ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1510/2013

Prin Sentința nr. 957

din 2 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta T.D. în contradictoriu cu

Municipiul București, prin primar general.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. 9956 din 25 martie 2008,

Primăria municipiului București a respins notificarea transmisă de reclamantă

la 27 iunie 2001, constatând că aceasta nu are calitatea de persoană

îndreptățită.

Contestația formulată

împotriva dispoziției nu este întemeiată, a reținut tribunalul, pentru că

terenul solicitat a fost proprietatea lui R.D. și R.E. care, prin actul denumit

„certificare" din 5 februarie 1998 la New York au declarat că donează

terenul în suprafață de 338,25 m.p., situat în București, str. P.N. nr. 23

reclamantei T.D.

Acest înscris nu

poate fi calificat drept un act de donație, pentru că nu îndeplinește

condițiile de formă cerute pentru valabilitate de art. 813 C. civ. și nu este

supralegalizat sau apostilat în condițiile Convenției de la Haga din 1961.

Chiar dacă s-ar

aprecia că această condiție a formei a fost complinită ulterior, prin

declarația dată la 28 martie 2005 în fața Consulului general al României la New

York, aceste acte nu valorează un act de donație, deoarece, potrivit art. 814

C. civ., donația produce efecte din ziua în care a fost acceptată, iar

reclamanta nu a dat o declarație în formă autentică în acest sens.

Prin Decizia nr. 215A

din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă.

Instanța de apel a

constatat că reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, prin

înscrisul intitulat „certificare", declarația dată de R.D. și R.E. în fața

Consulului general al României la New York, care, reunite cu înscrisul

intitulat „cesiune de creanță" și cu notificarea comună transmisă de

familia R. și T.D. Primăriei municipiului București sub nr. 1503 din 18

octombrie 2005 probează intenția reală a acestor persoane ca reclamanta să

devină beneficiarul aplicării Legii nr. 10/2001.

Înscrisul intitulat

„cesiune de creanță", prin care cedentul R.D., în calitate de proprietar

al terenului, cesionează cu titlu gratuit reclamantei, sora sa, toate

drepturile sale de proprietate asupra imobilului ce face obiectul Dosarului de

notificare nr. 4053, are valoarea unei cesiuni de drepturi litigioase,

îndestulătoare pentru a justifica calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantei.

Instanța de apel a

reținut, însă, că reclamanta nu a oferit niciodată informații cu privire la

modul de preluare al imobilului de către stat, care a fost identificat prin

expertiză, iar, potrivit înscrisurilor solicitate de la Direcția Patrimoniu din

cadrul Primăriei municipiului București, fosta parcelă 5, bloc 26 din fosta

parcelare J. a făcut obiectul Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, emisă de

Secțiunea Financiară a Capitalei, prin care imobilul în cauză a trecut în

proprietatea statului în baza cărții de judecată nr. 559/1952 - Judecătoria 2

Populară de la numitul Ș.C.

Aceste probe, care nu

au fost combătute în nici un fel de reclamantă, înlătură prezumția de titular

al dreptului de proprietate al cedentului R.D., prezumție izvorâtă din

contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 6794 din 1 iunie 1948.

Instanța de apel a

respins susținerile reclamantei că mențiunile din actul de preluare ar fi doar

o eroare, subliniind că nu poate specula asupra acestui aspect, în condițiile

în care este vorba despre două erori - numele proprietarului și calitatea de

proprietar și având în vedere că actul de preluare a vizat suprafața de teren

de 428 m.p., iar nu 338,25 m.p., cât au obținut soții R.D. și R.E. prin

contractul de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este

nelegală.

Recurenta a arătat,

sub un prim aspect, că decizia instanței de apel are un pronunțat caracter

probabil, întrucât considerentele pe care se sprijină vizează teza

„probabilitatea de a nu fi vorba despre o simplă eroare materială (..) este la

fel de mare cu aceea de a fi vorba despre o astfel de eroare", ceea ce

înseamnă că instanța a înțeles să respingă apelul alegând una din situațiile de

probabilitate egale ca potențial de a fi reale.

Această motivare

atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta a mai

arătat că instanța de apel nu a ținut cont de realitățile momentului la care

s-a realizat preluarea abuzivă a imobilului eroarea materială din actul de

preluare cu privire la numele fostului proprietar fiind proprie perioadei de

abuzuri și haos instituțional ale regimului comunist.

De asemenea, instanța

de apel nu a avut în vedere că evidențele fiscale nu respectă numerotația

poștală reală, deși s-a insistat în sensul stăruirii asupra cercetărilor de

fond prin adrese suplimentare la autoritățile statale, pentru a putea fi

eliminat orice dubiu asupra dreptului de proprietate, dar instanța de apel a

acordat prioritate unei probabilități apreciată drept acceptabilă, încălcând

astfel și principiul aflării adevărului.

A mai arătat

recurenta, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu încălcarea

dispozițiilor constituționale ale vremii, ale Declarației universale a

drepturilor omului și ale art. 480 și 481 C. civ.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Recurenta susține că

modul în care instanța de apel a motivat decizia atacată este de natură a

atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Potrivit acestui text

de lege, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere și atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Raportând criticile

formulate la reglementarea legală, se constată că recurenta nu pretinde că

hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină sau că acestea ar fi

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ea susține doar că

hotărârea este rezultatul unei analize probabilistice și a alegerii aleatorii a

unei variante care putea fi incorectă.

Susținerea nu poate

fi primită, chiar dacă, într-adevăr, în conținutul motivării hotărârii atacate

se regăsesc trimiteri la elemente de probabilitate.

Aceste trimiteri,

însă, au fost explicate de instanța de apel prin aceea că nu poate fi reținut

punctul de vedere al reclamantei că în actul de preluare a fost menționat

eronat numele vânzătorului inițial al terenului, pentru că, în lipsa oricăror

alte probe contrare, probabilitatea de a nu fi vorba despre o simplă eroare

este la fel de mare cu aceea de a exista o astfel de eroare.

Raționamentul

instanței, însă, nu s-a oprit aici, pentru că a procedat mai departe la

identificarea probelor care ar putea susține una sau alta din variante și a

constatat că nu poate fi vorba despre o eroare în condițiile în care nu este

greșit doar numele proprietarului inițial, ci și calitatea acestuia de

proprietar la momentul preluării. În plus, instanța de apel a mai constatat și

faptul că suprafața de teren menționată în actul de preluare a fost de 428

m.p., iar nu 338,25 m.p., cât a deținut persoana de la care au cumpărat terenul

soții R.D. și R.E.

Prin urmare, soluția

adoptată de instanța de apel nu este rezultatul alegerii aleatorii a unei

variante probabile, ci a analizei coroborate a probelor administrate în cauză.

Cât privește faptul

că instanța de apel nu a ținut cont de realitățile momentului, trebuie

subliniat faptul că orice instanță de judecată, în aprecierea existenței sau nu

a unei erori se raportează la probele administrate în cauză de părți, iar nu la

realitățile momentului.

Or, reclamanta nu a

dovedit prin nici un mijloc că eroarea a existat sau că ar fi fost

intenționată.

A mai susținut

recurenta - reclamantă că instanța de apel nu a respectat principiul aflării

adevărului.

Nici această critică

nu poate fi primită, pentru că, în cauză, au fost depuse toate eforturile în

vederea corectei stabiliri a circumstanțelor cauzei, inclusiv în ceea ce

privește identificarea imobilului solicitat.

Astfel, instanța de

apel a acordat un spațiu amplu în motivare chestiunii individualizării

imobilului și probelor care au determinat-o să constate că nu s-a făcut dovada

că imobilul solicitat ar fi fost preluat abuziv de la autorii reclamantei.

În cadrul procedurii

de judecată a apelului, instanța de apel a dispus din oficiu adrese în vederea

obținerii de relații de la autoritățile competente privind istoricul de rol

fiscal al imobilului și a avut în vedere concluziile raportului de expertiză

topografică efectuat la prima instanță, care a avut în vedere planul anexă la

contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1948.

Pentru toate cele mai

sus expuse, recursul declarat de reclamantă este nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare, fără a mai fi necesară

analiza modului în care imobilul a fost preluat de către stat, inutilă față de

motivele pentru care acțiunea a fost respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta T.D. împotriva Deciziei nr. 215 A din 15 mai

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 martie 2013.

Procesat de GGC - DG