ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 194/2013

Asupra cererii de revizuire de față constată următoarele: Prin decizia nr. 2025 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.E.A. și B.R. și de pârâtul Primarul municipiului Cluj împotriva deciziei nr. 144/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis și apelul declarat de acest pârât. A schimbat în parte sentința nr. 89 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A păstrat restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Asupra recursului declarat de reclamanții O.E.A. și B.R., s-a constatat că primul motiv de recurs, prin care s-a criticat nesoluționarea excepției inadmisibilității cererii reclamanților de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acțiunii, invocată ex officio de către instanță, este nefondat. Astfel, sub un prim aspect, s-a reținut că inadmisibilitatea nu reprezintă o veritabilă excepție în sistemul procesual civil, decât în anumite situații determinate, ce nu se regăsesc în cauză, astfel încât aceasta nu trebuie să primească, în dispozitivul deciziei recurate, o soluție distinctă.

Sub un al doilea aspect, s-a observat că instanța de apel a analizat în mod explicit raportul juridic ce s-ar fi putut naște între reclamanți și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin efectul „extinderii acțiunii”, astfel încât s-a constatat că nu se poate susține, în mod valid, o eventuală nepronunțare asupra acestei probleme de drept. Nu în ultimul rând, eventuala nepronunțare asupra inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că nu putea fi invocată decât de respectivul pârât, acesta putând susține o posibilă vătămare a drepturilor sale procesuale.

Conchizând, s-a constatat că nu s-a încălcat în cauză principiul disponibilității, astfel cum nelegal au pretins reclamanții recurenți, întrucât acest principiu nu poate funcționa decât cu respectarea rigorilor legale privind conținutul cererilor de chemare în judecată și momentele procesuale până la care pot fi formulate precizări sau modificări ale cadrului procesual, sub aspect subiectiv (al părților) sau obiectiv (al obiectului cererii de chemare în judecată). Analizând cel de-al doilea motiv, instanța de recurs a constatat că prin intermediul său nu s-a invocat o veritabilă critică de nelegalitate, ci s-au făcut referiri la așa numitele „confuzii” ale instanței de apel, privind statuările rapoartelor de expertiză imobiliare asupra valorii apartamentelor în litigiu.

Astfel, contrar exigențelor procedurale din materia recursului, prin motivele formulate, reclamanții au adus în dezbaterea judiciară aspecte legate de probațiune și de stabilire a elementelor de fapt, pe baza probelor administrate. S-a reținut prin urmare că în actuala structură a recursului nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs reglementate în mod exhaustiv de lege, în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu și criticile de netemeinicie pe care părțile au înțeles să le invoce, care nu mai pot constitui obiect al analizei în recurs.

Aceleași argumente au fost aplicabile mutatis mutandis și pentru respingerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de reclamanți privind valorile utilizate de instanța fondului la acordarea despăgubirilor pentru cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite, întrucât instanța de recurs nu poate cenzura modul de calcul al instanțelor fondului sau variantele expertizelor administrate în cauză, în condiții de legalitate, cu respectarea garanțiilor procesuale, alese de aceste instanțe, motivat, întrucât aceste critici nu vizează aspecte legate de aplicarea greșită a legii, ci tind, în fapt, la o devoluare a fondului, fie pe motiv de omisiune a cercetării unui mijloc de probă, fie pe considerente legate de modalitatea în care au fost interpretate probele administrate.

Critica privind soluția respingerii solicitării de restituire în natură a suprafeței de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca, str. Baba Novac, în condițiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafața de 552 mp, este liber de construcții, putând fi restituit în natură, soluție ce ar încălca principiul restituirii în natură, impus de Legea nr. 10/2001, a fost găsită, de asemenea, nefondată. Astfel, contrar susținerii reclamanților, din expertiza topografică efectuată în cursul judecării apelului, în Dosar nr. 4480/117/2007, a rezultat că terenul în suprafața de 552 mp, ce face obiectul litigiului, constituie curte interioară și este folosită în comun cu proprietarii imobilului cu nr. top nou 33/1, având destinație mixtă - locuințe, comerț și instituții administrative.

În raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „ teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale. Or, în cauză, restituirea în natură a suprafeței de 552 mp, având categoria de folosință „curte interioară”, ar fi de natură a afecta funcțional spațiul conceput a deservi nevoile comunității.

În acest context, referitor la observațiile recurenților reclamanți, conform cărora s-ar putea dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 552 mp, corelativ cu impunerea unei servituți de trecere, instanța de recurs a subliniat că în procedura reglementată de legea specială, declanșată prin efectul introducerii unei contestații împotriva dispoziției emisă de unitatea deținătoare, nu se poate institui o servitute, în absența unei reglementări exprese în acest sens. Cât privește modul de calcul al despăgubirilor acordate de instanța de apel pentru acest teren, criticat de către reclamanți, Înalta Curte a reamintit că acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanței de recurs, în raport de rigorile acestei căi extraordinare de atac.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate în mod formal de către recurenții - reclamanți O.E.A. și B.R., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din cod, a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceștia. Împotriva deciziei au formulat cerere de revizuire O.E.A. și B.R., întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Au arătat că din practicaua deciziei atacate rezultă capetele de cerere și susținerile apărătorului ales al revizuenților cu privire la motivele de recurs, cu excepția celui referitor la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând despăgubiri aferente cotelor - părți din teren corespunzătoare apartamentelor care nu mai pot fi restituite în natură.

Au mai precizat că nici în considerentele deciziei nu se găsește analizat respectivul capăt de cerere, nefiind menționată nici suma de 1.117.923 lei, solicitată. Au considerat că în condițiile în care expertiza tehnică judiciară efectuată în apel, din cuprinsul căreia rezultă această valoare, a fost încuviințată, iar instanța de apel a lăsat nesoluționat acest petit, se află în prezența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât instanța de control judiciar trebuia să analizeze și să se pronunțe inclusiv pe acesta. Cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în considerarea argumentelor ce succed. Art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., invocat de revizuenți ca temei de drept al cererii, stipulează că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ. În cauză însă, cererea de revizuire nu respectă cerințele impuse de pct. 2 al art. 322 C. proc. civ., pe care se întemeiază. Astfel, textul cuprins la art. 322 C. proc. civ.

cuprinde precizarea, în ceea ce privește hotărârile care pot face obiectul căii extraordinare de atac, că revizuirea este posibilă numai dacă se atacă o hotărâre dată de o instanță de recurs atunci când a evocat fondul. Se constată că în speță, ipoteza reglementată de textul de lege nu este respectată sub acest aspect, și anume prin decizia atacată s-a respins ca nefondat recursul declarat de revizuenți și, prin urmare, nu s-a evocat fondul. Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, pentru a fi operant motivul de revizuire reglementat de acest text de lege, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de O.E.A. și B.R. împotriva deciziei nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.