ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1766/2013

Prin Sentința civilă nr. 3480 din 9 iunie 2011, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților G.A., G.E., V. (G.) E. și G.R., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, S.C. H.D.G. S.A. București, P.M., P.C., D.G.C. și D.R.L., a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 3332 din 9 decembrie 2003 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanța, în favoarea pârâtei S.C. H.D.G. S.A. București, în ceea ce privește atribuirea în compensare a suprafeței de teren de 418, 68 mp, din suprafața totală de 525,00 mp, situată la intersecția str. Mircea cu str. Callatis, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007, a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Prin notificarea formulată, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului Constanța restituirea imobilului din Constanța, str. Mircea nr. 20A, colț cu str. Callatis nr. 30 și, în absența oricărui răspuns, s-au adresat Tribunalului cu o cerere de soluționare pe fond a notificării, Dosarul civil nr. 1410/118/2008 fiind suspendat prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin Dispoziția nr. 3323 din 9 decembrie 2003 s-a admis cererea formulată de S.C. H.D.G. S.A. București, cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu moștenitorii fostului proprietar al imobilului - teren în suprafață de 100.000 mp, situat în Constanța, Parcul Tăbăcăriei - atribuindu-se acesteia, în compensare, suprafața de teren de 133.696,9 mp, situată în intravilanul Municipiului Constanța, în care este inclusă și suprafața de 525 mp, înscrisă la poz.

4 în dispoziție (art. 2). Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004, S.C. H.D.G. S.A. a transmis numiților P.C. și P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 525 mp. La rândul lor, pârâții P. au vândut terenul pârâților D.R.L. și D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5520 din 2 octombrie 2007. În drept, s-au avut în vedere dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), dar și cele ale art. 20 alin. (1) din lege (anterior modificării aduse prin actul normativ din 2005). Prin aceste prevederi legale s-a urmărit indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, până la soluționarea notificării.

În cazul atribuirii în compensare (echivalentă ca efecte juridice noțiunii de „înstrăinare”), nulitatea nu privește nerespectarea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în natură formulate de moștenitorii fostului proprietar. Or, în situația în care, mai înainte de soluționarea notificării reclamanților, primarul a emis o dispoziție de atribuire în compensare a unei părți din terenul notificat, măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a prezenta vreo relevanță dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 și nr. 5520 din 2 octombrie 2007, ca acte subsecvente actului nul. S-a avut în vedere teza bunei-credințe, care se prezumă în raport de art. 1899 C. civ., și s-a arătat că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâții P. au acționat în fraudarea drepturilor reclamanților, fiind astfel de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004, pentru a se reține cauza ilicită și, deci, nulitatea acestuia.

Înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal nr. 48760 din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local Constanța și a extrasului de carte funciară, precum și a declarației cumpărătorului, în sensul că a verificat personal existența titlului de proprietate al societății vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil și nu este grevat de sarcini sau procese. În aceste condiții, nu li se poate reproșa pârâților cumpărători că nu au manifestat prudență și diligență la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă și că nu s-au informat asupra situației juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi că, anterior încheierii contractului, pârâții ar fi fost înștiințați despre intenția reclamanților de redobândire a imobilului.

Din moment ce societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat, se poate reține că pârâții P. au contractat fără a avea cunoștință despre notificarea reclamanților și având reprezentarea adevăratului proprietar în persoana SC H.D.G. Au fost reținute aceleași argumente referitoare la buna-credință a dobânditorilor cu titlu oneros, D.R.L. și D.G.C., iar ca efect al menținerii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, cererea de chemare în garanție formulată de acești pârâți a fost apreciată ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 438C din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007, pentru suprafața de 418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța. În doctrină, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial reprezintă o consecință firească în plan juridic a principiilor retroactivității, respectiv a celui definit prin adagiul nemo dat quod non habet.

Instanța de fond a analizat corect, intrând în puterea lucrului judecat, prin neapelare, aspectul încălcării art. 20 alin. (1) din lege, care a reglementat „indisponibilizarea” bunului imobil indicat în notificare. Art. 9 alin. (1) din lege (în forma existentă la data notificării depuse de apelanții reclamanți) dispunea în sensul că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”. În acest sens este și interpretarea dată în literatura juridică și în jurisprudența constantă a instanțelor în legătură cu sfera de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară republicării), în sensul că ea vizează exclusiv actele juridice de înstrăinare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii și nicidecum cele făcute după acest moment.

Instanța de fond s-a îndepărtat, în analiza valabilității actelor juridice subsecvente, de la regula generală aplicabilă în materia nulității actelor juridice, opinând că, față de buna-credință a terților intimați persoane fizice, nu se poate reține și nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv. Respectarea altui principiu de drept, cel al asigurării securității raporturilor juridice și al circuitului civil, nu își găsește relevanța decât în analiza drepturilor obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus și pe aparența în drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuție.

Doar în aceste condiții s-a pus problema creării unui dubiu terțului subdobânditor, prin actele sau faptele publice și neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale inițiate de cel din urmă în vederea obținerii retrocedării bunului imobil, terțul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei-credințe sau a valabilității titlului statului, pentru a clama la rândul său excepția de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Este fără dubiu faptul că cerința notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale este pe deplin îndeplinită în speță, câtă vreme legea specială pretinde, ca o cerință prealabilă a acestei „indisponibilizări”, doar notificarea entității deținătoare în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin executorul judecătoresc.

Câtă vreme notificarea adresată Municipiului Constanța viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în natură, unitatea deținătoare nu putea să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil unei terțe persoane, fără a încălca scopul explicit al legii, emițând un act lovit de nulitate cât privește suprafața notificată. În egală măsură, terții subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credințe și invocarea aparenței în drept a titlului societății, câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terților de către persoana îndreptățită etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicția încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.

În ce privește apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța, Curtea a reținut că nu sunt argumente pentru care să se admită în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecății în fond. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I), pârâtul Primarul municipiului Constanța (II) pârâții P.M. și P.C., și (III) pârâții D.G.C. și D.R.L., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: (I). Recurentul-pârât Primarul municipiului Constanța a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: La momentul analizării valabilității Dispoziției nr. 3323 din 9 decembrie 2003, instanțele anterioare au pornit de la cauzele de nulitate invocate de reclamanți prin acțiune.

Astfel, aceștia au susținut nulitatea dispoziției pe temeiul cauzei ilicite, indicând ca temei juridic art. 966 și 968 C. civ. În raport de acest temei juridic, instanțele trebuiau să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată. Faptul ca reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nu poate constitui un motiv de nulitate, pentru că dispozițiile ar. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au constituit o măsură de protecție în favoarea persoanelor solicitante, prin indisponibilizarea bunurilor notificate, au fost introduse ulterior emiterii dispoziției, prin Legea nr. 247/2005. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (II) Recurenții-pârâți P.M. și P.C., au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Decizia instanței de apel este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiului disponibilității și a rolului activ al judecătorului, a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Instanța de apel a motivat decizia pe o pagină și jumătate, toate "argumentele" instanței fiind chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea la persoana terților subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat și atunci cu referiri generale. Motivarea deciziei lipsește cu desăvârșire, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea intimaților apelanți a fost admisă, dar nici nu sunt indicate motivele invocate de recurenți în apărare și pentru ce anume acestea au fost înlăturate.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că este datoria instanței de recurs ca, în exercitarea controlului judiciar, să examineze în ce măsură s-a asigurat o corectă aplicare a prevederilor art. 1899 C. civ. și dacă intimații-reclamanți au înțeles să procedeze în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., atâta timp cât nu s-a administrat nici o probă că recurenții pârâți au fost de rea-credință. La interogatoriul luat intimatului-reclamant, acesta a confirmat ca nu a notat notificarea la oficiul de cadastru și nici nu a adus la cunoștința recurenților demersurile făcute pentru recuperarea imobilului.

La dosarul cauzei, sunt dovezi incontestabile ale bunei-credințe de care au dat dovadă recurenții-pârâți, astfel: în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 2004 este inserată mențiunea, potrivit căreia vânzarea s-a perfectat în baza certificatului fiscal eliberat la 27 aprilie 2004 de Consiliul Local Constanța și a extrasului de carte funciară eliberat de Biroul de Carte Funciară; atât timp cât societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul, nu se poate conchide decât că recurenții au cumpărat terenul fără a avea cunoștință despre notificarea intimaților, având reprezentarea faptului ca adevăratul proprietar este societatea vânzătoare.

Faptul că timp de peste 3 ani de zile recurenții au fost în posesia terenului, că în tot acest interval nu au știut de notificarea intimaților, i-a determinat să se comporte ca veritabili proprietari și, prin urmare, să-l înstrăineze în mod legal, soților D. A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ideea că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății, să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual (cauza Pincova). În acest sens, în cauza Raicu c României, s-a statuat că persoana care și-a dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie adusă în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Legea nr. 1/2009 prevede acordarea de despăgubiri, dar numai pentru chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, nu și pentru cele ale persoanelor care au dobândit bunurile în altă modalitate decât Legea nr. 112/1995. Ca atare, norma de protecție a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, este incidentă situației pârâților și de natură să ducă la respingerea acțiunii îndreptată împotriva lor. Legislația internă permite prin dispozițiile art. 1899 C. civ. să se ia în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit imobilele cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitățile statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

(III) Recurenții-pârâți D.G.C. și D.R.L. au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului imobil și principiul asigurării stabilității și securității circuitului civil justifică menținerea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie obiectul litigiului. Principiul fundamental al nulității actului juridic resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis nu este unul absolut, comportând excepții, întrucât, în anumite cazuri, s-ar putea crea situații inechitabile, în sensul că pot fi prejudiciate, prin anularea actului, terțe persoane, din motive cu totul neimputabile lor. Excepțiile de la acest principiu se sprijină pe considerente de ocrotire a bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, pe necesitatea asigurării stabilității și securității circuitului civil și, nu în ultimul rând, pe principiul validității aparenței în drept.

Una dintre excepții, care își găsește pe deplin aplicabilitate și în cauza dedusă judecății, o constituie situația subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui bun imobil. Buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca acea credință a posesorului în sensul că „cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerule de lege pentru a-i transmite proprietatea". Buna-credință se prezumă întotdeauna, sarcina probei incumbând celui care invocă existența relei-credințe. Drept urmare, pentru a se putea constata că nulitatea titlului primului vânzător atrage după sine nulitatea și a titlurilor care au stat la baza transferului succesiv al dreptului de proprietate, trebuie să se dovedească în mod cert și indubitabil că terții au fost de rea-credință.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (moment în funcție de care trebuie apreciată reaua-credință) recurenții-pârâți aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la un verus dominus, atât timp cât la acel moment au avut tot timpul reprezentarea ca vânzătorul este proprietarul de drept al imobilului. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (moment în funcție de care trebuie apreciată reaua-credință) recurenții-pârâți nu aveau cunoștință de existența vreunui litigiu asupra imobilelor-terenuri ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu fuseseră notificați despre intenția de revendicare a imobilului de către foștii proprietari, nici în cadrul procedurii administrative și nici în cadrul vreunei proceduri judiciare sau extrajudiciare.

Principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului este în realitate o aplicație a teoriei aparenței în drept, care se fundamentează pe două coordonate esențiale: buna-credință a terțului care a încheiat actul juridic cu titularul aparent al dreptului de proprietate și existența unei erori comune și invincibile, care constă în convingerea, general admisă că titularul aparent este însuși titularul adevărat al dreptului de proprietate. Rațiunea sa este aceea de a proteja siguranța circuitului civil și a da certitudine și credibilitate unor acte juridice care privesc o stare de fapt aparent conformă celei de drept. În cazul de față, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, o asemenea eroare comună și invincibilă a creat o aparență de drept, în sensul că vânzătorul este proprietarul bunului vândut.

Or, conform principiului error communis facit ius, o astfel de eroare este susceptibilă de a crea drept. Această eroare a fost absolut invincibilă, fiind imposibil de surmontat prin diligențe normale. Convingerea lor în calitățile vânzătorului a fost fermă, onestă și perfect întemeiată, fiind lipsită de cea mai mică urmă de îndoială asupra calității de proprietari ai acelora cu care au perfectat contractul de vânzare-cumpărare. Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului declarat de pârâții D.G.C. și D.R.L., Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, întrucât decizia din apel nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales - la judecata în primă instanță, pârâții D. și-au indicat domiciliul procesual ales la sediul cabinetului de avocatură M.M.

- ci la adresa părților, ceea ce înseamnă că actul de procedură nu a fost legal îndeplinit, recurenții-pârâți putând valorifica pe deplin dispozițiile art. 301 C. proc. civ., prin formularea unei cereri de recurs conformă normelor procedurale. Recursurile declarate de pârâții P.M. și P.C., Primarul municipiului Constanța și D.G.C. și D.R.L. împotriva deciziei instanței de apel vor fi admise, va fi casată decizia și va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În egală măsură trebuie reținut că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Pentru ipoteza existenței a două sau mai multe acte juridice succesive, de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desființare ulterioară a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desființarea actului primar (inițial) atrage după sine desființarea actului secundar (subsecvent), situația de excepție semnificând menținerea dreptului subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros în virtutea altor principii de drept, asigurarea securității și stabilității circuitului civil, ocrotirea bunei-credințe.

Într-adevăr, așa cum corect s-a reținut de instanța anterioară, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se prezintă ca o consecință firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulității actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părțile în situația anterioară încheierii lui), respectiv principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deține).

Pentru a configura însă una sau alta din situațiile juridice menționate anterior, cu repercusiuni asupra situației patrimoniale a părților din litigiu, instanța de apel trebuia să stabilească cu prioritate dacă circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte se suprapun situației premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis ori a excepției de la acest principiu - menținerea dreptului subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros. În primul rând, instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanță ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel.

În al doilea rând, instanța de apel a restrâns, fără nici o justificare pertinentă, domeniul de incidență a excepției enunțate anterior doar la drepturilor obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus, pe aparența titlului notoriu al statului, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuție.

Instanța de apel trebuia totodată să clarifice raporturile juridice dintre părți, astfel cum acestea s-au configurat prin perfectarea actelor juridice succesive, din perspectiva regulilor de drept identificate ca fiind aplicabile cauzei, dispozițiile legii speciale (care sunt persoane vizate de dispozițiile referitoare indisponibilizarea imobilelor restituibile), respectiv regulile de drept comun (care sunt persoanele care pot invoca, cu deplin temei, principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis sau situația de excepție a actelor subsecvente de dispoziție, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de bună-credință). Este de remarcat că poziția constantă a pârâților - persoane fizice a fost aceea că sunt subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros și că înțeleg să se prevaleze de incidența acestui principiu în privința situației lor pendinte.

Instanța de apel a motivat decizia în mod succint, considerentele instanței fiind reprezentate de chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea la persoana terților subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat și atunci tot cu referiri generale. Nu putem vorbi așadar de o motivare a deciziei, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea apelanților-reclamanți a fost admisă, și nici nu sunt prezentate motivele pentru care argumentele părților adverse au fost înlăturate. Procedând în acest fel, judecarea pricinii în fața instanței de apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil în prima instanță și în căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea regulilor devoluțiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate - redarea situației de fapt și de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil. În plus, enunțarea considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă celei în care a obținut deja hotărârea judecătorească.

Toate aceste considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursului formulat, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel va trebui să asigure, așadar, situația-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situației de fapt, și aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare, inclusiv în recurs), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Era necesară așadar, o analiză pertinentă a temeiurilor juridice invocate atât de partea care a învestit instanța și a probelor administrate de aceasta, cât și de partea adversă, respectiv a probelor administrate la solicitarea acesteia. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii recurate. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - referitoare la corecta învestire a instanței, la incidența dispozițiilor ar. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 1169 C. civ.

- nu pot fi cercetate mai înainte ca instanța de apel să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei astfel de abordări, menționate în paragrafele anterioare. Pentru toate celelalte considerente de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâții D.G.C. și D.R.L., formulată de intimații reclamanți G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E., ca nefondată. Admite recursurile declarate de pârâții P.M. și P.C., Primarul municipiului Constanța și D.G.C. și D.R.L. împotriva Deciziei nr. 438/C din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013. Procesat de GGC - DG