Sebastian Taub împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58612/00) îndreptată împotriva României și prin care Domi. Nicolae Lucian Sebastian Taub ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 28 februarie 2000 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna Beatrice Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea în special că vânzarea unui apartament din imobilul său către terți, validată prin hotărâri definitive ale tribunalelor, care nu a dus la nicio indemnizare, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe 31 august 2004, președintele secției a doua a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Folosind art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secției a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. PE FAPT

Mama reclamantului a construi în perioada interbelică un imobil, compus din mai multe apartamente, situat la București, strada Romniceanu nr. 36. În 1945 și 1948, ea a vândut către terți două din aceste apartamente. În 1945, a donat reclamantului două apartamente.

În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat posesia imobilului. În listele anexe decretului nr. 92/1950, reclamantul era trecut ca proprietar al întreg imobilului, cu excepția celor două apartamente vândute către terți.

La decesul mamei sale, în 1983, reclamantul a fost declarat moștenitorul acesteia. 1. Acțiune de revendicare

Pe 28 august 1996, reclamantul, susținând că în virtutea decretului nr. 92/1950 imobilele aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de naționalizare și că el făcea parte din aceste categorii, a intentat în fața tribunalului de primera instanță din București o acțiune de revendicare a imobilului, cu excepția apartamentelor vândute în 1945 și 1948, împotriva consiliului local al orașului București și întreprinderii C., care gestiona bunurile imobiliare ale Statului.

Pe 30 septembrie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, întreprinderea C. a vândut locatarului A.S.L. apartamentul nr. 3, compus din patru camere, pe care acesta îl ocupa în imobilul în cauză.

Pe 8 mai 1997, A.S.L. a depus, în cadrul acțiunii de revendicare, o cerere de intervenire principală, ca proprietar al apartamentului nr. 3. Susținând că a încheiat contractul de bună credință, a cerut respingerea acțiunii în ceea ce privește apartamentul acesta.

Ținând seama de această intervenire, reclamantul susține că a depus la dosar, pe 26 iunie 1997, o cerere prin care se opunea cererii de intervenire și cerea anularea contractului de vânzare.

Prin sentința din 2 septembrie 1999, tribunalul a respins acțiunea, pe motiv că la momentul naționalizării reclamantul era proprietar al mai multor apartamente și că, prin urmare, dispozițiile decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea apartamentelor "exploatatorilor de spații locative" i se aplicau.

Tribunalul a mai hotărât că cererea de revendicare privind apartamentul nr. 3 era inadmisibilă, din cauza lipsei calității de a acționa a reclamantului împotriva consiliului local, deoarece acesta nu mai era proprietar al apartamentului litigios. Tribunalul nu a răspuns cererii de anulare a contractului de vânzare pe care reclamantul susține că a depus-o pe 26 iunie 1997. Cu toate acestea, a considerat că A.S.L. era cumpărător de bună credință.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, cerând restituirea imobilului și anularea contractului de vânzare.

Prin hotărâre din 21 septembrie 1998, tribunalul județean din București a admis parțial acțiunea de revendicare. A constatat nulitatea naționalizării imobilului, pe motiv că reclamantul făcea parte dintr-o categorie socială care era scutită de naționalizare. A ordonat părților pârâte să restituie imobilul reclamantului, cu excepția celor două apartamente vândute în 1945 și 1948 și a apartamentului nr. 3. Pentru a respinge cererea de restitutie a acestuia din urmă, tribunalul a hotărât, la fel ca tribunalul de prima instanță, că reclamantul nu avea calitate să acționeze împotriva Consilului local.

Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a contractului de vânzare, deoarece a considerat-o tardivă, reclamantul fiindu-l făcut în motivarea apelului și nu în cursul procedurii de prima instanță.

La recursul reclamantului, prin hotărâre din 26 mai 1999, curtea de apel din București a confirmat hotărârea tribunalului județean.

Reclamantul a intentat o contestație în anulare care a fost respinsă printr-o hotărâre a curții de apel din București pronunțată pe 2 septembrie 1999. 2. Acțiune de anulare a contractului de vânzare al apartamentului nr. 3

Pe 9 februarie 2001, printr-o acțiune îndreptată împotriva lui A.S.L., primariei din București și întreprinderii C., reclamantul a cerut tribunalului de prima instanță din București să constate nulitatea contractului de vânzare al apartamentului nr. 3, pe motiv că părțile contractante au fost de rea credință la încheierea contractului în timp ce acțiunea de revendicare era în curs. A cerut de asemenea expulzarea lui A.S.L.

Prin sentința din 19 iunie 2001, tribunalul a acceptat argumentele reclamantului și a admis parțial acțiunea acestuia. A anulat contractul de vânzare, considerând că A.S.L. a fost de rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare.

La apel și recurs, introduse de reclamant și de părțile pârâte, prin două hotărâri din 15 ianuarie 2002 și 20 mai 2003, tribunalul județean din București și curtea de apel din București au confirmat sentința, considerând că A.S.L. a fost de rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare.

A.S.L. a intentat în fața aceleiași curți de apel o contestație în anulare împotriva celor două hotărâri menționate, susținând că contractul a fost încheiat de bună credință.

Prin hotărâre din 9 februarie 2004, curtea de apel din București a admis contestația, a anulat sentința de prima instanță și a confirmat contractul de vânzare. A hotărât că A.S.L. a fost de bună credință, deoarece înainte de achiziționarea apartamentului, cumpărătorul a făcut pașii necesari pentru a cunoaște statutul juridic al imobilului și nu fusese informat despre existența acțiunii de revendicare.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate pe baza nerespectării termenului de șase luni pentru introducerea cererei. Consideră că termenul de șase luni a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință de hotărârea din 26 mai 1999 a curții de apel din București și nu de la hotărârea aceleiași curți de apel din 2 septembrie 1999, pe motiv că contestația în anulare, cale de atac extraordinară, nu constituie un recurs care trebuie epuizat.

Curtea consideră că excepția de tardivitate a cererei ridică întrebări privind definiția ingernării în dreptul de proprietate al reclamantului. Aceste întrebări sunt strâns legate de fondul reclamației. De aceea, Curtea consideră că trebuie examinate în raport cu articolul invocat de reclamant (a se vedea în special, Airey c. Irlanda, hotărâre din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, Gnahoré c. Franța, nr. 40031/98, § 26, CEDO 2000-IX, și Issaïeva c. Rusia, nr. 57950/00, § 161, 24 februarie 2005). Prin urmare, aceasta conexează această excepție cu fondul.

Curtea constată că această reclamație nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de asemenea că nu se izbește de niciun motiv de inadmisibilitate și prin urmare o declară admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul consideră că reclamantul nu avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului către terți. Invocă în acest sens cauzele Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c. România (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Susține că imobilul în cauză fusese naționalizat în conformitate cu decretul nr. 92/1950, motiv pentru care nu se găsea în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acțiunii de revendicare a bunurilor imobiliare în fața tribunalului de prima instanță din București, pe 28 august 1996. Mai mult, acțiunea de revendicare a reclamantului a fost respinsă și acesta nu și-a văzut niciodată recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3. Constatarea nulității naționalizării nu genera o speranță legitimă ci doar o simplă speranță de a obține restituirea bunului. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o "speranță" și nu un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Subsidiار, Guvernul consideră că acțiunea de anulare a contractului de vânzare nu are nicio influență asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul acestuia de proprietate nici șansele sale de a obține posesia bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei credințe a cumpărătorului nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Prin urmare, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. Ar fi avut mai multe șanse să-și vadă restituind bunul prin intentarea unei noi acțiuni de revendicare. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, urmăreau un scop legitim și era proporțională.

În sfârșit, Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut obține o indemnizare în virtutea legii nr. 10/2001, dar că nu a urmat procedura prescrisă de această lege.

Reclamantul contestă această teză. Consideră că bunul său a devenit ilegal proprietatea Statului și că terțul cumpărător nu era de bună credință la momentul încheierii contractului. În sfârșit, contractul de vânzare încheiat cu A.S.L. ar fi trebuit anulat de tribunalele interne. 1. Privind existența unui bun

Curtea observă că părțile au perspective diferite privind întrebarea dacă reclamantul era sau nu titular al unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, Curtea este chemată să determine dacă situația juridică în care se afla persoana în cauză este de natură să intre în sfera de aplicare a articolului 1.

Observă că reclamantul a intentat o acțiune de revendicare a bunurilor imobiliare pentru a constata ilegalitatea naționalizării bunului său și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea sa definitivă din 26 mai 1999, curtea de apel din București a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat în încălcare a decretului de naționalizare nr. 92/1950, a declarat că reclamantul rămânea proprietarul legitim și a ordonat restituirea bunului. Desigur, curtea de apel a refuzat să ordoneze restituirea apartamentului nr. 3. Cu toate acestea, dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra bunului, incluzând apartamentul nr. 3, nu era revocabil; mai mult, nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții c. România, citat mai sus, §§ 37 și 38). 2. Privind existența și justificarea ingerinței

Curtea amintește că, în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 și 59), a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării în justiție, într-o manieră definitivă, a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală a indemnizării, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1. În speța de față, Curtea constată că ingerința în dreptul de respectare a bunurilor reclamantului provine din jocul combinat al vânzării apartamentului nr. 3 și al validării acestei vânzări prin hotărârea curții de apel din 9 februarie 2004. Prin urmare, termenul de șase luni a început să curgă abia de la data la care reclamantul a luat cunoștință de hotărârea definitivă și irevocabilă prin care acțiunea de anulare a acestuia a fost respinsă. Excepția de tardivitate ridicată de Guvern trebuie deci respinsă.

Mai mult, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în fața chestiunii de interes general care constituia restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a-și recupera întreg bunul, deși dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul să i-l restituie.

În speța de față, Curtea nu vede motiv să se abată de la jurisprudența citată mai sus, situația de fapt fiind substanțial aceeași. La fel ca în cauza Păduraru citată mai sus, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Și ca în cauza Străin citată mai sus, reclamantul în speța de față a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele având hotărât că titlul lui este indiscutabil, dată fiind natura abuzivă a naționalizării.

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în virtutea legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și că nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare.

Curtea observă că, pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizare, la înălțimea valorii de piață a bunului care nu poate fi restiturispersonelor aflate în aceeași situație ca reclamantul. Curtea observă că legea menționată propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului în natură, să li se acorde o indemnizare constând într-o participare, ca acționari, la un organism de plasament de valori mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. În principiu, persoanele care au dreptul de a primi o indemnizare pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că, pe 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni "Proprietatea" a fost înregistrată la Registrul de Comerț din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de autorizare de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare ("CNVM"). Conform calendarului previzional al "Proprietatea", operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006 și intrarea efectivă pe piață în decembrie 2006.

Chiar dacă reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, Curtea observă că "Proprietatea" nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să ducă la acordarea efectivă a unei indemnități. Prin urmare, Curtea consideră că anularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 3 situat la București, nr. 36 strada Romniceanu, combinată cu absența totală a indemnizării, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul proprietății sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speța de față, faptul că s-a admis contestația în anulare, cale de recurs extraordinară, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea amintește că, în pofida tăcerii articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind cerințele procedurale, procedurile aplicabile în speța de față trebuie să ofere persoanei în cauză o ocazie adecvată de a-și expune cauza autorităților competente pentru a contesta efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție (Jokela c. Finlanda, nr. 28856/95, § 45, CEDO 2002-IV). În ceea ce privește introducerea unor căi de recurs extraordinare, Curtea a considerat că jurisdicțiile superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a face un nou examen. Supravegherea nu trebuie să devină o apel deghizat și faptul simplu că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu se poate deroga numai atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Or, în speța de față, contestația în anulare introdusă de A.S.L. a fost admisă de curtea de apel din București (§22 mai sus) care a estimat, contrar tribunalelor anterioare, că A.S.L. a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare. Curtea de apel din București a anulat deci o hotărâre definitivă și irevocabilă, trecută în forță de lucru judecat, doar pe motiv că avea un punct de vedere diferit privind aprecierea faptelor de cel al tribunalelor precedente, fără niciun element de dovadă suplimentar care să poată justifica această diferență de apreciere.

Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul cere restituirea apartamentului vândut lui A.S.L. și subliniază că nu acceptă daunele-interese pentru această privare de proprietate. Refuză orice formă de evaluare a bunului. Cere, de asemenea, 100.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru "traumele psihice".

Guvernul se opune restituirii apartamentului nr. 3 reclamantului pe motiv că acesta nu are niciun drept de proprietate asupra lui. Nu furnizează nicio estimare privind valoarea de piață a apartamentului. Guvernul consideră că eventualul prejudiciu moral al reclamantului ar fi suficient compensat de constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.

Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare impune Statului pârât obligația juridică, în conformitate cu Convenția, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern permite să se remedieze incomplet consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o despăgubire părții prejudiciate de actul sau omisiunea din care a rezultat o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de Curtea, atunci când se pronunță în această materie, se numără paguba materială, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării allegate, și prejudiciul moral, adică repararea stării de anxietate, dezagregării și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte pagube nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Mai mult, acolo unde diferitele elemente care constituie paguba nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția dintre paguba materială și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examine global (Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

În circumstanțele speței, Curtea estimează că restituirea apartamentului nr. 3 situat la București, nr. 36 strada Romniceanu, vândut lui A.S.L., ar plasa reclamantul în măsura posibilului într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În lipsa unei asemenea restituiri de către Statul pârât într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea, conștientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei indemnități, decide că Statul pârât trebuie să verseze persoanei în cauză, pentru paguba materială, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

În speța de față, pentru a determina valoarea acestei sume, Curtea observă că reclamantul refuză orice formă de evaluare a valorii de piață a bunului. Guvernul nu a formulat observații asupra acestui punct.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 125.000 EUR.

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la atingeri grave ale dreptului reclamantului la respectul bunului său, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul cere 100.000 EUR la titlu de taxe și cheltuieli (onorarii de avocat, taxe și cheltuieli judiciare, telefon, fotocopii, notar, etc.).

Guvernul susține că pretențiile reclamantului sunt excesive.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Taxele sunt sprijinite doar parțial, reclamantul nefiind defalcat în detaliu toate sumele angajate pentru onorarii de avocat plătiți, taxe judiciare, corespondență, telefon, fotocopii trase din ansamblu documentelor. Curtea va fixa deci în echitate o sumă la acest titlu.

Ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petitia admisibilă; 2. Hotărăște că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 3 situat la București, nr. 36 strada Romniceanu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în lipsa unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 125.000 EUR (o sută douăzeci și cinci mii euro) pentru paguba materială, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit; 4. Hotărăște că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; 5. Hotărăște că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 500 EUR (cinci sute euro) pentru taxe și cheltuieli; 6. Hotărăște că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil în data efectuării plății; 7. Hotărăște că de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume vor purta dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger John Hedigan Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 58612/00) dirigée contre la Roumanie et dont M. Nicolae Lucien Sebastian Taub (« le requérant »), a saisi la Cour le 28 février 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me Roxana Rizoiu, puis par M me Beatrice Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que la vente d'un appartement de son immeuble à des tiers, validée par des arrêts définitifs des tribunaux, qui n'a donné lieu à aucune indemnisation, avait méconnu l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 31 août 2004, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. EN FAIT I.

La mère du requérant fit construire dans l'entre-deux guerres un immeuble, composé de plusieurs appartements, sis à Bucarest 36 rue Romniceanu. En 1945 et 1948, elle vendit à des tiers deux de ces appartements. En 1945, elle fit donation au requérant de deux appartements.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession de l'immeuble. Dans les listes annexes au décret n o 92/1950, le requérant figurait comme propriétaire de tout l'immeuble, à l'exception des deux appartements vendus à des tiers.

Au décès de sa mère, en 1983, le requérant fut déclaré son héritier. 1. Action en revendication

Le 28 août 1996, le requérant, faisant valoir qu'en vertu du décret n o 92/1950, les immeubles appartenant à certaines catégories sociales étaient exemptés de la nationalisation et qu'il faisait partie de ces catégories, introduisit devant le tribunal de première instance de Bucarest une action en revendication de l'immeuble, à l'exception des appartements vendus en 1945 et 1948, dirigée contre le conseil local de la ville de Bucarest et l'entreprise C., gérante des biens immobiliers de l'Etat.

Le 30 septembre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, l'entreprise C. vendit à la locataire A.S.L., l'appartement n o 3, composé de quatre pièces, qu'elle occupait dans l'immeuble en question.

Le 8 mai 1997, A.S.L. fit, dans le cadre de l'action en revendication, une demande d'intervention principale, en tant que propriétaire de l'appartement n o 3. Alléguant qu'elle avait conclu le contrat de bonne foi, elle demanda le rejet de l'action en ce qui concernait cet appartement.

Eu égard à cette intervention, le requérant affirme avoir versé au dossier, le 26 juin 1997, un écrit par lequel il s'opposait à la demande d'intervention et sollicitait l'annulation du contrat de vente.

Par un jugement du 2 septembre 1999, le tribunal rejeta l'action, au motif qu'au moment de la nationalisation, le requérant était le propriétaire de plusieurs appartements et que, par conséquent, les dispositions du décret n o 92/1950 concernant la nationalisation des appartements des « exploiteurs des espaces locatifs » lui étaient applicables.

Le tribunal jugea également que la demande en revendication concernant l'appartement n o 3 était irrecevable, en raison du défaut de qualité à agir du requérant contre le conseil local, car celui-ci n'était plus propriétaire de l'appartement litigieux. Le tribunal ne répondit pas à la demande d'annulation du contrat de vente, que le requérant allègue avoir faite le 26 juin 1997. Toutefois, il estima qu'A.S.L. était acquéreur de bonne foi.

Le requérant interjeta appel de ce jugement, en demandant la restitution de l'immeuble et l'annulation du contrat de vente.

Par un arrêt du 21 septembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest accueillit partiellement son action en revendication. Il constata la nullité de la nationalisation de l'immeuble, au motif que le requérant faisait partie d'une catégorie sociale qui en était exemptée. Il ordonna aux parties défenderesses de restituer l'immeuble au requérant, à l'exception des deux appartements vendus en 1945 et 1948 et de l'appartement n o 3. Pour rejeter la demande en restitution de ce dernier, le tribunal jugea, à l'instar du tribunal de première instance, que le requérant n'avait pas qualité pour agir contre le Conseil local.

Le tribunal ne se prononça pas sur la demande d'annulation du contrat de vente, car il estima qu'elle était tardive, le requérant l'ayant faite dans la motivation de son appel et non au cours de la procédure de première instance.

Sur recours du requérant, par un arrêt du 26 mai 1999, la cour d'appel de Bucarest confirma l'arrêt du tribunal départemental.

Le requérant introduisit une contestation en annulation qui fut rejetée par un arrêt de la cour d'appel de Bucarest rendu le 2 septembre 1999. 2. Action en annulation du contrat de vente de l'appartement n o 3

Le 9 février 2001, par une action introduite à l'encontre d'A.S.L., de la mairie de Bucarest et de l'entreprise C., le requérant demanda au tribunal de première instance de Bucarest de constater la nullité du contrat de vente de l'appartement n o 3, au motif que les parties contractantes étaient de mauvaise foi en concluant le contrat alors que l'action en revendication était en cours. Il demanda également l'expulsion d'A.S.L.

Par un jugement du 19 juin 2001, le tribunal accueillit les arguments du requérant et fit partiellement droit à son action. Il annula le contrat de vente, en estimant qu'A.S.L. avait été de mauvaise foi au moment de la conclusion du contrat de vente.

Sur appel et recours introduits par le requérant et les parties défenderesses, par deux arrêts des 15 janvier 2002 et 20 mai 2003, le tribunal départemental de Bucarest et la cour d'appel de Bucarest confirmèrent ce jugement, en estimant qu'A.S.L. avait été de mauvaise foi au moment de la conclusion du contrat de vente.

A.S.L. introduisit devant la même cour d'appel une contestation en annulation contre les deux arrêts précités, en faisant valoir que le contrat avait été conclu de bonne foi.

Par un arrêt du 9 février 2004, la cour d'appel de Bucarest fit droit à la contestation, cassa le jugement de première instance et confirma le contrat de vente. Elle jugea qu'A.S.L. avait été de bonne foi, car, avant l'achat de l'appartement, l'acheteur avait fait les démarches nécessaires pour connaître le statut juridique de l'immeuble et qu'il n'avait pas été informé de l'existence de l'action en revendication. II.

Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non-respect du délai de six mois pour l'introduction de la requête. Il estime que le délai de six mois a commencé à courir à compter de la date où le requérant a pris connaissance de l'arrêt du 26 mai 1999 de la cour d'appel de Bucarest et non à compter de l'arrêt de la même cour d'appel du 2 septembre 1999, au motif que la contestation en annulation, voie de recours extraordinaire, ne constitue pas un recours qui doit être épuisé.

La Cour considère que l'exception de tardiveté de la requête soulève des questions concernant la définition de l'ingérence dans le droit de propriété du requérant. Ces questions sont étroitement liées au fond du grief. Aussi, la Cour estime-t-elle qu'il convient de les examiner au regard de l'article invoqué par le requérant (voir notamment, Airey c. Irlande , arrêt du 9 octobre 1979, série A n o 32, Gnahoré c. France , n o 40031/98, § 26, CEDH 2000-IX, et Issaïeva c. Russie , n o 57950/00, § 161, 24 février 2005). Elle joint donc cette exception au fond.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que le requérant ne disposait pas d'un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, car son droit de propriété n'a pas été reconnu par une décision judiciaire définitive avant la vente du bien à des tiers. Il invoque à cet égard les affaires Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000-XII) et Constandache c. Roumanie (déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002). Il fait valoir que l'immeuble en question avait été nationalisé conformément au décret n o 92/1950, de sorte qu'il ne se trouvait pas dans le patrimoine du requérant au moment de l'introduction de son action en revendication immobilière devant le tribunal de première instance de Bucarest, le 28 août 1996. De surcroît, l'action en revendication du requérant a été rejetée et celui-ci ne s'est jamais vu reconnaître un droit de propriété sur l'appartement n o 3. La constatation de la nullité de la nationalisation n'engendrait pas une espérance légitime mais un simple espoir d'obtenir la restitution du bien. Par conséquent, le requérant avait tout au plus une « espérance » et non pas un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

Subsidiairement, le Gouvernement considère que l'action en annulation du contrat de vente n'a aucune incidence sur le droit de propriété du requérant, car ni son titre de propriété ni ses chances d'obtenir la possession du bien n'ont été affectés. Le constat de la bonne foi de l'acheteur n'équivaut ni à une négation du titre de propriété du requérant ni à une confirmation du titre de l'acquéreur. Ainsi, la procédure litigieuse n'a pas porté atteinte au droit de propriété du requérant. Il aurait eu plus de chances de se voir restituer son bien en formant une nouvelle action en revendication. Même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété du requérant, celle-ci était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était proportionnée.

Enfin, le Gouvernement estime que le requérant aurait pu obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, mais qu'il n'a pas suivi la procédure prescrite par ladite loi.

Le requérant conteste cette thèse. Il considère que son bien est devenu illégalement propriété de l'Etat et que le tiers acquéreur n'était pas de bonne foi au moment de la conclusion dudit contrat. Enfin, le contrat de vente conclu avec A.S.L. aurait dû être annulé par les tribunaux internes. 1. Sur l'existence d'un bien

La Cour note que les parties ont des vues divergentes sur la question de savoir si le requérant était ou non titulaire d'un bien susceptible d'être protégé par l'article 1 du Protocole n o 1. En conséquence, la Cour est appelée à déterminer si la situation juridique dans laquelle s'est trouvé l'intéressé est de nature à relever du champ d'application de l'article 1.

Elle observe que le requérant a introduit une action en revendication immobilière pour faire constater l'illégalité de la nationalisation de son bien et se le voir restituer. Dans son arrêt définitif du 26 mai 1999, la cour d'appel de Bucarest a établi que le bien en question avait été nationalisé en violation du décret de nationalisation n o 92/1950, a déclaré que le requérant en était resté le propriétaire légitime et a ordonné la restitution du bien. Certes, la cour d'appel a refusé d'ordonner la restitution de l'appartement n o 3. Néanmoins, le droit de propriété ainsi reconnu – avec effet rétroactif – sur le bien, y compris sur l'appartement n o 3, n'était pas révocable ; d'ailleurs il n'a pas été infirmé ou contesté à ce jour. Dès lors, la Cour estime que le requérant avait un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie , précité, §§ 37 et 38). 2. Sur l'existence et la justification d'une ingérence

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée (§§ 39 et 59), elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle était antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation contraire à l'article 1 du Protocole n o 1. En l'espèce la Cour constate que l'ingérence dans le droit au respect des biens du requérant provient du jeu combiné de la vente de l'appartement n 3 et de la validation de cette vente par l'arrêt du 9 février 2004 de la cour d'appel de Bucarest. Par conséquent, le délai de six mois n'a commencé à compter qu'à partir de la date où le requérant a pris connaissance de l'arrêt définitif et irrévocable par lequel son action en annulation a été rejetée. L'exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement doit donc être rejetée.

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien, alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Păduraru précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété du requérant sur ce bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et comme dans l'affaire Străin précitée, le requérant en l'espèce a été reconnu propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation.

La Cour observe que la vente du bien du requérant, en vertu de la loi n o 112/1995, l'empêche de jouir de son droit de propriété et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation.

La Cour note que, le 22 juillet 2005, la loi n o 247/2005 a été adoptée, modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut être restitué aux personnes se trouvant dans la même situation que le requérant. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières « Proprietatea », organisé sous la forme d'une société par actions. En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

La Cour note que, le 29 décembre 2005, la société par actions « Proprietatea » a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de « Proprietatea », l'opération de conversion des titres en actions devait intervenir en mars 2006 et l'entrée effective en bourse en décembre 2006.

Même si le requérant n'a pas suivi la procédure prévue par la loi n o 10/2001, la Cour observe que « Proprietatea » ne fonctionne pas actuellement d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité. Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété du requérant sur l'appartement n o 3 sis à Bucarest, n o 36 rue Romniceanu, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de son bien garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

En l'espèce, le fait qu'il a été fait droit à la contestation en annulation, voie de recours extraordinaire, constitue un argument supplémentaire dans le sens de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle que, nonobstant le silence de l'article 1 du Protocole n o 1 en matière d'exigences procédurales, les procédures applicables en l'espèce doivent offrir à la personne concernée une occasion adéquate d'exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition ( Jokela c. Finlande , n o 28856/95, § 45, CEDH 2002-IV). Pour ce qui est de l'introduction de voies de recours extraordinaires, la Cour a considéré que les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de supervision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires et non pour procéder à un nouvel examen. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

Or, en l'espèce, la contestation en annulation introduite par A.S.L. a été admise par la cour d'appel de Bucarest (paragraphe 22 ci-dessus) qui a estimé, contrairement aux tribunaux antérieurs, qu'A.S.L. avait été de bonne foi au moment de la conclusion du contrat de vente. La cour d'appel de Bucarest a donc annulé un arrêt définitif et irrévocable, passé en force de chose jugée, au seul motif qu'elle avait un point de vue différent sur l'appréciation des faits de celui des tribunaux précédents, sans aucun élément de preuve supplémentaire qui puisse justifier cette différence d'appréciation.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Le requérant demande la restitution de l'appartement vendu à A.S.L. et souligne qu'il n'accepte pas de dommages-intérêts pour cette privation de propriété. Il refuse toute forme d'évaluation du bien. Il demande aussi 100 000 euros (EUR) au titre du dommage moral pour les « traumatismes psychiques ».

Le Gouvernement s'oppose à la restitution de l'appartement n o 3 au motif que le requérant n'a aucun droit de propriété sur celui-ci. Il ne fournit aucune estimation quant à la valeur marchande de l'appartement. Le Gouvernement considère que l'éventuel préjudice moral du requérant serait suffisamment compensé par le constat de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'Etat d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de l'appartement n o 3 sis à Bucarest 36 rue Romniceanu, vendu à A.S.L. placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour, consciente du refus du requérant d'accepter le paiement d'une indemnité, décide que l'Etat défendeur devra verser à intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement.

En l'espèce, s'agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que le requérant refuse toute forme d'évaluation de la valeur marchande du bien. Le Gouvernement n'a pas formulé d'observations sur ce point.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 125 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de son bien, pour lequel la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Le requérant demande 100 000 EUR au titre des frais et dépens (honoraires d'avocat, frais et taxes judiciaires, téléphone, photocopies, notaire, etc.).

Le Gouvernement affirme que les prétentions du requérant sont excessives.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Les frais ne sont étayés que partiellement, le requérant n'ayant pas ventilé de façon détaillée toutes les sommes engagées pour les honoraires d'avocat acquittés, les taxes judiciaires, le courrier, le téléphone, les photocopies tirées de l'ensemble des documents. La Cour fixera donc en équité une somme à ce titre.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit restituer au requérant l'appartement n o 3 sis à Bucarest 36 rue Romniceanu, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 125 000 EUR (cent vingt­cinq mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; 4. Dit que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; 5. Dit que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens ; 6. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 7. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président