ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2827/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2827/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 6595 din 30 octombrie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

recursul reclamanților N.M.N., N.M., G.M.N., a admis recursul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a județului

Constanța, a modificat în parte decizia, în sensul că a admis apelul pârâtului,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins

acțiunea reclamanților formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității

procesuale pasive, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

S-a reținut că prin decizia civilă nr. 3760 din 23

martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis toate recursurile și a casat decizia atacată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a lămurit, în raport de

limitele sesizării sale și a temeiului acțiunii (art. 480 C. civ.), situația

juridică a imobilului pentru care a dispus restituirea către reclamanți,

respectiv dacă acesta face parte din patrimoniul pârâților, persoane fizice; nu

a clarificat dacă aceste părți aveau calitate procesuală pentru restul

pretențiilor în discuție, care era poziționarea construcțiilor identificate și

natura lor, definitive sau provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea

unei expertize.

După analizarea titlurilor de proprietate ale părților

și verificarea posesiei imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea

procesuală pasivă a pârâților, determinându-se totodată cui îi revine obligația

predării în deplină proprietate și posesie a bunului.

Prin decizia civilă nr. 290 din 29 noiembrie 2010,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a admis apelurile pârâților F.C., F.F., V.Z., Consiliul

Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, a respins

apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Constanța, a schimbat în parte sentința, cât privește acțiunea în revendicare,

în sensul că a admis cererea reclamanților și au fost obligați pârâții să

restituie acestora suprafața determinată de expertiza C.G..

În ceea ce privește chestiunea „determinării părții de

imobil neînstrăinate”, s-a reținut că noțiunea de teren aferent construcției

vândute conform Legii nr. 112/1995, nu se raportează numai la cel de sub

construcție, ci și la acea suprafață care asigură exercitarea normală a

dreptului de proprietate asupra edificiului.

Solicitarea intimaților-reclamanți privind restituirea

întregii suprafețe de teren aferente imobilului, inclusiv a celei de sub

construcția vândută familiilor F. și V., nu este întemeiată, cu atât mai mult

cu cât prin decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-au stabilit limitele casării și s-a dispus analizarea acțiunii în

revendicare pentru „restul de teren” (cel care nu este afectat locuințelor

vândute), inclusiv pentru cel afectat de construcțiile care nu au făcut

obiectul înstrăinării.

S-au avut în vedere și concluziile suplimentului la

raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010, respectiv

faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

au avut ca obiect strict suprafețele utile ale părții de construcție cu

destinație de locuință, 55,50 mp - V.Z., 67,92 mp - familia F..

În egală măsură, instanța de apel a urmărit să

respecte, prin soluția pronunțată, exercițiul liber și neîngrădit al dreptului

de proprietate al pârâților V. și F. asupra locuințelor, dar și normele care

reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 325/2006, republicată.

Suprafața de teren necesară respectării dreptului de

acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent

locuinței familiei F., se constituie în suprafața identificată de expertiză, ce

nu poate face obiectul restituirii către intimații-reclamanți, în condițiile în

care chiriașii cumpărători nu au altă deschidere către calea publică, decât

prin instituirea acestei căi de acces.

Nu se pune problema instituirii unei servituți de

trecere în favoarea chiriașilor cumpărători, întrucât nu este incident art. 616

C. civ..

În ceea ce privește apărările formulate de Statul

Român, s-a reținut că, raportat la temeiul acțiunii, art. 480 C. civ., acesta

are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare în

patrimoniul său a bunului de la antecesorii intimaților-reclamanți.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat

recurs, în termenul legal, reclamanții și pârâtul Statul Român.

Pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr.

31/1954 și ale art. 136 alin. (2) din Constituția României. S-a învederat că

bunul revendicat face parte, în prezent, din domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, deținătorul acestuia fiind Consiliul Local

Constanța.

Prin recursul lor, reclamanții au invocat

nelegalitatea încheierilor de ședință din 8 octombrie 2009 și 28 iunie 2010,

precum și a deciziei instanței de apel, invocându-se motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ..

Față de preluarea imobilului fără just titlu, se

impunea ca instanța să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului

imobil neînstrăinat și rămas în proprietatea statului.

Prin încheierile de ședință criticate, prin impunerea

stabilirii unei suprafețe de teren aferente construcției, precum și prin

impunerea stabilirii unei servituți de trecere, s-a încălcat principiul

disponibilității, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

S-a invocat totodată încălcarea limitelor casării,

întrucât, deși s-a constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale

terenului în litigiu, nu s-a aplicat art. 480 C. civ. și nu s-a recunoscut

dreptul de proprietate adevăratului proprietar.

Examinând criticile recurenților-reclamanți, s-a

constatat că caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce succed:

S-a constatat cu prioritate că s-a trimis cauza spre

rejudecare numai sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din

imobil neînstrăinate, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Cea de-a doua casare a reținut faptul că, în

rejudecare, instanța de apel nu a răspuns îndrumărilor statuate prin prima

decizie.

Prin urmare, chestiunea valabilității celor două

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și a

modului de soluționare a acțiunii în revendicare pentru partea din imobil

înstrăinată către pârâții persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat

conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Instanța de apel a încuviințat efectuarea unei

expertize tehnice imobiliare care să identifice întregul imobil, raportat la

construcțiile înstrăinate, terenul afectat acestora, incluzând atât suprafața

utilă, cât și cea necesară exploatării, precum și căile de acces.

Având în vedere raportul de expertiză, s-a constatat

că, în mod corect, s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de

construcții marcat, conform schiței anexă.

În condițiile în care s-a constatat validitatea

contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1946 și din 28 octombrie

1996, instanța de apel nu putea îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al

pârâților, prin refuzul asigurării unei căi de acces în locuințe, precum și a

accesului la utilități.

Nu poate fi primită critica reclamanților-recurenți,

potrivit căreia ar fi trebuit ca instanța de apel să dispună restituirea

tuturor suprafețelor de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese a noțiunii de

„teren aferent construcției”, jurisprudența constantă a instanțelor a statuat

că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca

această noțiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcție, ci să

includă și suprafețele de teren necesar normalei utilizări a construcției.

Raportat la configurația terenului și posibilitățile

de utilizare a imobilului, s-a apreciat corect de către instanța de apel că

porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele

vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F.,

se constituie din suprafața identificată prin expertiză, ce nu poate face

obiectul restituirii către reclamanți.

Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat

limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. și nici principiul

disponibilității.

Critica potrivit căreia pârâții-intimați ar avea

posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condițiile dreptului

comun, conform dispozițiilor art. 616 C. civ., nu poate fi primită, întrucât

aceștia au un drept de proprietate asupra construcției, a cărui valabilitate a

fost recunoscută cu caracter irevocabil, drept ce este opozabil foștilor

proprietari.

Recunoașterea dreptului anterior menționat este în

concordanță cu jurisprudența Curții Europene, care a statuat că persoanele care

au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta greutatea

responsabilității statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.

Împotriva deciziei civile nr. 6595 din 30 octombrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă au formulat, la

data de 13 decembrie 2012, contestație în anulare, contestatorii N.M. și G.M.N.,

prin care au susținut următoarele:

S-a susținut existența unei greșeli procedurale, în sensul

că instanța de recurs a omis să cerceteze următoarele motive de recurs, fiind incidente

astfel prevederile art. 318 C. proc. civ..

Nu s-a respectat limita de casare impusă prin decizia

nr. 2094 din 6 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a impus

ca instanța de recurs să verifice critica vizând situația construcțiilor și a terenului

care nu au format obiect al vânzării.

Nu a fost soluționată în totalitate cererea în revendicare

a părții de imobil neînstrăinată, astfel cum a impus Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5200 din

26 iunie 2007.

Nu a fost soluționat, în raport de limitele sesizării sale

și a temeiului acțiunii (art. 480 C. civ.), situația juridică a imobilului pentru

care trebuia să dispună restituirea către reclamanți, respectiv terenul care nu

face parte din patrimoniul pârâților persoane fizice, astfel cum a impus Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin

decizia nr. 3760 din 23 martie 2009.

Instanța a săvârșit astfel o eroarea procedurală, respingând

recursul fără a soluționa cererea în revendicare referitoare la terenul neînstrăinat

și pentru care statul nu mai era proprietar, respectiv motivele de recurs privind

încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României și ale art. 1 și art. 6

din Protocolului 1 la Convenția privind drepturile omului, în ceea ce privește constatarea

încălcării dreptului de proprietate.

Contestația în anulare este nefondată.

Contestația în anulare reglementată de dispozițiile

art. 318 din C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în

cazurile strict prevăzute de dispozițiile legale susmenționate, anume: când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzuta de art. 318 prima teza din C. proc.

civ., are in vedere doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale

ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reapreciere

a probelor administrate in cauza sau o verificare a modului de interpretare și de

aplicare a legii de drept substanțial sau procedural.

În ceea ce privește ipoteza a doua a art. 318 din C.

proc. civ. - omisiunea, din greșeala, a cercetării unuia dintre motivele de modificare

sau de casare - o contestație in anulare, cu un astfel de temei juridic, acoperă

numai motivul/motivele de modificare sau de casare invocate de parte, nu și motivul/motivele

de modificare sau de casare pe care instanța ar fi putut să le invoce din oficiu

in recurs.

În egală măsură trebuie subliniat că prin dispoziția legală

menționată anterior, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului

la recurs, care să fie soluționat de către aceeași instanță, sub pretextul unei

greșite interpretări a legii, știut fiind că anularea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile pentru un astfel de motiv ar echivala cu o nesocotire

a puterii lucrului judecat, prezumție de care se bucură astfel de hotărâri.

Chiar dacă cei doi contestatori au susținut în mod formal

existența unei greșeli procedurale, chestiunea reclamată a fost pusă în relație

directă cu presupusa omisiune în cercetarea unor motive de recurs, și, drept consecință,

nu se impune a fi cercetată în mod distinct.

În ceea ce privește pretinsa omisiune a unuia din motivele

de recurs, respectiv cererea în revendicare a terenului neînstrăinat și pentru care

statul nu mai era proprietar, aceasta nu este justificată, întrucât din conținutul

deciziei pronunțate rezultă cu evidență următoarele:

S-a constatat că s-a trimis cauza spre rejudecare numai

sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din imobil neînstrăinate,

fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei - chestiunea valabilității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și a modului de soluționare

a acțiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâții persoane

fizice au intrat în puterea lucrului judecat, conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a avut în vedere raportul de expertiză care a evidențiat

că în mod corect s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcții

marcat, conform schiței anexă.

S-a precizat că nu poate fi primită critica reclamanților-recurenți,

potrivit căreia ar fi trebuit ca instanța de apel să dispună restituirea tuturor

suprafețelor de teren, întrucât noțiunea de „teren aferent construcției”, potrivit

jurisprudenței constante a instanțelor, nu se limitează doar la terenul aflat sub

construcție, ci și la suprafețele de teren necesare normalei utilizări a construcției.

Raportat la configurația terenului și posibilitățile de

utilizare a imobilului, s-a apreciat că porțiunea de teren necesară respectării

dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar

aferent locuinței familiei F., se constituie din suprafața identificată prin expertiză,

ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanți.

Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat limitele

casării, conform art. 315 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității.

S-a precizat inclusiv faptul că recunoașterea dreptului

anterior menționat este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi

puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care, în trecut,

a confiscat aceste bunuri.

Instanța nu a omis nici motivele de recurs referitoare

la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României și ale art. 1 și

art. 6 din Convenția privind drepturile omului, în contextul în care a fost preocupată

de exercițiul dreptului de proprietate în circumstanțele particulare ale cauzei

pendinte - respectarea limitelor casării și a autorității de lucru judecat a ceea

ce s-a tranșat în mod irevocabil până la acel moment procesual, clarificarea noțiunii

de „teren aferent construcției”, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor,

respectarea situației de fapt de deplin stabilite în fața instanțelor fondului,

toate aceste preocupări fiind menite să respecte dreptul la un proces echitabil

și, respectiv, dreptul de proprietate.

Așa fiind, cum soluția instanței de recurs nu este rezultatul

unei greșeli materiale în accepțiunea prescrisă de art. 318 teza I din C. proc.

civ., și nu se justifica nici incidenta celui de-al doilea motiv de retractare al

aceluiași articol, contestația în anulare dedusă judecății nu poate fi primită,

sens în care aceasta urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată

de contestatorii N.M. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 6595 din 30 octombrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.