ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2827/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 6595 din 30 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamanților N.M.N., N.M., G.M.N., a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a județului Constanța, a modificat în parte decizia, în sensul că a admis apelul pârâtului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea reclamanților formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei. S-a reținut că prin decizia civilă nr. 3760 din 23 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis toate recursurile și a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a lămurit, în raport de limitele sesizării sale și a temeiului acțiunii (art. 480 C. civ.), situația juridică a imobilului pentru care a dispus restituirea către reclamanți, respectiv dacă acesta face parte din patrimoniul pârâților, persoane fizice; nu a clarificat dacă aceste părți aveau calitate procesuală pentru restul pretențiilor în discuție, care era poziționarea construcțiilor identificate și natura lor, definitive sau provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea unei expertize. După analizarea titlurilor de proprietate ale părților și verificarea posesiei imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea procesuală pasivă a pârâților, determinându-se totodată cui îi revine obligația predării în deplină proprietate și posesie a bunului.

Prin decizia civilă nr. 290 din 29 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile pârâților F.C., F.F., V.Z., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, a respins apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, a schimbat în parte sentința, cât privește acțiunea în revendicare, în sensul că a admis cererea reclamanților și au fost obligați pârâții să restituie acestora suprafața determinată de expertiza C.G.. În ceea ce privește chestiunea „determinării părții de imobil neînstrăinate”, s-a reținut că noțiunea de teren aferent construcției vândute conform Legii nr. 112/1995, nu se raportează numai la cel de sub construcție, ci și la acea suprafață care asigură exercitarea normală a dreptului de proprietate asupra edificiului.

Solicitarea intimaților-reclamanți privind restituirea întregii suprafețe de teren aferente imobilului, inclusiv a celei de sub construcția vândută familiilor F. și V., nu este întemeiată, cu atât mai mult cu cât prin decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit limitele casării și s-a dispus analizarea acțiunii în revendicare pentru „restul de teren” (cel care nu este afectat locuințelor vândute), inclusiv pentru cel afectat de construcțiile care nu au făcut obiectul înstrăinării.

S-au avut în vedere și concluziile suplimentului la raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010, respectiv faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au avut ca obiect strict suprafețele utile ale părții de construcție cu destinație de locuință, 55,50 mp - V.Z., 67,92 mp - familia F.. În egală măsură, instanța de apel a urmărit să respecte, prin soluția pronunțată, exercițiul liber și neîngrădit al dreptului de proprietate al pârâților V. și F. asupra locuințelor, dar și normele care reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 325/2006, republicată.

Suprafața de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F., se constituie în suprafața identificată de expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către intimații-reclamanți, în condițiile în care chiriașii cumpărători nu au altă deschidere către calea publică, decât prin instituirea acestei căi de acces. Nu se pune problema instituirii unei servituți de trecere în favoarea chiriașilor cumpărători, întrucât nu este incident art. 616 C. civ.. În ceea ce privește apărările formulate de Statul Român, s-a reținut că, raportat la temeiul acțiunii, art. 480 C. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare în patrimoniul său a bunului de la antecesorii intimaților-reclamanți.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții și pârâtul Statul Român. Pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 136 alin. (2) din Constituția României. S-a învederat că bunul revendicat face parte, în prezent, din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, deținătorul acestuia fiind Consiliul Local Constanța. Prin recursul lor, reclamanții au invocat nelegalitatea încheierilor de ședință din 8 octombrie 2009 și 28 iunie 2010, precum și a deciziei instanței de apel, invocându-se motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.. Față de preluarea imobilului fără just titlu, se impunea ca instanța să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului imobil neînstrăinat și rămas în proprietatea statului. Prin încheierile de ședință criticate, prin impunerea stabilirii unei suprafețe de teren aferente construcției, precum și prin impunerea stabilirii unei servituți de trecere, s-a încălcat principiul disponibilității, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut. S-a invocat totodată încălcarea limitelor casării, întrucât, deși s-a constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale terenului în litigiu, nu s-a aplicat art. 480 C. civ. și nu s-a recunoscut dreptul de proprietate adevăratului proprietar.

Examinând criticile recurenților-reclamanți, s-a constatat că caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce succed: S-a constatat cu prioritate că s-a trimis cauza spre rejudecare numai sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din imobil neînstrăinate, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei. Cea de-a doua casare a reținut faptul că, în rejudecare, instanța de apel nu a răspuns îndrumărilor statuate prin prima decizie. Prin urmare, chestiunea valabilității celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și a modului de soluționare a acțiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâții persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care să identifice întregul imobil, raportat la construcțiile înstrăinate, terenul afectat acestora, incluzând atât suprafața utilă, cât și cea necesară exploatării, precum și căile de acces. Având în vedere raportul de expertiză, s-a constatat că, în mod corect, s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcții marcat, conform schiței anexă. În condițiile în care s-a constatat validitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1946 și din 28 octombrie 1996, instanța de apel nu putea îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al pârâților, prin refuzul asigurării unei căi de acces în locuințe, precum și a accesului la utilități.

Nu poate fi primită critica reclamanților-recurenți, potrivit căreia ar fi trebuit ca instanța de apel să dispună restituirea tuturor suprafețelor de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese a noțiunii de „teren aferent construcției”, jurisprudența constantă a instanțelor a statuat că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca această noțiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcție, ci să includă și suprafețele de teren necesar normalei utilizări a construcției.

Raportat la configurația terenului și posibilitățile de utilizare a imobilului, s-a apreciat corect de către instanța de apel că porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F., se constituie din suprafața identificată prin expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanți. Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității. Critica potrivit căreia pârâții-intimați ar avea posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condițiile dreptului comun, conform dispozițiilor art. 616 C. civ., nu poate fi primită, întrucât aceștia au un drept de proprietate asupra construcției, a cărui valabilitate a fost recunoscută cu caracter irevocabil, drept ce este opozabil foștilor proprietari.

Recunoașterea dreptului anterior menționat este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri. Împotriva deciziei civile nr. 6595 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă au formulat, la data de 13 decembrie 2012, contestație în anulare, contestatorii N.M. și G.M.N., prin care au susținut următoarele: S-a susținut existența unei greșeli procedurale, în sensul că instanța de recurs a omis să cerceteze următoarele motive de recurs, fiind incidente astfel prevederile art. 318 C. proc.

civ.. Nu s-a respectat limita de casare impusă prin decizia nr. 2094 din 6 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a impus ca instanța de recurs să verifice critica vizând situația construcțiilor și a terenului care nu au format obiect al vânzării.

Nu a fost soluționată în totalitate cererea în revendicare a părții de imobil neînstrăinată, astfel cum a impus Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5200 din 26 iunie 2007. Nu a fost soluționat, în raport de limitele sesizării sale și a temeiului acțiunii (art. 480 C. civ.), situația juridică a imobilului pentru care trebuia să dispună restituirea către reclamanți, respectiv terenul care nu face parte din patrimoniul pârâților persoane fizice, astfel cum a impus Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr. 3760 din 23 martie 2009. Instanța a săvârșit astfel o eroarea procedurală, respingând recursul fără a soluționa cererea în revendicare referitoare la terenul neînstrăinat și pentru care statul nu mai era proprietar, respectiv motivele de recurs privind încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României și ale art. 1 și art. 6 din Protocolului 1 la Convenția privind drepturile omului, în ceea ce privește constatarea încălcării dreptului de proprietate.

Contestația în anulare este nefondată. Contestația în anulare reglementată de dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile strict prevăzute de dispozițiile legale susmenționate, anume: când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Ipoteza prevăzuta de art. 318 prima teza din C. proc. civ., are in vedere doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reapreciere a probelor administrate in cauza sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural.

În ceea ce privește ipoteza a doua a art. 318 din C. proc. civ. - omisiunea, din greșeala, a cercetării unuia dintre motivele de modificare sau de casare - o contestație in anulare, cu un astfel de temei juridic, acoperă numai motivul/motivele de modificare sau de casare invocate de parte, nu și motivul/motivele de modificare sau de casare pe care instanța ar fi putut să le invoce din oficiu in recurs. În egală măsură trebuie subliniat că prin dispoziția legală menționată anterior, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de către aceeași instanță, sub pretextul unei greșite interpretări a legii, știut fiind că anularea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru un astfel de motiv ar echivala cu o nesocotire a puterii lucrului judecat, prezumție de care se bucură astfel de hotărâri.

Chiar dacă cei doi contestatori au susținut în mod formal existența unei greșeli procedurale, chestiunea reclamată a fost pusă în relație directă cu presupusa omisiune în cercetarea unor motive de recurs, și, drept consecință, nu se impune a fi cercetată în mod distinct.

În ceea ce privește pretinsa omisiune a unuia din motivele de recurs, respectiv cererea în revendicare a terenului neînstrăinat și pentru care statul nu mai era proprietar, aceasta nu este justificată, întrucât din conținutul deciziei pronunțate rezultă cu evidență următoarele: S-a constatat că s-a trimis cauza spre rejudecare numai sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din imobil neînstrăinate, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei - chestiunea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și a modului de soluționare a acțiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâții persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat, conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a avut în vedere raportul de expertiză care a evidențiat că în mod corect s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcții marcat, conform schiței anexă. S-a precizat că nu poate fi primită critica reclamanților-recurenți, potrivit căreia ar fi trebuit ca instanța de apel să dispună restituirea tuturor suprafețelor de teren, întrucât noțiunea de „teren aferent construcției”, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor, nu se limitează doar la terenul aflat sub construcție, ci și la suprafețele de teren necesare normalei utilizări a construcției. Raportat la configurația terenului și posibilitățile de utilizare a imobilului, s-a apreciat că porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F., se constituie din suprafața identificată prin expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanți.

Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității. S-a precizat inclusiv faptul că recunoașterea dreptului anterior menționat este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.

Instanța nu a omis nici motivele de recurs referitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României și ale art. 1 și art. 6 din Convenția privind drepturile omului, în contextul în care a fost preocupată de exercițiul dreptului de proprietate în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - respectarea limitelor casării și a autorității de lucru judecat a ceea ce s-a tranșat în mod irevocabil până la acel moment procesual, clarificarea noțiunii de „teren aferent construcției”, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor, respectarea situației de fapt de deplin stabilite în fața instanțelor fondului, toate aceste preocupări fiind menite să respecte dreptul la un proces echitabil și, respectiv, dreptul de proprietate.

Așa fiind, cum soluția instanței de recurs nu este rezultatul unei greșeli materiale în accepțiunea prescrisă de art. 318 teza I din C. proc. civ., și nu se justifica nici incidenta celui de-al doilea motiv de retractare al aceluiași articol, contestația în anulare dedusă judecății nu poate fi primită, sens în care aceasta urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii N.M. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 6595 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.