ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1766/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1766/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 3480 din 9 iunie 2011, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamanților G.A., G.E., V. (G.) E. și G.R., în contradictoriu cu pârâții

Primarul Municipiului Constanța, S.C. H.D.G. S.A. București, P.M., P.C., D.G.C.

și D.R.L., a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 3332 din 9

decembrie 2003 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanța, în favoarea

pârâtei S.C. H.D.G. S.A. București, în ceea ce privește atribuirea în

compensare a suprafeței de teren de 418, 68 mp, din suprafața totală de 525,00

mp, situată la intersecția str. Mircea cu str. Callatis, a respins, ca

nefondată, cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 și a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007, a respins cererea de chemare

în garanție, ca rămasă fără obiect.

Prin notificarea

formulată, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului Constanța

restituirea imobilului din Constanța, str. Mircea nr. 20A, colț cu str.

Callatis nr. 30 și, în absența oricărui răspuns, s-au adresat Tribunalului cu o

cerere de soluționare pe fond a notificării, Dosarul civil nr. 1410/118/2008

fiind suspendat prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009, în temeiul

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin Dispoziția nr.

3323 din 9 decembrie 2003 s-a admis cererea formulată de S.C. H.D.G. S.A.

București, cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu

moștenitorii fostului proprietar al imobilului - teren în suprafață de 100.000

mp, situat în Constanța, Parcul Tăbăcăriei - atribuindu-se acesteia, în compensare,

suprafața de teren de 133.696,9 mp, situată în intravilanul Municipiului

Constanța, în care este inclusă și suprafața de 525 mp, înscrisă la poz. 4 în

dispoziție (art. 2).

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004, S.C. H.D.G. S.A. a transmis

numiților P.C. și P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în

suprafață de 525 mp. La rândul lor, pârâții P. au vândut terenul pârâților

D.R.L. și D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

5520 din 2 octombrie 2007.

În drept, s-au avut

în vedere dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin

Legea nr. 247/2005), dar și cele ale art. 20 alin. (1) din lege (anterior

modificării aduse prin actul normativ din 2005).

Prin aceste prevederi

legale s-a urmărit indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea

oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele

îndreptățite în temeiul legii speciale, până la soluționarea notificării.

În cazul atribuirii

în compensare (echivalentă ca efecte juridice noțiunii de „înstrăinare”),

nulitatea nu privește nerespectarea condițiilor legale pentru acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se

fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în

natură formulate de moștenitorii fostului proprietar.

Or, în situația în

care, mai înainte de soluționarea notificării reclamanților, primarul a emis o

dispoziție de atribuire în compensare a unei părți din terenul notificat, măsura

este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a

prezenta vreo relevanță dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au fost respinse, ca

neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea nulității absolute

parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 și

nr. 5520 din 2 octombrie 2007, ca acte subsecvente actului nul.

S-a avut în vedere

teza bunei-credințe, care se prezumă în raport de art. 1899 C. civ., și s-a

arătat că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâții

P. au acționat în fraudarea drepturilor reclamanților, fiind astfel de

rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402

din 27 aprilie 2004, pentru a se reține cauza ilicită și, deci, nulitatea

acestuia. Înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal nr.

48760 din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local Constanța și a extrasului de

carte funciară, precum și a declarației cumpărătorului, în sensul că a

verificat personal existența titlului de proprietate al societății vânzătoare,

asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil și nu este grevat de

sarcini sau procese.

În aceste condiții,

nu li se poate reproșa pârâților cumpărători că nu au manifestat prudență și

diligență la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă și că nu s-au

informat asupra situației juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi

că, anterior încheierii contractului, pârâții ar fi fost înștiințați despre

intenția reclamanților de redobândire a imobilului.

Din moment ce

societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar

verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența

unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat,

se poate reține că pârâții P. au contractat fără a avea cunoștință despre

notificarea reclamanților și având reprezentarea adevăratului proprietar în

persoana SC H.D.G.

Au fost reținute

aceleași argumente referitoare la buna-credință a dobânditorilor cu titlu

oneros, D.R.L. și D.G.C., iar ca efect al menținerii contractului de

vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, cererea de chemare în garanție

formulată de acești pârâți a fost apreciată ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 438C din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a constatat nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie

2004 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007,

pentru suprafața de 418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în

garanție, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins, ca nefondat,

apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța.

În doctrină,

principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

reprezintă o consecință firească în plan juridic a principiilor

retroactivității, respectiv a celui definit prin adagiul nemo dat quod non

habet.

Instanța de fond a

analizat corect, intrând în puterea lucrului judecat, prin neapelare, aspectul

încălcării art. 20 alin. (1) din lege, care a reglementat „indisponibilizarea”

bunului imobil indicat în notificare.

Art. 9 alin. (1) din

lege (în forma existentă la data notificării depuse de apelanții reclamanți)

dispunea în sensul că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la

data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

În acest sens este și

interpretarea dată în literatura juridică și în jurisprudența constantă a

instanțelor în legătură cu sfera de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001

(în forma anterioară republicării), în sensul că ea vizează exclusiv actele

juridice de înstrăinare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii și

nicidecum cele făcute după acest moment.

Instanța de fond s-a

îndepărtat, în analiza valabilității actelor juridice subsecvente, de la regula

generală aplicabilă în materia nulității actelor juridice, opinând că, față de

buna-credință a terților intimați persoane fizice, nu se poate reține și

nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

succesiv.

Respectarea altui

principiu de drept, cel al asigurării securității raporturilor juridice și al

circuitului civil, nu își găsește relevanța decât în analiza drepturilor

obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în

considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus și pe aparența în

drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum și pe credința comună și

invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuție. Doar în aceste

condiții s-a pus problema creării unui dubiu terțului subdobânditor, prin

actele sau faptele publice și neechivoce ale fostului titular al dreptului în

legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de

stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau

jurisdicționale inițiate de cel din urmă în vederea obținerii retrocedării

bunului imobil, terțul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei-credințe

sau a valabilității titlului statului, pentru a clama la rândul său excepția de

la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Este fără dubiu

faptul că cerința notificării asupra procedurilor administrative sau

jurisdicționale este pe deplin îndeplinită în speță, câtă vreme legea specială

pretinde, ca o cerință prealabilă a acestei „indisponibilizări”, doar notificarea

entității deținătoare în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin

executorul judecătoresc.

Câtă vreme

notificarea adresată Municipiului Constanța viza fără echivoc o măsură

reparatorie de restituire în natură, unitatea deținătoare nu putea să acorde

măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil unei terțe persoane,

fără a încălca scopul explicit al legii, emițând un act lovit de nulitate cât

privește suprafața notificată.

În egală măsură,

terții subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credințe și

invocarea aparenței în drept a titlului societății, câtă vreme notificarea nu

trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate

(notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terților

de către persoana îndreptățită etc.), simpla ei înregistrare atrăgând

interdicția încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra

imobilului vizat.

În ce privește apelul

pârâtului Primarul Municipiului Constanța, Curtea a reținut că nu sunt

argumente pentru care să se admită în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2)

C. proc. civ. vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia

judecății în fond.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs (I), pârâtul Primarul

municipiului Constanța (II) pârâții P.M. și P.C., și (III) pârâții D.G.C. și

D.R.L., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

(I). Recurentul-pârât

Primarul municipiului Constanța a invocat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

La momentul

analizării valabilității Dispoziției nr. 3323 din 9 decembrie 2003, instanțele

anterioare au pornit de la cauzele de nulitate invocate de reclamanți prin

acțiune. Astfel, aceștia au susținut nulitatea dispoziției pe temeiul cauzei

ilicite, indicând ca temei juridic art. 966 și 968 C. civ. În raport de acest

temei juridic, instanțele trebuiau să analizeze temeinicia cererii de chemare

în judecată.

Faptul ca reclamanții

au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în

litigiu, nu poate constitui un motiv de nulitate, pentru că dispozițiile ar. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au constituit o măsură de protecție în

favoarea persoanelor solicitante, prin indisponibilizarea bunurilor notificate,

au fost introduse ulterior emiterii dispoziției, prin Legea nr. 247/2005. În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(II)

Recurenții-pârâți P.M. și P.C., au susținut următoarele critici de pretinsă

nelegalitate:

Decizia instanței de

apel este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiului disponibilității și a rolului

activ al judecătorului, a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și ale

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de apel a

motivat decizia pe o pagină și jumătate, toate "argumentele"

instanței fiind chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea

la persoana terților subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat și atunci

cu referiri generale.

Motivarea deciziei

lipsește cu desăvârșire, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea

intimaților apelanți a fost admisă, dar nici nu sunt indicate motivele invocate

de recurenți în apărare și pentru ce anume acestea au fost înlăturate.

În baza art. 304 pct.

9 C. proc. civ., s-a susținut că este datoria instanței de recurs ca, în

exercitarea controlului judiciar, să examineze în ce măsură s-a asigurat o

corectă aplicare a prevederilor art. 1899 C. civ. și dacă intimații-reclamanți

au înțeles să procedeze în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.,

atâta timp cât nu s-a administrat nici o probă că recurenții pârâți au fost de

rea-credință. La interogatoriul luat intimatului-reclamant, acesta a confirmat ca

nu a notat notificarea la oficiul de cadastru și nici nu a adus la cunoștința

recurenților demersurile făcute pentru recuperarea imobilului.

La dosarul cauzei,

sunt dovezi incontestabile ale bunei-credințe de care au dat dovadă

recurenții-pârâți, astfel: în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din

2004 este inserată mențiunea, potrivit căreia vânzarea s-a perfectat în baza

certificatului fiscal eliberat la 27 aprilie 2004 de Consiliul Local Constanța

și a extrasului de carte funciară eliberat de Biroul de Carte Funciară; atât

timp cât societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar

verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența

unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul, nu se poate

conchide decât că recurenții au cumpărat terenul fără a avea cunoștință despre

notificarea intimaților, având reprezentarea faptului ca adevăratul proprietar

este societatea vânzătoare.

Faptul că timp de

peste 3 ani de zile recurenții au fost în posesia terenului, că în tot acest

interval nu au știut de notificarea intimaților, i-a determinat să se comporte

ca veritabili proprietari și, prin urmare, să-l înstrăineze în mod legal,

soților D.

A considera că,

indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului

proprietar, ar însemna să se accepte ideea că diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății, să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului

actual (cauza Pincova). În acest sens, în cauza Raicu c României, s-a statuat

că persoana care și-a dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie

adusă în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a

confiscat în trecut aceste bunuri.

Legea nr. 1/2009

prevede acordarea de despăgubiri, dar numai pentru chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, nu și pentru cele ale

persoanelor care au dobândit bunurile în altă modalitate decât Legea nr. 112/1995.

Ca atare, norma de

protecție a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, este incidentă

situației pârâților și de natură să ducă la respingerea acțiunii îndreptată

împotriva lor.

Legislația internă

permite prin dispozițiile art. 1899 C. civ. să se ia în considerare

circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au

dobândit imobilele cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitățile statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

(III) Recurenții-pârâți

D.G.C. și D.R.L. au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Principiul ocrotirii

bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului imobil și

principiul asigurării stabilității și securității circuitului civil justifică menținerea

contractului de vânzare-cumpărare ce constituie obiectul litigiului.

Principiul

fundamental al nulității actului juridic resoluto iure dantis resolvitur ius

accipientis nu este unul absolut, comportând excepții, întrucât, în anumite

cazuri, s-ar putea crea situații inechitabile, în sensul că pot fi

prejudiciate, prin anularea actului, terțe persoane, din motive cu totul

neimputabile lor. Excepțiile de la acest principiu se sprijină pe considerente

de ocrotire a bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, pe

necesitatea asigurării stabilității și securității circuitului civil și, nu în

ultimul rând, pe principiul validității aparenței în drept.

Una dintre excepții,

care își găsește pe deplin aplicabilitate și în cauza dedusă judecății, o

constituie situația subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al

unui bun imobil.

Buna-credință a fost

definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca acea credință a posesorului în sensul

că „cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerule de lege

pentru a-i transmite proprietatea". Buna-credință se prezumă întotdeauna,

sarcina probei incumbând celui care invocă existența relei-credințe.

Drept urmare, pentru

a se putea constata că nulitatea titlului primului vânzător atrage după sine

nulitatea și a titlurilor care au stat la baza transferului succesiv al

dreptului de proprietate, trebuie să se dovedească în mod cert și indubitabil

că terții au fost de rea-credință.

La momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (moment în funcție de care trebuie

apreciată reaua-credință) recurenții-pârâți aveau reprezentarea faptului că au

cumpărat de la un verus dominus, atât timp cât la acel moment au avut tot

timpul reprezentarea ca vânzătorul este proprietarul de drept al imobilului.

La momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare (moment în funcție de care trebuie

apreciată reaua-credință) recurenții-pârâți nu aveau cunoștință de existența

vreunui litigiu asupra imobilelor-terenuri ce au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare, întrucât nu fuseseră notificați despre intenția de

revendicare a imobilului de către foștii proprietari, nici în cadrul procedurii

administrative și nici în cadrul vreunei proceduri judiciare sau

extrajudiciare.

Principiul ocrotirii

bunei-credințe a subdobânditorului este în realitate o aplicație a teoriei

aparenței în drept, care se fundamentează pe două coordonate esențiale:

buna-credință a terțului care a încheiat actul juridic cu titularul aparent al

dreptului de proprietate și existența unei erori comune și invincibile, care

constă în convingerea, general admisă că titularul aparent este însuși

titularul adevărat al dreptului de proprietate.

Rațiunea sa este

aceea de a proteja siguranța circuitului civil și a da certitudine și

credibilitate unor acte juridice care privesc o stare de fapt aparent conformă

celei de drept.

În cazul de față, la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, o asemenea eroare comună

și invincibilă a creat o aparență de drept, în sensul că vânzătorul este proprietarul

bunului vândut. Or, conform principiului error communis facit ius, o astfel de

eroare este susceptibilă de a crea drept.

Această eroare a fost

absolut invincibilă, fiind imposibil de surmontat prin diligențe normale.

Convingerea lor în calitățile vânzătorului a fost fermă, onestă și perfect

întemeiată, fiind lipsită de cea mai mică urmă de îndoială asupra calității de

proprietari ai acelora cu care au perfectat contractul de vânzare-cumpărare.

Analizând cu

prioritate excepția tardivității recursului declarat de pârâții D.G.C. și

D.R.L., Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, întrucât decizia din apel

nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales - la judecata în primă

instanță, pârâții D. și-au indicat domiciliul procesual ales la sediul

cabinetului de avocatură M.M. - ci la adresa părților, ceea ce înseamnă că

actul de procedură nu a fost legal îndeplinit, recurenții-pârâți putând

valorifica pe deplin dispozițiile art. 301 C. proc. civ., prin formularea unei

cereri de recurs conformă normelor procedurale.

Recursurile declarate

de pârâții P.M. și P.C., Primarul municipiului Constanța și D.G.C. și D.R.L.

împotriva deciziei instanței de apel vor fi admise, va fi casată decizia și va

fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru

următoarele considerente:

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost deplin stabilite.

În egală măsură

trebuie reținut că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea

judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților".

Pentru ipoteza

existenței a două sau mai multe acte juridice succesive, de transmisiune a

bunului imobil, respectiv de desființare ulterioară a primului act juridic, din

perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis, desființarea actului primar (inițial) atrage după sine

desființarea actului secundar (subsecvent), situația de excepție semnificând

menținerea dreptului subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros în

virtutea altor principii de drept, asigurarea securității și stabilității

circuitului civil, ocrotirea bunei-credințe.

Într-adevăr, așa cum

corect s-a reținut de instanța anterioară, principiul anulării actului

subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se prezintă ca o consecință

firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia

nulității actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice

act nul repune părțile în situația anterioară încheierii lui), respectiv

principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite

valabil ceea ce nu are/deține).

Pentru a configura

însă una sau alta din situațiile juridice menționate anterior, cu repercusiuni

asupra situației patrimoniale a părților din litigiu, instanța de apel trebuia

să stabilească cu prioritate dacă circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte se

suprapun situației premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis ori a excepției de la acest principiu - menținerea

dreptului subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros.

În primul rând,

instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanță

ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu

a fost criticată în apel.

În al doilea rând,

instanța de apel a restrâns, fără nici o justificare pertinentă, domeniul de

incidență a excepției enunțate anterior doar la drepturilor obținute de terțul

subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea

statului transmițător ca fiind verus dominus, pe aparența titlului notoriu al

statului, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia

asupra bunului în discuție.

Instanța de apel

trebuia totodată să clarifice raporturile juridice dintre părți, astfel cum

acestea s-au configurat prin perfectarea actelor juridice succesive, din

perspectiva regulilor de drept identificate ca fiind aplicabile cauzei,

dispozițiile legii speciale (care sunt persoane vizate de dispozițiile referitoare

indisponibilizarea imobilelor restituibile), respectiv regulile de drept comun

(care sunt persoanele care pot invoca, cu deplin temei, principiului resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis sau situația de excepție a actelor

subsecvente de dispoziție, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de

bună-credință).

Este de remarcat că

poziția constantă a pârâților - persoane fizice a fost aceea că sunt

subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros și că înțeleg să se

prevaleze de incidența acestui principiu în privința situației lor pendinte.

Instanța de apel a

motivat decizia în mod succint, considerentele instanței fiind reprezentate de

chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea la persoana

terților subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat și atunci tot cu

referiri generale.

Nu putem vorbi așadar

de o motivare a deciziei, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea

apelanților-reclamanți a fost admisă, și nici nu sunt prezentate motivele

pentru care argumentele părților adverse au fost înlăturate.

Procedând în acest

fel, judecarea pricinii în fața instanței de apel s-a realizat în condiții care

nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are

dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul

dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului

civil în prima instanță și în căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului,

la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea

regulilor devoluțiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești

pronunțate - redarea situației de fapt și de drept a dosarului, etc., aspecte

care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces

echitabil.

În plus, enunțarea

considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data

pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva

posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de

succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă

celei în care a obținut deja hotărârea judecătorească.

Toate aceste

considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să

justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursului formulat, casarea

deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Instanța de apel va

trebui să asigure, așadar, situația-premisă pentru o judecată efectivă în

recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situației de fapt,

și aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de

învestire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și

concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele

procesuale anterioare, inclusiv în recurs), ci și prin operațiunea de apreciere

a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile

prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în

redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Era necesară așadar,

o analiză pertinentă a temeiurilor juridice invocate atât de partea care a

învestit instanța și a probelor administrate de aceasta, cât și de partea

adversă, respectiv a probelor administrate la solicitarea acesteia.

Cum dispozițiile art.

261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este

sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări

prin desființarea hotărârii recurate.

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - referitoare la corecta

învestire a instanței, la incidența dispozițiilor ar. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C. civ., dar și a

dispozițiilor art. 1169 C. civ. - nu pot fi cercetate mai înainte ca instanța

de apel să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei

astfel de abordări, menționate în paragrafele anterioare.

Pentru toate

celelalte considerente de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare,

Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va casa decizia atacată și va

trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului declarat de pârâții D.G.C. și D.R.L., formulată de

intimații reclamanți G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E., ca nefondată.

Admite recursurile

declarate de pârâții P.M. și P.C., Primarul municipiului Constanța și D.G.C. și

D.R.L. împotriva Deciziei nr. 438/C din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat de GGC - DG