ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3107/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3107/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Reclamanții

O.E.A. și B.R., precum și pârâții Primarul municipiului C.N. și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs împotriva deciziei nr. 144A

din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanții O.E.A. și B.R. au susținut următoarele:

1) Un prim motiv de nelegalitate

constă în lipsa oricărei soluții date excepției inadmisibilității cererii

reclamanților de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata

despăgubirilor solicitate prin petitele acțiunii.

Astfel, deși instanța de apel a

invocat din oficiu, la termenul din 18 februarie 2011, această excepție, în

concret, dispozitivul deciziei recurate nu conține nicio referință privitoare

la soluția dată acestei excepții, deși instanța de apel a unit-o cu fondul.

În ceea ce privește acest aspect, reclamanții

au susținut că au arătat în mod expres, în fața instanței de apel că „extinderea

de acțiune”, depusă la 2 aprilie 2004 are valoarea unui petit de obligare a Ministerului

Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata despăgubirilor,

reprezentând valoarea de circulație a imobilelor.

Or, în temeiul principiului disponibilității,

reclamanții sunt cei care stabilesc cadrul procesual, nicidecum instanța de judecată,

care este chemată doar să soluționeze petitele formulate.

2) Instanța de apel a confundat în mod

inexplicabil statuările rapoartelor de expertiză de evaluare efectuate în cauză,

expresia acestei confuzii fiind dispozitivul deciziei pronunțate în apel privitoare

la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanți.

Astfel, pentru imobilele apartamente ce

nu mai pot fi restituite în natură (apartamentele din Cluj-Napoca, str. B.N.), exista

o singura evaluare efectuată de expert T.M., în conformitate cu care valoarea totală

a apartamentelor menționate este de 3.146.026 RON, așa cum rezultă și din petitele

formulate constant de reclamanți.

În mod surprinzător, instanța de apel „confundă”

această valoare cu cea aferenta cotelor-părți din teren, corespunzătoare topograficului

și aferente acestor apartamente (valoare care, în prima expertiză Morar, din 28

mai 2009, este de 1.117.923 RON, iar, în răspunsul la obiecțiuni al aceluiași expert,

este de 608.213 RON).

Se impune așadar, acordarea de despăgubiri

reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, în cuantum de 3.146.026

RON, pentru imobilele apartamente ce nu mai pot fi restituite, prin obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri.

În același sens, s-a criticat faptul că

instanța de apel nu acordă nicio despăgubire reclamanților cu privire la cotele-părți

din teren, corespunzătoare topograficului și aferente acestor apartamente, deși

au solicitat acest lucru, astfel încât se impune acordarea sumei de 1.117.923 RON,

reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești.

3) În ce privește valorile utilizate de

instanța fondului la acordarea de despăgubiri pentru cotele de teren aferente apartamentelor

ce nu mai pot fi restituite (608.213 RON, în loc de 1.117.923 RON, cât au solicitat

reclamanții), Curtea de Apel Cluj „nu a înțeles că expertul M. a efectuat două variante

distincte (cuprinse în raportul său de expertiză judiciară din 28 mai 2009, respectiv

în răspunsul la obiecțiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N. din 22 iulie 2009),

varianta cuprinsă în raportul de expertiză de evaluare din 28 mai 2009 fiind cea

care corespunde punctului de vedere al expertului, în timp ce varianta a doua (cuprinsă

în răspunsul la obiecțiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N.) este efectuată

la solicitarea acestui pârât, fără ca expertul să-și însușească acest punct de vedere.

4) Reclamanții au criticat și soluția respingerii

solicitării de restituire în natură a suprafeței de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca,

str. B.N., în condițiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafața

de 552 mp, este liber de construcții, putând fi restituit în natură.

Cu toate acestea, instanța de apel a acordat

doar măsuri reparatorii prin echivalent, deși terenul, curte interioară al imobilului,

nu a fost înstrăinat niciodată către proprietarii apartamentelor ce nu au mai putut

fi restituite, contractele de vânzare-cumpărare ale acestor apartamente necuprinzând

nici o porțiune din curtea interioară a imobilului, acestea vizând doar apartamentele

și părțile indivize comune ale acestora.

În aceste condiții, instanțele fondului

au încălcat legea, respectiv principiul restituirii în natură, în integralitate

a imobilelor, atunci când acest lucru este posibil, putându-se eventual institui

un drept de servitute de trecere în favoarea proprietarilor apartamentelor ce nu

au fost restituite în natură reclamanților.

Recurenții reclamanți au precizat că doar

în subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs va achiesa la punctul de vedere

al instanței fondului, sunt de acord să primească contravaloarea imobilului teren

în suprafața de 552 mp, care este de 1.328.112 RON (2406 RON/mp x 552 mp), conform

raportului de expertiză efectuat de expert M., și nu a valorilor din răspunsul la

obiecțiuni al aceluiași expert.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a

solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 144/A/2011, în sensul de

a se admite apelul Ministerului Finanțelor Publice și de a se respinge în tot acțiunea

împotriva Ministerului Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive,

iar, pe fond, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut

că dispozitivul deciziei recurate prevede expres că a fost stabilit dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce nu pot fi restituite, sume

care urmează să fie achitate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel

că, potrivit acestui temei legal, Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio obligație

de plată, neavând calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 2025 din 21 martie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția

I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.E.A. și

B.R. și de pârâtul Primarul municipiului C.N. împotriva deciziei nr. 144A din 18

februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie; a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o

în parte, în sensul că, a admis și apelul declarat de acest pârât; a schimbat în

parte sentința nr. 89 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă,

în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice; a păstrat restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Pentru a decide astfel, cu privire la recursul

declarat de reclamanții O.E.A. și B.R., instanța de recurs a reținut următoarele:

Primul motiv de recurs, prin care se critică

nesoluționarea excepției inadmisibilității cererii reclamanților de obligare a Ministerului

Finanțelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acțiunii, invocată

ex officio de către instanță, este nefondat pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, se constată că inadmisibilitatea

nu reprezintă o veritabilă excepție în sistemul procesual civil, decât în anumite

situații determinate, ce nu se regăsesc în cauză, astfel încât aceasta nu trebuie

să primească, în dispozitivul deciziei recurate, o soluție distinctă.

Sub un al doilea aspect, se poate observa

că instanța de apel a analizat în mod explicit raportul juridic ce s-ar fi putut

naște între reclamați și Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, prin

efectul „extinderii acțiunii”, astfel încât nu se poate susține, în mod valid, o

eventuală nepronunțare asupra acestei probleme de drept.

Nu în ultimul rând, eventuala nepronunțare

asupra inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerului Finanțelor Publice nu putea fi invocată decât de acest pârât, acesta

putând susține o posibilă vătămare a drepturilor sale procesuale.

Conchizând, nu s-a încălcat, în cauză,

principiului disponibilității, astfel cum, nelegal, pretind reclamanții recurenți,

întrucât acest principiu nu poate funcționa decât cu respectarea rigorilor legale

privind conținutul cererilor de chemare în judecată și momentele procesuale până

la care pot fi formulate precizări sau modificări ale cadrului procesual, sub aspect

subiectiv (al părților) sau obiectiv (al obiectului cererii de chemare în judecată).

Analizând cel de-al doilea motiv, instanța

de recurs constată că, prin intermediul său, nu se invocă o veritabilă critică de

nelegalitate, ci se fac referiri la așa numitele „confuzii” ale instanței de apel,

privind statuările rapoartelor de expertiză imobiliare evaluatorii asupra valorii

apartamentelor în litigiu.

Astfel, contrar exigențelor procedurale

din materia recursului, prin motivele formulate, reclamanții aduc în dezbaterea

judiciară aspecte legate de probațiune și de stabilire a elementelor de fapt, pe

baza probelor administrate.

Or, în actuala structură a recursului,

nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs

reglementate în mod exhaustiv de lege, în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu

și criticile de netemeinicie pe care părțile înțeleg să le invoce.

În același sens, motivele de recurs prin

care se puteau invoca nepronunțarea asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) sau interpretarea eronată

a probatoriului administrat în cauză (pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.), pe care,

în realitate, se sprijină recurenții reclamanți, au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 și nu mai pot constitui obiect al

analizei în recurs.

Aceleași argumente sunt aplicabile mutatis

mutandis și pentru respingerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de reclamanți

privind valorile utilizate de instanța fondului la acordarea despăgubirilor pentru

cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite, întrucât instanța

de recurs nu poate cenzura modul de calcul al instanțelor fondului sau variantele

expertizelor administrate în cauză, în condiții de legalitate, cu respectarea garanțiilor

procesuale, alese de aceste instanțe, motivat, întrucât aceste critici nu vizează

aspecte legate de aplicarea greșită a legii, ci tind, în fapt, la o devoluare a

fondului fie pe motiv de omisiune a cercetării unui mijloc de probă, fie pe considerente

legate de modalitatea în care au fost interpretate probele administrate.

Critica privind soluția respingerii solicitării

de restituire în natură a suprafeței de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca,

str. B.N., în condițiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafața

de 552 mp, este liber de construcții, putând fi restituit în natură, soluție ce

ar încălca principiul restituirii în natură, impus de Legea nr. 10/2001, este, de

asemenea, nefondată.

Astfel, contrar susținerii reclamanților,

din expertiza topografică efectuată în cursul judecării apelului, în Dosar nr. 4480/117/2007,

a rezultat că terenul în suprafața de 552 mp, ce face obiectul litigiului, constituie

curte interioară și este folosită în comun cu proprietarii imobilului cu nr. top

nou, având destinație mixtă, locuințe, comerț și instituții administrative.

În acest sens, simplul fapt că această

curte nu ar fi ocupată de construcții nu determină în mod cauzal restituirea sa

în natură, câtă vreme s-a apreciat, în mod legal, de către instanța de apel că această

parcelă este destinată exploatării întregii construcții, aflată, în prezent, în

proprietatea mai multor persoane, că suprafață de teren nu poate fi folosită separat

și, în raport de suprafața și amplasamentul său (552 mp, curte interioară, ultracentral),

nici nu poate constitui teren construibil.

Astfel, în raport de dispozițiile art.

10 alin. (3) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face

distincția între noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit

în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber

este subordonată afectațiunii sale. Or, în cauză, restituirea în natură a suprafeței

de 552 mp, având categoria de folosință „curte interioară”, ar fi de natură a afecta

funcțional spațiul conceput a deservi nevoile comunității.

În acest context, referitor la observațiile

recurenților reclamanți, conform cărora s-ar putea dispune restituirea în natură

a suprafeței de teren de 552 mp, corelativ cu impunerea unei servituti de trecere,

instanța de recurs subliniază că, în procedura reglementată de legea specială, declanșată

prin efectul introducerii unei contestații împotriva dispoziției emise de unitatea

deținătoare, nu se poate institui o servitute, în absența unei reglementări exprese

în acest sens.

Cât privește modul de calcul al despăgubirilor

acordate de instanța de apel pentru acest teren, criticat de către reclamanți,

Înalta Curte reamintește că acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate

care să poată fi supus cenzurii instanței de recurs, în raport de rigorile acestei

căi extraordinare de atac.

Pentru considerentele expuse, constatând

că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., invocate în mod formal de către recurenții reclamanți O.E.A. și B.R.,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarate de aceștia împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a analizat principala critică

invocată, respectiv cea care vizează legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât

în raportul juridic dedus judecății, reținând următoarele:

Sub un prim aspect, se poate observa că

instanța de apel, ignorând dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu a tranșat

problema legitimării procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, deși această rezolvare s-ar fi impus cu prioritate, astfel încât,

din perspectiva legalității soluției pronunțate în cauză, nu poate fi privit ca

lipsit de interes recursul declarat de acest pârât.

Raportându-ne la obiectul cererii de chemare

în judecată, contestație împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001,

este evident că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu justifică, în

speță, calitate procesuală pasivă, neputând fi obligat în raportul juridic dedus

judecății.

În acest sens, contestația întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența

unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori

cererea de restituire în natură.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia sau dispoziția motivată

de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în

a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul juridic prevăzut

în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit

între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care,

conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic

stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a

transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit

legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Așadar, în cadrul raporturilor juridice

stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular

de drepturi și obligații.

În acest sens, este pe deplin aplicabilă

cauzei decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de recurs

au formulat contestație în anulare reclamanții O.E.A. și B.R.,

invocând dispozițiile art. 318 alin.

(1) teza finală C. proc. civ.

În motivare, contestatorii au susținut

că instanța supremă respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze și implicit

să se pronunțe asupra unuia dintre motivele de modificare a hotărârii recurate,

invocat de reclamanți în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, din practicaua deciziei nr. 2025/2012

rezultă cu evidență capetele de cerere și susținerile apărătorului ales al reclamanților

a motivelor de recurs invocate prin cererea de recurs, cu excepția capătului de

cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei

de 1.117.923 RON reprezentând despăgubiri aferente cotelor-părți din teren corespunzătoare

topograficului, aferente apartamentelor care nu mai pot fi restituite în natură,

motiv (capăt de cerere) de natură a atrage modificarea deciziei recurate, care nici

măcar nu a fost menționat, darămite cercetat.

Nici în considerentele aceleiași decizii

nu se regăsește ca fiind cercetat acest capăt de cerere, „confuziile” la care face

referire instanța de recurs vizând exclusiv prima teză a celui de-al doilea motiv

de recurs privitor la obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 3.146.026 RON, capăt de cerere la care, într-adevăr, după cum în mod corect

s-a reținut în practicaua deciziei, apărătorul ales al reclamanților a renunțat.

Or, ce-a de-a doua teză a celui de-al doilea

motiv de recurs nu se regăsește defel, ca fiind măcar menționată, darămite cercetată

în cuprinsul deciziei nr. 2025/2012, a cărei anulare în parte face obiectul prezentului

dosar.

Se poate observa că nici suma propriu-zisă

de 1.117.923 RON nu este menționată defel în cuprinsul deciziei.

Expertiza tehnică judiciară efectuată de

către ing. M.I., din cuprinsul căreia rezultă valoarea de 1.117.923 RON pentru terenul

aferent apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură a fost încuviințată

și efectuată în apel, iar instanța de apel a lăsat nesoluționat acest petit, după

cum reclamanții au arătat în mod explicit în cuprinsul tezei a doua a celui de-al

doilea motiv de recurs, ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenta motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., urmând ca instanța de control judiciar,

instanța supremă, să cerceteze și să se pronunțe inclusiv pe acest motiv de recurs,

ceea ce atrage modificarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

Contestația în anulare este nefondată,

urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed:

Analizând recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs a constatat lipsa calității procesuale

pasive a acestuia, având în vedere faptul că, în cadrul raporturilor juridice stabilite

prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de

drepturi și obligații.

Totodată, s-a reținut și aplicabilitatea

în cauză a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Este adevărat că recurenții-reclamanți

au solicitat prin ce-al de-al doilea motiv de recurs formulat (ultimul alineat):

„acordarea sumei de 1.117.923 RON către subsemnații, reprezentând măsuri reparatorii

prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru cotele-părți din terenul

corespunzător topograficului și aferente apartamentelor nerestituite, obligând în

acest sens Ministerul Finanțelor Publice la această plată.”

Însă, deși în mod formal instanța de recurs

nu s-a pronunțat cu privire la această critică formulată în cadrul recursului reclamanților,

acest aspect nu are relevanță în speță, față de împrejurarea că s-a constatat lipsa

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în prezenta pricină.

Drept urmare, necercetarea în mod explicit

a acestui argument formulat în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs nu are

nicio consecință asupra soluției pronunțate în recurs, câtă vreme aspectul relevat

de reclamanți (calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice)

a fost analizat pe larg în considerentele ce vizează recursul Ministerului Finanțelor

Publice și s-a statuat că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta pricină.

Față de cele ce preced, în speță nu sunt

incidente prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., contestația

în anulare urmând a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii O.E.A. și B.R. împotriva

deciziei nr. 2025 din data de 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.