ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2013

Prin cererea din 20 octombrie 2010, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I. au solicitat în contradictoriu cu Serviciul de Informații Externe și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că imobilul situat în București, str. D. nr. 8, sector 2, a fost preluat de statul român fără titlu valabil și să fie obligați pârâții să îl predea în deplină proprietate și liniștită posesie. În motivare, au arătat că imobilul suscitat, compus din suprafața de 370 mp teren și construcția în suprafață de 190 mp, a fost proprietatea bunicului și respectiv străbunicului lor, A.I., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503 din 4 februarie 1919, încheiat la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și a fost preluat abuziv la stat în baza a două acte normative, respectiv Decretul de expropriere nr. 10/1951 și Decretul nr. 92/1050.

Preluarea la stat s-a făcut abuziv, fără plata vreunei despăgubiri, așa încât prin moștenire ei au rămas proprietarii imobilului din litigiu. în drept, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Constituția României și Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Serviciul de Informații Externe a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate solicitând, în temeiul art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, introducerea în cauză a Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, ce are calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că imobilul din litigiu a făcut obiectul Notificării nr. 231 din 21 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, soluționată prin Decizia SIE nr. 19119 din 17 martie 2004, ce a fost supusă controlului judecătoresc, contestația fiind respinsă prin Sentința civilă nr. 1023 din 23 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3908 din 15 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A mai arătat că cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă prin dispoziția suscitată, însă SIE a făcut propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent și a transmis întreaga documentație Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea aplicării prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Inadmisibilitatea acțiunii a fost invocată și în raport de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Prin Sentința civilă nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Totodată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de arătare a titularului dreptului. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că notificarea formulată de reclamanți cu privire la restituirea imobilului situat în București, str. D. nr. 8, sector 2, a fost soluționată prin Decizia nr. 19119 din 17 martie 2004, prin care Serviciul de Informații Externe a hotărât respingerea cererii de restituire în natură și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suma de 5.081.734.307 lei.

Având în vedere că, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, iar instanțele de judecată învestite cu soluționarea contestației împotriva deciziei emisă de pârât au stabilit în mod irevocabil că cererea de restituire în natură a imobilului și cererea de acordare de către instanță a despăgubirilor sub forma echivalentului bănesc sunt neîntemeiate, tribunalul a apreciat că reiterarea acestor cereri, prin invocarea dispozițiilor art. 480 C. civ., este inadmisibilă. Prin admiterea acțiunii în revendicare, reclamanta ar deveni creditorul prestației, stabilită atât în natură, cât și în echivalent, ceea ce aduce atingere principiului electa una via.

Cât privește admisibilitatea acțiunii în revendicare prin invocarea de către reclamantă, a încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul a reținut că au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent. Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Matieș c. României, 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate, iar începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, respectiv, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană a drepturilor omului. Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I. Prin Decizia civilă nr. 192 A din 8 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție nu a instituit inadmisibilitatea acțiunii, ci a cerut instanțelor să aplice principiul specialia generalibus derogant și să acorde prioritate Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, când se constată neconcordanțe între aceasta și jurisprudența sa, pe de o parte, și legea specială, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, Curtea a lăsat deschisă calea analizei pe fond a acțiunii în revendicare, cu aplicarea principiilor generale de drept și analiza fiecărui caz în parte. Serviciul de Informații Externe le-a recunoscut reclamanților calitatea de persoane îndreptățite, cât și dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în limita sumei de 5.081.734.307 lei, soluție menținută în instanță.

Reclamanții pretind că, nici până în prezent, nu au fost despăgubiți pentru dreptul recunoscut de către stat, dar neurmat de executare, iar pârâtul Serviciul de Informații Externe arată că reclamanții se află în culpă pentru neîncasarea despăgubirilor întrucât nu au urmat procedurile instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Verificarea acestor împrejurări, atât sub aspectul culpelor, cât și al efectelor juridice pe care le-ar putea avea asupra prezentei acțiuni, conduc la necesitatea antamării fondului litigiului. Curtea a reținut că greșit prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă în loc să o soluționeze pe fond și să stabilească dacă reclamanții sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în interpretarea dată în Cauza pilot Atanasiu și alții contra României.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâții Serviciul de Informații Externe și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate de pârâtul Serviciul de Informații Externe s-a arătat că instanța de apel a interpretat incorect și a analizat greșit probatoriul cauzei, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor și lucrărilor din dosar, fără să rețină că imobilul revendicat a făcut obiectul Notificării nr. 231 din 21 mai 2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin Decizia SIE nr. 19119 din 17 martie 2004 de respingere a cererii de restituire în natură și acordarea de despăgubiri în cuantum de 5 081 734 307 lei.

Decizia Curții de apel este nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de apel nu a luat în considerare argumentarea instanței supreme făcută în interesul legii în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, conform căreia, „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României-1997 s.a.)". În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparație.

Instanța de apel a ignorat practica recentă și constantă a instanței supreme, dată în acord cu legislația în vigoare și cu principiile Convenției europene a drepturilor omului, în Decizia nr. 5933 din 10 noiembrie 2010 și în Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010. Reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit potrivit Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram), astfel cum s-a motivat în decizia Înaltei curți de Casație și Justiție nr. 5933 din 10 noiembrie 2010. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți,

astfel cum se arată în decizia Înaltei Curți de Casație și justiție nr. 6008 din 11 noiembrie 2010. Instanța supremă și-a fundamentat toate soluțiile date după publicarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în interesul legii, în mod unitar și exclusiv pe inadmisibilitate, ca excepție menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv, iar nu ca un fine de neprimire a acțiunii, echivalentă unei limitări a accesului la justiție. Asupra prezumției puterii de lucru judecat reținută de către prima instanță, în realitate, este vorba de o excepție, și nu de o prezumție, argumentarea instanței de fond fiind efectuată în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Calificarea de către Tribunalul București a puterii de lucru judecat, ca excepție unită cu fondul cauzei, este temeinică și legală, întrucât soluționarea irevocabilă de către instanțele judecătorești a cauzei pe Legea nr. 10/2001, reprezintă o chestiune prejudicială intrată în puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2) C. civ. și art. 166 din C. proc. civ.

A admite soluția contrară, dată de către Curtea de Apel București, ar însemna că legalitatea și conformitatea hotărârilor judecătorești pronunțate pe Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile speciale, de care reclamanții au înțeles să uziteze pentru îndestularea dreptului de proprietate, ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție constatările irevocabile din cuprinsul acestora, prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, dar și de instanța supremă, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii și obligatorie, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.

Imobilul a mai făcut obiectul unei acțiuni în revendicare formulată de reclamanți, ocazie cu care Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat în Dosarul nr. 3633/1994, Sentința nr. 320 din 28 martie 1995 prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București s-a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală și netemeinică întrucât, pe parcursul judecării apelului, la data de 17 februarie 2012 a devenit obligatorie, prin publicarea în M. Of., Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 în interesul legii, care trebuia avută în vedere la soluționarea cauzei.

Așa cum se cunoaște deja, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit ca „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile". Față de aspectele învederate, acțiunea reclamanților având ca obiect revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente: Reclamanții au urmat procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materia bunurilor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la finalul căreia au obținut recunoașterea dreptului lor la măsuri reparatorii prin echivalent într-un anumit cuantum, fiindu-le respinsă cererea de restituire în natură. Prin prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamanții doresc să obțină restituirea în natură a aceluiași imobil, uzitând de o cale prin care tind la rejudecarea cererii de restituire în natură a imobilului, cât și la obținerea unei duble despăgubiri, cu încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

Imobilul în litigiu este deținut de municipiul București, fiind în posesia SIE, acesta având calitatea de unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care procedura administrativă de acordare de măsuri reparatorii a fost urmată în contradictoriu cu acest pârât care a și emis Dispoziția nr. 19119 din 17 martie 2004, prin care a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri în sumă de 5.081.734.307 lei, soluție menținută de instanța de judecată prin Decizia civilă nr. 3908 din 15 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cât timp imobilul nu a fost înstrăinat, aflându-se în continuare în patrimoniul statului român, nu se putea invoca neaplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece prin această lege s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C. civ., în privința imobilelor preluate abuziv de către stat.

Posibilitatea unei astfel de derogări este reglementată expres în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 constituie tocmai legea specială de reparație. Constatând că reclamanții au formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prima instanță a concluzionat corect că, după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată, deoarece reclamanții au urmat procedura legii speciale, iar invocarea altui temei legal constituie o încălcare a principiului specialia generalibus derogant, conform căruia legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate, cât și a principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință arătată în Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, anume Codul civil. S-a concluzionat că este greșită opinia unor instanțe că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane, care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece se ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a argumentat totodată că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). Prin urmare, prin Decizia nr. 33/2008 s-a acceptat posibilitatea introducerii unei acțiuni în revendicare de drept comun, numai în aceste două situații de excepție. Or, prezenta acțiune este inadmisibilă, câtă vreme imobilul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu a fost revelat nici un motiv de exceptare a sa de la procedura Legii nr. 10/2001 sau vreun motiv independent de voința reclamanților care să îi fi împiedicat să urmeze procedura legii speciale prin formularea notificării.

Se observă că situația reclamanților cu privire la dobândirea unui bun actual nu s-a modificat de la momentul în care a fost soluționată irevocabil procedura declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicarea aceluiași imobil fiind respinsă în mod irevocabil încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din Dosarul nr. 3633/1994. Din considerentele expuse mai sus rezultă că Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun, după intrarea sa în vigoare. În acest context, este greșită soluția dată în apel, care recomandă soluționarea cauzei pe fond, pentru a se verifica dacă reclamanții dețin un bun actual, în sensul relevat în jurisprudența actuală de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României.

O astfel de soluție este greșită câtă vreme dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, ocazie cu care s-a verificat și dacă modalitatea de restituire în natură a bunului imobil este posibilă, inclusiv de către instanța de judecată, deoarece Dispoziția nr. 19119/2004 a SIE a fost contestată în instanță, care a stabilit, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.

În prezenta cauză se solicită o rejudecare a posibilității de restituire în natură a imobilului, prin prisma dreptului comun și a prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce este inadmisibil, deoarece se dorește eludarea legii speciale, prin care s-a acordat deja o reparație pentru dreptul pretins, în condițiile în care reclamanții nu au dovedit că se încadrează în ipotezele acceptate pentru derogarea de la principiul specialia generalibus derogant, menționate în Decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008. Prin urmare, este fondată critica recurentului SIE potrivit căreia nu s-a avut în vedere de către instanța de apel Decizia în interesul legii nr. 33/2008 care permite introducerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai persoanelor exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și a celor care s-au aflat în imposibilitate de a o urma.

Pe de altă parte, nu poate fi primită critica referitoare la schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al probelor administrate în cauză, în accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actul juridic dedus judecății, iar nu la probele administrate în cauză cu privire la dovedirea acestuia.

În ceea ce privește argumentul adus de recurentul statul român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, referitor la identitatea de rațiune existentă între Deciziile în interesul legii nr. 33/2008 și 27/2011, pentru care se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă, Înalta Curte observă că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în Decizia în interesul legii nr. 27/2011 se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Astfel cum s-a reținut în motivarea Deciziei nr. 27/2011, este evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Înalta Curte observă că cele două decizii pronunțate în interesul legii acceptă soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, însă pornesc de la premise diferite care justifică soluționarea diferențiată a excepției de inadmisibilitate, în cadrul Deciziei nr. 33/2008.

Astfel, dacă în ceea ce privește obținerea de despăgubiri direct de la statul român, este vorba despre crearea unei proceduri paralele celei reglementate de dreptul intern special, fără asigurarea certitudinii că o asemenea procedură este eficientă, determinând respingerea de plano a acestui demers ca inadmisibil, în ceea ce privește restituirea în natură a imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun, această soluție este la rândul său inadmisibilă, cu excepția unor situații care îndreptățesc verificarea pe fond a acțiunii.

Or, numai în aceste situații de excepție se poate accepta că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, însă chiar și aceste situații sunt condiționate de cerința ca aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane sau securității raporturilor juridice.

Deși premisele celor două recursuri în interesul legii nu se suprapun în totalitate, în ipoteza introducerii unei acțiuni în revendicare de drept comun, după ce s-a parcurs procedura Legii nr. 10/2001 și a fost recunoscut dreptul la despăgubiri persoanelor îndreptățite, ambele decizii acceptă că acțiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, cu motivarea că se încalcă principiul specialia generalibus derogant, cât și pentru că nu se pot urma două căi pentru valorificarea aceluiași drept - electa una via non datur recursus ad alteram. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.R.D.L., R.E.M.

și R.I. împotriva Sentinței nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Serviciul de Informații Externe împotriva Deciziei nr. 192A din 8 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I. împotriva Sentinței nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - DG