertiză efectuat de expert M., și nu a valorilor din răspunsul la obiecțiuni al aceluiași expert.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 144/A/2011, în sensul de a se admite apelul Ministerului Finanțelor Publice și de a se respinge în tot acțiunea împotriva Ministerului Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, iar, pe fond, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că dispozitivul deciziei recurate prevede expres că a fost stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce nu pot fi restituite, sume care urmează să fie achitate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel că, potrivit acestui temei legal, Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio obligație de plată, neavând calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 2025 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.E.A. și B.R. și de pârâtul Primarul municipiului C.N. împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie; a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o în parte, în sensul că, a admis și apelul declarat de acest pârât; a schimbat în parte sentința nr. 89 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a păstrat restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Pentru a decide astfel, cu privire la recursul declarat de reclamanții O.E.A. și B.R., instanța de recurs a reținut următoarele: Primul motiv de recurs, prin care se critică nesoluționarea excepției inadmisibilității cererii reclamanților de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acțiunii, invocată ex officio de către instanță, este nefondat pentru următoarele argumente: Sub un prim aspect, se constată că inadmisibilitatea nu reprezintă o veritabilă excepție în sistemul procesual civil, decât în anumite situații determinate, ce nu se regăsesc în cauză, astfel încât aceasta nu trebuie să primească, în dispozitivul deciziei recurate, o soluție distinctă.

Sub un al doilea aspect, se poate observa că instanța de apel a analizat în mod explicit raportul juridic ce s-ar fi putut naște între reclamați și Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, prin efectul „extinderii acțiunii”, astfel încât nu se poate susține, în mod valid, o eventuală nepronunțare asupra acestei probleme de drept. Nu în ultimul rând, eventuala nepronunțare asupra inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice nu putea fi invocată decât de acest pârât, acesta putând susține o posibilă vătămare a drepturilor sale procesuale.

Conchizând, nu s-a încălcat, în cauză, principiului disponibilității, astfel cum, nelegal, pretind reclamanții recurenți, întrucât acest principiu nu poate funcționa decât cu respectarea rigorilor legale privind conținutul cererilor de chemare în judecată și momentele procesuale până la care pot fi formulate precizări sau modificări ale cadrului procesual, sub aspect subiectiv (al părților) sau obiectiv (al obiectului cererii de chemare în judecată). Analizând cel de-al doilea motiv, instanța de recurs constată că, prin intermediul său, nu se invocă o veritabilă critică de nelegalitate, ci se fac referiri la așa numitele „confuzii” ale instanței de apel, privind statuările rapoartelor de expertiză imobiliare evaluatorii asupra valorii apartamentelor în litigiu.

Astfel, contrar exigențelor procedurale din materia recursului, prin motivele formulate, reclamanții aduc în dezbaterea judiciară aspecte legate de probațiune și de stabilire a elementelor de fapt, pe baza probelor administrate. Or, în actuala structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs reglementate în mod exhaustiv de lege, în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu și criticile de netemeinicie pe care părțile înțeleg să le invoce. În același sens, motivele de recurs prin care se puteau invoca nepronunțarea asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) sau interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză (pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ.), pe care, în realitate, se sprijină recurenții reclamanți, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 și nu mai pot constitui obiect al analizei în recurs.

Aceleași argumente sunt aplicabile mutatis mutandis și pentru respingerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de reclamanți privind valorile utilizate de instanța fondului la acordarea despăgubirilor pentru cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite, întrucât instanța de recurs nu poate cenzura modul de calcul al instanțelor fondului sau variantele expertizelor administrate în cauză, în condiții de legalitate, cu respectarea garanțiilor procesuale, alese de aceste instanțe, motivat, întrucât aceste critici nu vizează aspecte legate de aplicarea greșită a legii, ci tind, în fapt, la o devoluare a fondului fie pe motiv de omisiune a cercetării unui mijloc de probă, fie pe considerente legate de modalitatea în care au fost interpretate probele administrate.

Critica privind soluția respingerii solicitării de restituire în natură a suprafeței de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca, str. B.N., în condițiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafața de 552 mp, este liber de construcții, putând fi restituit în natură, soluție ce ar încălca principiul restituirii în natură, impus de Legea nr. 10/2001, este, de asemenea, nefondată. Astfel, contrar susținerii reclamanților, din expertiza topografică efectuată în cursul judecării apelului, în Dosar nr. 4480/117/2007, a rezultat că terenul în suprafața de 552 mp, ce face obiectul litigiului, constituie curte interioară și este folosită în comun cu proprietarii imobilului cu nr. top nou, având destinație mixtă, locuințe, comerț și instituții administrative.

În acest sens, simplul fapt că această curte nu ar fi ocupată de construcții nu determină în mod cauzal restituirea sa în natură, câtă vreme s-a apreciat, în mod legal, de către instanța de apel că această parcelă este destinată exploatării întregii construcții, aflată, în prezent, în proprietatea mai multor persoane, că suprafață de teren nu poate fi folosită separat și, în raport de suprafața și amplasamentul său (552 mp, curte interioară, ultracentral), nici nu poate constitui teren construibil. Astfel, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.

Or, în cauză, restituirea în natură a suprafeței de 552 mp, având categoria de folosință „curte interioară”, ar fi de natură a afecta funcțional spațiul conceput a deservi nevoile comunității. În acest context, referitor la observațiile recurenților reclamanți, conform cărora s-ar putea dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 552 mp, corelativ cu impunerea unei servituti de trecere, instanța de recurs subliniază că, în procedura reglementată de legea specială, declanșată prin efectul introducerii unei contestații împotriva dispoziției emise de unitatea deținătoare, nu se poate institui o servitute, în absența unei reglementări exprese în acest sens.

Cât privește modul de calcul al despăgubirilor acordate de instanța de apel pentru acest teren, criticat de către reclamanți, Înalta Curte reamintește că acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanței de recurs, în raport de rigorile acestei căi extraordinare de atac. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate în mod formal de către recurenții reclamanți O.E.A. și B.R., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarate de aceștia împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a analizat principala critică invocată, respectiv cea care vizează legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât în raportul juridic dedus judecății, reținând următoarele: Sub un prim aspect, se poate observa că instanța de apel, ignorând dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu a tranșat problema legitimării procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deși această rezolvare s-ar fi impus cu prioritate, astfel încât, din perspectiva legalității soluției pronunțate în cauză, nu poate fi privit ca lipsit de interes recursul declarat de acest pârât.

Raportându-ne la obiectul cererii de chemare în judecată, contestație împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, este evident că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu justifică, în speță, calitate procesuală pasivă, neputând fi obligat în raportul juridic dedus judecății. În acest sens, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Așadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații. În acest sens, este pe deplin aplicabilă cauzei decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Împotriva deciziei instanței de recurs au formulat contestație în anulare reclamanții O.E.A. și B.R., invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. În motivare, contestatorii au susținut că instanța supremă respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze și implicit să se pronunțe asupra unuia dintre motivele de modificare a hotărârii recurate, invocat de reclamanți în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, din practicaua deciziei nr. 2025/2012 rezultă cu evidență capetele de cerere și susținerile apărătorului ales al reclamanților a motivelor de recurs invocate prin cererea de recurs, cu excepția capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.117.923 RON reprezentând despăgubiri aferente cotelor-părți din teren corespunzătoare topograficului, aferente apartamentelor care nu mai pot fi restituite în natură, motiv (capăt de cerere) de natură a atrage modificarea deciziei recurate, care nici măcar nu a fost menționat, darămite cercetat.

Nici în considerentele aceleiași decizii nu se regăsește ca fiind cercetat acest capăt de cerere, „confuziile” la care face referire instanța de recurs vizând exclusiv prima teză a celui de-al doilea motiv de recurs privitor la obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 3.146.026 RON, capăt de cerere la care, într-adevăr, după cum în mod corect s-a reținut în practicaua deciziei, apărătorul ales al reclamanților a renunțat. Or, ce-a de-a doua teză a celui de-al doilea motiv de recurs nu se regăsește defel, ca fiind măcar menționată, darămite cercetată în cuprinsul deciziei nr. 2025/2012, a cărei anulare în parte face obiectul prezentului dosar. Se poate observa că nici suma propriu-zisă de 1.117.923 RON nu este menționată defel în cuprinsul deciziei.

Expertiza tehnică judiciară efectuată de către ing. M.I., din cuprinsul căreia rezultă valoarea de 1.117.923 RON pentru terenul aferent apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură a fost încuviințată și efectuată în apel, iar instanța de apel a lăsat nesoluționat acest petit, după cum reclamanții au arătat în mod explicit în cuprinsul tezei a doua a celui de-al doilea motiv de recurs, ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., urmând ca instanța de control judiciar, instanța supremă, să cerceteze și să se pronunțe inclusiv pe acest motiv de recurs, ceea ce atrage modificarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

Contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed: Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs a constatat lipsa calității procesuale pasive a acestuia, având în vedere faptul că, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații. Totodată, s-a reținut și aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Este adevărat că recurenții-reclamanți au solicitat prin ce-al de-al doilea motiv de recurs formulat (ultimul alineat): „acordarea sumei de 1.117.923 RON către subsemnații, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru cotele-părți din terenul corespunzător topograficului și aferente apartamentelor nerestituite, obligând în acest sens Ministerul Finanțelor Publice la această plată.” Însă, deși în mod formal instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la această critică formulată în cadrul recursului reclamanților, acest aspect nu are relevanță în speță, față de împrejurarea că s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în prezenta pricină.

Drept urmare, necercetarea în mod explicit a acestui argument formulat în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs nu are nicio consecință asupra soluției pronunțate în recurs, câtă vreme aspectul relevat de reclamanți (calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice) a fost analizat pe larg în considerentele ce vizează recursul Ministerului Finanțelor Publice și s-a statuat că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta pricină. Față de cele ce preced, în speță nu sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., contestația în anulare urmând a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii O.E.A. și B.R. împotriva deciziei nr. 2025 din data de 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.