ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 583/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 583/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința nr. 87

din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C.

„T.E.” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română și

Autoritatea Rutieră Română - Agenția Timiș, prin care solicita obligarea acestora

la eliberarea unor copii conforme (autentificate) ale licenței comunitare

pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, seria LTM

nr. 0062197 pentru vehicule menționate în anexa cererii.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta este

societate comercială de naționalitate română, având sediul stabilit în Mun.

Timișoara, str. H. nr. 110 fiind înmatriculată ca atare la Oficiul Registrul

Comerțului Timiș.

Din actul constitutiv

al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate efectuarea de

transporturi rutiere de mărfuri (fila 35).

Reclamanta a obținut,

în temeiul art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26

martie 1992, licența (autorizația comunitară) care atestă că este autorizată să

efectueze transport public de mărfuri în trafic internațional seria LTM nr.

0062197, eliberată de Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române la 7 octombrie

din același Regulament, copii conforme după licența comunitară astfel

eliberată, pentru autovehiculele deținute de aceasta și înmatriculate în

România.

În schimb, nu au fost

eliberate reclamantei astfel de copii conforme ale autorizației comunitare pentru

autovehiculele pe care aceasta dovedește că le deține în baza unor contracte de

închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale Uniunii

Europene, mai exact, în Italia.

Societatea a formulat

cereri exprese de eliberare a copiilor conforme după licența comunitară și

pentru aceste autovehicule, la 13 mai 2010, către Autoritatea Rutieră Română și

către Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române (filele 14-17). După cum

rezultă din cererea depusă, cele două pârâte nu au dat curs acestor solicitări,

astfel încât reclamanta a demarat o procedură prealabilă sesizării instanței,

cerând pârâtelor să elibereze copiile conforme ale licenței comunitare și

pentru autovehiculele înmatriculate în Italia.

Reclamanta a înțeles

să atace în prezenta cauză refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a emite

copiile conforme ale licenței comunitare, susținând în esență că, potrivit art.

5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992,

aceste copii trebuie eliberate pentru autovehiculele deținute cu orice titlu de

către titularul autorizației de transport și indiferent de statul în care sunt

înmatriculate aceste mijloace de transport.

Susținerile

reclamantei nu se verifică în speță.

În primul rând, se

constată că nu pot fi reținute afirmațiile reclamantei potrivit cărora dreptul

său la eliberarea copiilor conforme ale licenței comunitare pentru

autovehiculele închiriate ori deținute în chirie sau comodat, înmatriculate pe

teritoriul altor state din Uniunea Europeană, ar putea fi stabilit prin

interpretarea dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21

octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie

îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport, de vreme ce,

astfel cum se statuează în art. 1 alin. (1), acesta reglementează doar accesul

la ocupația de operator de transport rutier și exercitarea respectivei

ocupații, iar nicidecum condițiile de eliberare a licenței comunitare de

transport rutier de mărfuri în regim internațional ori a copiilor conforme ale

acesteia. Astfel fiind, urmează a fi înlăture ca nefiind pertinente susținerile

reclamantei referitoare la aplicabilitatea în speță a acestui act comunitar și

la dreptul pe care, eventual, l-ar stabili, de a se obține licența comunitară

ori copiile conforme ale acesteia, urmând a se reține doar că în aplicarea sa

autoritățile pârâte au apreciat că reclamanta îndeplinește cerințele pentru a

accede la ocupația de operator de transport rutier, de vreme ce i s-a atestat

această calitate prin eliberarea licenței comunitare.

Condițiile în

discuție sunt stabilite prin art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.

881/92 din 26 martie 1992 privind accesul pe piața transportului rutier de

mărfuri în cadrul Comunității către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau

care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre.

În art. 3 alin. (1)

și (2) din acest din urmă Regulament, care, potrivit fostului art. 249 alin.

(2) din TCE, actualul art. 288 TFUE, are aplicabilitate generală și se aplică

direct în fiecare stat membru UE, se stabilește că „Transportul internațional

se efectuează pe baza autorizației comunitare. Autorizația comunitară este

eliberată de un stat membru, în conformitate cu articolele 5 și 7, oricărui

transportator rutier care transportă mărfuri în numele terților contra cost,

care:

- este stabilit

într-un stat membru, denumit în continuare "statul membru de

stabilire", în conformitate cu legislația acelui stat membru;

- este autorizat, în

acel stat membru, în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului

respectiv privind accesul la ocupația de operator de transport rutier, să

efectueze transporturi internaționale rutiere de mărfuri”.

În cazul reclamantei,

împrejurarea că i s-a eliberat autorizația comunitară la data de 7 octombrie

2008, atestă îndeplinirea de către aceasta a condițiilor cumulative astfel

enunțate.

Art. 5 alin. (1)-(3)

din același Regulament precizează că „autorizația comunitară menționată la

articolul 3 este eliberată de autoritățile de resort din statul membru de

stabilire.

(2) Statele membre

eliberează deținătorului originalul autorizației comunitare, care este păstrat

de întreprinderea de transporturi rutiere, precum și un număr de copii conforme

corespunzător numărului de vehicule aflate la dispoziția deținătorului

autorizației comunitare, fie în proprietate, fie, de exemplu, în temeiul unor

contracte de cumpărare, închiriere sau leasing.

(3) Autorizația

comunitară va corespunde modelului stabilit în Anexa I, care stabilește și condițiile

care guvernează utilizarea acesteia”.

Pârâtele invocă

pentru a justifica refuzul de a elibera copiile conforme ale licenței

comunitare dispozițiile din finalul Anexei nr. I la Regulament, prin care se

instituie modelul tipizat al autorizației, potrivit cărora „pe teritoriul

fiecărui stat membru, deținătorul trebuie să respecte actele cu putere de lege

și actele administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce

privește transporturile și traficul”, susținând că aceste prevederi impun ca

pentru eliberarea copiilor conforme să se verifice îndeplinirea condițiilor

impuse în legislația națională de către statul membru care a eliberat licența,

pentru efectuarea operațiunilor de transport de mărfuri în regim internațional,

precum și că legislația națională aplicabilă reclamantei, ca operator stabilit

în România, anume, OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, permite în

art. 13 alin. (2) operatorilor de transport rutier români să efectueze

transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule

înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile acestei ordonanțe

de urgență.

Aceste apărări sunt

nefondate. În fapt, este ușor de observat că dispozițiile din finalul anexei

nr. I la Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 nu

vizează condițiile de eliberare a licenței comunitare de transport rutier de

mărfuri în cadrul UE, ci se referă exclusiv la obligația operatorilor de

transport autorizați de a respecta, în desfășurarea activității, legislația

națională a statelor pe teritoriul cărora efectuează transporturi.

Cu alte cuvinte,

prevederea invocată în apărare nu reglementează condițiile de eliberare a

licenței comunitare ori a copiilor certificate ale acesteia, ci situații de

fapt ulterioare eliberării acestora, anume, modul de desfășurare a activității

de transport rutier de mărfuri de către operatorii autorizați, fiind firesc ca

pentru efectuarea transporturilor să se respecte reglementările din domeniul

rutier ale statelor pe teritoriul cărora se efectuează deplasarea mărfurilor.

Cu toate acestea, se

poate observa că în speță refuzul pârâtelor de a elibera copiile certificate

ale licenței comunitare apare justificat, tocmai din perspectiva dispozițiilor

Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992, de care se

prevalează reclamanta. Art. 3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar,

mai sus citat, impune statelor membre ca, pentru eliberarea autorizației

comunitare să verifice două condiții, între care cea potrivit căreia solicitantul

licenței „este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislația

comunitară și cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupația de

operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaționale rutiere

de mărfuri”.

Legiuitorul comunitar

a înțeles, deci, să permită statelor membre ca, în scopul eliberării licenței

comunitare de transport internațional de mărfuri, să verifice nu doar

îndeplinirea de către operatorul solicitant a condițiilor din legislația

comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire

a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru

exercitarea ocupației de operator de transport, invocat de către reclamantă),

ci, în mod cumulativ (fapt rezultat din utilizarea conjuncției copulative

„și”), pe cele din dreptul național, statele membre înțelegând astfel să își

rezerve o parte din atributele suveranității naționale în domeniu.

În alți termeni,

licența comunitară de transport internațional de mărfuri poate fi eliberată

doar atunci când operatorul solicitant îndeplinește atât criteriile impuse de

legislația comunitară, cât și pe cele din legislația națională a statului de

stabilire, pentru a desfășura activitatea de transport rutier în trafic

internațional.

Este necontestat în

speță că reclamanta îndeplinește condițiile din legislația comunitară pentru a

desfășura activitatea de transport rutier de mărfuri. Legislația națională

pretinde însă, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii

stabiliți pe teritoriul României să desfășoare activitatea de transport rutier

public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România,

deținute și utilizate în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

Ca atare, trebuie

considerat că reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al

Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 pentru eliberarea

autorizației comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier

de mărfuri în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în

România, nu și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în

baza unor contracte de închiriere ori comodat. Din această perspectivă refuzul

pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru aceste din

urmă autovehicule este justificat.

Nu se poate aprecia,

în speță, că legislația națională ar impune operatorilor de transport rutier de

mărfuri restricții cu încălcarea legislației UE, de vreme ce însuși

Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 face trimitere la

dreptul național al statelor membre care au obligația de a elibera

autorizațiile comunitare, la stabilirea condițiilor de verificat pentru

emiterea acestui act.

De asemenea, se

constată că nu poate fi identificat nici un alt act comunitar care să interzică

statelor membre UE să impună anumite restricții în legislația națională pentru

autorizarea operatorilor de transport rutier de mărfuri. Dimpotrivă, se poate

remarca faptul că în chiar Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie

2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie

îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de

abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului se precizează în al doilea

paragraf al art. 3, care face referire la cerințele impuse pentru a exercita

ocupația de operator de transport rutier, că „statele membre pot decide să

impună cerințe suplimentare, care trebuie să fie proporționale și

nediscriminatorii, pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească pentru a

exercita ocupația de operator de transport rutier”.

În alți termeni, și

acest act comunitar permite expres statelor membre UE să impună condiții

suplimentare, în dreptul național, pentru autorizarea operatorilor de transport

rutier, cu singura cerință ca aceste condiții să nu fie discriminatorii ori

disproporționate.

Or, cerința impusă de

art. 13 alin. (29 din O.U.G. nr. 109/2005, operatorilor de transport rutier de

mărfuri în trafic internațional, nu poate fi considerată discriminatorie ori

disproporționată, în sensul la care se face referire în textul citat.

Astfel, este de

observat că interdicția menționată vizează restrângerea dreptului de stabilire

al unor operatori străini, în sensul că acestora nu le poate fi impusă cerința

de a se stabili pe teritoriul acelui stat membru, iar regulile naționale în ce

privește stabilirea și activitățile trebuie aplicate în același mod

resortisanților din toate statele membre și nu trebuie să îi plaseze pe cei

străini într-o situație dezavantajoasă, prin impunerea unor cerințe

suplimentare ori mai greu de îndeplinit față de cele solicitate propriilor

resortisanți.

Este evident că în

speță problema nu se pune în acești termeni, dat fiind că reclamanta este

operator român în sensul O.U.G. nr. 109/2005, respectiv, a fost înființată ca

societate comercială de naționalitate română, având sediul stabilit de la

înființare în România. Din acest motiv aceasta este vizată de cerința

suplimentară instituită prin art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, de care

se prevalează pârâtele.

Or, după cum s-a

arătat, normele din legislația Uniunii Europene nu interzic statelor membre

impunerea unor cerințe suplimentare pentru propriii resortisanți, ci doar

pentru operatorii stabiliți în alte state membre, interdicția fiind și în cazul

acestora circumstanțiată, în sensul că eventualele condiții suplimentare nu ar

putea fi impuse discriminatoriu ori disproporționat.

Câtă vreme însă

reclamanta este resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia

prin cerința la care facem referire, stabilită în legislația națională, aceasta

fiind obligată să respecte dispozițiile normative române în considerarea

apartenenței sale la acest sistem de drept.

Instanța de fond a

înlăturat și susținerile reclamantei referitoare la caracterul discriminatoriu

și, deci, contrar legislației Uniunii Europene a dispozițiilor din art. 13

alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, concluzionând că pârâtele s-au întemeiat în

mod legal pe dispozițiile din legislația națională pentru a refuza eliberarea

copiilor conforme ale licenței comunitare pentru desfășurarea activității de

transport rutier de mărfuri în regim internațional pentru autovehiculele care

nu sunt înmatriculate în România.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta

S.C. „T.E.” S.R.L. solicitând admiterea recursului formulat și, în principal,

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel

Timișoara, în condițiile în care primă instanță a pronunțat o hotărâre formală,

copiind practic motivarea dintr-un alt dosar anterior respectiv din motivarea

Sentinței nr. 69 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1005/59/2010

al Curții de Apel Timișoara, și din motivarea sentinței nr. 68 din 23 februarie

2011 pronunțată în Dosarul 1004/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, ambele

redactate de o altă judecătoare, motivarea fiind absolut identică.

În subsidiar s-a

solicitat modificarea, în întregime, a sentinței primei instanțe, ca fiind

nelegală și netemeinică, cu consecința admiterii acțiunii introductive în

sensul de a obliga pârâtele la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a

licenței comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic

internațional, seria LTM nr. 0062439 pentru vehiculele arătate în cererea de

chemare în judecată având în vedere faptul că:

Prima instanță a

încălcat și aplicat greșit mai multe dispoziții legale exprese respectiv

regulamente și tratate europene, astfel:

- A încălcat

dispozițiile care interzic discriminarea între mărfurile unor State diferite

din Uniunea Europeană, art. 13 din O.U.G. 109/2005 interzicând prin

discriminare ca resortisanți din Italia să închirieze sau să comodateze

propriile vehicule pentru a fi folosite de resortisanți români;

- A înlăturat

aplicabilitatea Regulamentului CE 1071/2009 din cauză în mod greșit;

- A aplicat greșit

dispozițiile regulamentului Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE

din 26 martie 1992 care permite exercitarea transporturilor internaționale cu

orice vehicul înmatriculat „într-un stat membru" considerând fără temei că

legislația națională poate să adauge la dispozițiile comunitare ale

Regulamentului restricționând transporturile internaționale pentru

resortisanții români la autovehicule înmatriculate în România deși peste tot în

Regulament se vorbește la explicarea noțiunii de vehicul, de autovehicul

înmatriculat într-un stat membru și nu de autovehicul înmatriculat în statul de

care aparține transportatorul cum obligă legislația națională de legislația

națională nu poate stabili condiții suplimentare celor prevăzute într-un

regulament dacă acestea sunt contrare dispozițiilor exprese din regulament sau

contrare spiritului său).

Recurenta, precizează

că fiind atacată o hotărâre împotriva căreia nu se declară apel, motivele de

recurs nu se limitează la cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea

primei instanțe putând fi criticată sub toate aspectele, putând fi invocate și

alte motive de nelegalitate, dar și motive de netemeinicie.

Motivele de recurs

sistematizate și ulterior dezvoltate se încadrează la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizând încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia dar se referă și

la alte motive de nelegalitate și de netemeinicie.

Prima instanță a

încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și implicit

dreptul la un proces echitabil. Totodată s-a încălcat art. 261 pct. 5 din C.

proc. civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cereale părților și art. 129 din același cod referitor la rolul

activ, potrivit căruia judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În cauză s-a

pronunțat o hotărâre formală, copiindu-se practic motivarea dintr-un alt dosar

anterior respectiv din motivarea Sentinței nr. 69 din 23 februarie 2011

pronunțată în Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, și din

motivarea Sentinței nr. 68 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr.

1004/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, ambele redactate de un alt judecător,

motivarea fiind absolut identică în condițiile în care motivarea din prezentul

dosar este identică cu motivarea din alte două hotărâri, fiind evident că în

această cauză este vorba de o motivare formală a hotărârii.

Procesul echitabil

prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului impune și un

anumit respect pentru cauza fiecărui justițiabil astfel încât judecătorul

chemat a rezolva conflictul existent să se aplece asupra cazului particular, să

analizeze în concret cazul particular chiar dacă s-a mai pronunțat și în alte

spețe. Procesele nu trebuie tratate în bloc ci raportate la specificul fiecărei

cauze judecătorul având obligația sacră de a analiza separat fiecare cauză

chiar dacă aceasta seamănă cu alta. În condițiile de față raportat la faptul că

trei hotărâri în 3 cauze diferite, date de 2 judecători sunt identice nu s-a

realizat acest deziderat.

Hotărârea din cadrul

prezentului dosar, din punct de vedere al motivării, este identică cu hotărârea

din Dosarul nr. 1004/59/2010 al Curții de Apei Timișoara, și din Dosarul nr.

1005/59/2010 al Curții de Apel Timișoara după cum se vede de la filele 1-9, ale

acestora.

Neanalizându-se o

motivarea specifică dosarului, ci o copiere a acesteia dintr-un alt dosar

practic determină o lipsă totală a motivării instanța neavând în vedere

elemente esențiale particulare care trebuiau analizate înainte de a se

pronunța. În acest sens nu s-a manifestat un rol activ în sensul de a lămuri

cauza sub toate aspectele și nici nu s-a avut în vedere materialul probator

existent judecătorul cauzei venind deja cu opinie preconcepută din cadrul altui

dosar.

În motivarea formală

și copiată instanța a arătat greșit faptul că în speță nu este incident

Regulamentul CE 1071/2009 deoarece articolul 1 al acestuia se referă la accesul

la ocupația de operator de transport și nicidecum la condițiile de eliberare a

licențelor de transport și copiilor conforme ale acestora, art. 1 al

Regulamentului citat arată că acesta reglementează accesul la ocupația de

operator de transport dar și exercitarea respectivei ocupații, adică condițiile

în care aceasta se exercită.

Din moment ce licența

reprezintă un element referitor la exercitarea ocupației de transportator, se

impune concluzia conform căreia regulamentul se referă la orice are legătură cu

ocupația de transportator, deci implicit și la licența în baza căreia această

ocupație poate fi efectiv exercitată în practică.

Licența și copiile

conforme se referă în mod indubitabil la autovehicule și fără acestea ocupația

de transport este fără fond, de formă cum este și motivarea prezentei hotărâri.

Art. 5 din Regulamentul CE 1071/2009 arată că odată ce autorizația este

acordată, transportatorul trebuie să dispună de unul sau mai multe vehicule,

care sunt înmatriculate sau puse în circulație în alt mod în conformitate cu

legislația din statul membru respectiv, indiferent dacă vehiculele respective

se află în proprietatea sa sau sunt deținute, de exemplu, în temeiul unui

contract de cumpărare în rate, de închiriere sau de leasing.

Interpretând această

dispoziții, rezultă că exercitarea ocupației de transportator se poate face

dacă transportatorul deține vehicule care pot circula conform legislației

statului unde circulă (să nu se creadă că doar vehicule înmatriculate în statul

unde circulă ci vehicule care au drept de circulație adică chiar și vehicul

înmatriculate în alte state cu drept de circulație).

Deși Regulamentul nu

vorbește expres de licențe și copii conforme ale acestora, vorbește despre

vehiculele cu privire la care acestea se acordă și din interpretarea acestuia

se desprinde concluzia conform căreia dacă un act normativ se refera la un

element, în speță vehicul, cu privire la care alte acte acordă licențe atunci

acest act normativ are incidență și referitor la acordarea licențelor în ceea

ce privește obiectul acestora adică al autovehiculelor. Din moment ce

regulamentul arătat permite efectuarea operației de transportator cu vehicule

înmatriculate oriunde în Uniune, fără restricție, și copiile conform trebuie

acordate pentru orice vehicul din această categorie deținut de transportator.

În prezent reclamanta

folosește pentru transportul internațional de mărfuri vehicule închiriate sau

primite în folosință de la proprietari români sau străini. Vehiculele folosite

sunt în continuare în proprietatea locatorilor dar în baza unor contracte sunt

folosite de subscrisă.

Bineînțeles că

vehiculele închiriate care aparțin proprietarilor români sunt înmatriculate în

România și cele care aparțin proprietarilor străini sunt înmatriculate în altă

țară comunitară în speță în Italia.

Locatorii din cadrul

spațiului comunitar trebuie tratați la fel fără discriminare. Cu alte cuvinte

toate facilitățile cu privire la locatorii naționali trebuie să se aplice și

locatorilor comunitari. în prezent subscrisa este pusă într-o situație antagonică.

Pentru vehiculele care le-a închiriat de la proprietari autohtoni și pe care le

folosește în transportul internațional reclamanta a primit copia licenței, însă

pentru vehiculele aflată în aceiași situație, dar care sunt închiriate de la

locatori străini, în speță din Italia, fiind înmatriculate în țara comunitară

de origine a acestora, nu s-au eliberat copii conforme ale licenței cu privire

la transportul internațional comunitar de mărfuri.

Prima instanță a

constatat și faptul că potrivit art. 3 paragraful 2 din Regulamentul CE

1071/2009, despre care anterior arătase că nu este incident în speță, statele

membre pot să impună condiții suplimentare referitoare la activitatea de

transportator însă acestea nu trebuie să fie discriminatorii sau disproporționale.

în aceste condiții instanța constată faptul că, condiția înmatriculării în

România prevăzută de art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 nu este discriminatorie.

Tot instanța arată că

în interpretarea acestor dispoziții referitoare la discriminare, resortisanții

străini ai statelor din Uniune nu pot fi puși într-o situație dezavantajoasă,

față de resortisanții români. Instanța a considerat că nu este nici o

discriminare deoarece reclamanta este un resortisant român și condiția

înmatriculării vehiculelor în România pentru a se emite copiile conforme ale

licențelor se aplică tuturor resortisanților români nefiind aplicabilă unui

resortisant străin.

Prima instanță nu a

observat natura reală a discriminării. Nu este discriminată reclamanta față de

alți resortisanți români, ci resortisanții străini care au închiriat sau dat în

comodat vehiculele pe care aceasta le folosește. Resortisanții străini nu au

vehiculele înmatriculate în România ci în țara lor de stabilire și în aceste

condiții sunt discriminați deoarece nu pot închiria vehicule utilizatorilor

români, spre deosebire de resortisanții români care pot face acest lucru.

Practic, este vorba de o normă discriminatorie, de protecție a deținătorilor

români de autovehicule, resortisanții străini fiind excluși de la posibilitatea

de a închiria mașini în România pentru a se efectua transporturi.

Tratatul CCE de la

Roma din 1957 unde se arată că nu se poate a se discrimina o marfă comunitară

pe criteriul apartenenței teritoriale la un anumit stat membru, autovehiculele

înmatriculate în România și închiriate trebuind să aibă același regim cu cele

înmatriculate în Italia și înmatriculate, libera circulație a mărfurilor și

celelalte 3 libertăți ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare.

Art. 7 din tratat

arată faptul că se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau

naționalitate, deci și pe motiv că un autovehicul ar aparține prin

înmatriculare unui anumit stat, în speță Italia. Rezultă că, în lumina

principiilor și reglementărilor exprese care guvernează Uniunea Europeană nu se

poate crea o discriminare între locatorii comunitari și cei naționali, între

produsele, în speță vehiculele naționale și cele care aparțin altui stat

comunitar. Copiile conforme eliberate pentru vehicule aparținând locatorilor

naționali trebuie eliberate și pentru vehicule aparținând locatorilor

comunitari.

Practic, s-a produs o

încălcare brutală a Regulamentul Consiliului Comunităților Europene nr.

881/92/CEE din 26 martie 1992 și a sensului dat de acesta noțiunii de vehicul care

este autovehicul înmatriculat într-un stat membru și nu autovehicul

înmatriculat în statul de care aparține transportatorul.

Așa cum a reținut și

prima instanță, în speță, este incident Regulamentul Consiliului Comunităților

Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992. Potrivit art. 1 alin. (1) din

Regulament acesta se va aplica transportului rutier internațional de mărfuri

pentru terți. Art. 2 din același Regulament arată faptul că vehiculul este un

autovehicul înmatriculat într-un Stat membru sau o combinație în care cel puțin

vehiculul cu motor să fie dintr-un Stat membru.

Art. 3 alin. (1) din

Regulament arată faptul că transporturile internaționale se efectuează pe baza

unei licențe comunitare și la al.2 arată faptul că licența de transport

comunitară va fi eliberată unui transportator dacă acesta este stabilit într-un

Stat membru, stabilire care să fie în concordanță cu legislația acelui Stat și

dacă acesta este autorizat să efectueze transporturi internaționale rutiere de

mărfuri. Art. 5 alin. (1) din Regulament arată faptul că licența se va elibera

de autoritățile competente din Statul de stabilire, adică în cazul nostru de

România.

Reclamanta a

îndeplinit toate condițiile prevăzute de Regulament, astfel încât i s-a

eliberat licența internațională comunitară, aceasta fiind valabilă până în

2013.

Art. 5 alin. (2) din

Regulament arată faptul că deținătorului originalului licenței de transport

comunitare i se va elibera un număr de copii autentificate raportat la numărul

de vehicule aflate la dispoziția acestuia deținute fie în proprietate fie cu al

titlu, inclusiv în baza unui contract de închiriere.

Din formularea

textului de lege reiese clar că Regulamentul nu distinge și se referă la

posibilitatea de a se obține copii ale licenței pentru orice vehicul aflat la

dispoziția reclamantei, care este deținătoare a licenței comunitare, indiferent

dacă autovehiculul este înmatriculat în România sau în alt Stat Membru, cum

este cazul de față când autovehiculele sunt înmatriculate în Italia.

Acest aspect reiese și

din Dispozițiile generale care se află pe verso-ul Licenței comunitare de

transport care arată că prin vehicul se înțelege „un vehicul cu motor

înmatriculat într-un Stat membru". Reclamanta a obținut copii

autentificate ale licenței comunitare vehiculele înmatriculate în România cu

nr. IF-03-EEZ, IF-03-EEX, IF-03-EEW, etc. și raportat la elementele mai sus

arătate nu există nici un impediment conform căruia nu s-ar putea emite copii

ale licenței comunitare de transport tuturor vehiculelor aflate la dispoziția

acesteia, inclusiv vehiculelor închiriate și înmatriculate în Italia.

Potrivit art. 148

al.2 din Constituție tratatele comunitare și celelalte reglementări obligatorii

comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Regulamentul este direct aplicabil în dreptul intern și are prioritate față de

orice dispoziție internă. Acest aspect reiese inclusiv din art. 15 din

Regulament care arată faptul că acesta este obligatoriu în toate Statele membre

și direct aplicabil.

Supremația Regulamentului

asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista dispoziții contrare

acestuia, care să îl modifice sau care să adauge la Regulament. Singurele

dispoziții care se aplică în materia licenței comunitare de transport

internațional sunt cele din Regulament și acestea trebuie aplicate întocmai,

fără nici o modificare.

Prima instanță a

constatat faptul că apărările intimatelor - pârâte, în sensul neacordării

copiilor conforme ale licențelor, sunt nejustificate în ceea ce privește

invocarea finalului anexei nr. I din Regulament referitoare la obligarea de a

se respecta dispozițiile legale din statul unde se desfășoară activitatea de

transport deoarece acestea nu se referă la condițiile de obținere a copiilor

conforme, ci la situații ulterioare, când acestea deja s-au obținut. Cu toate

acestea se consideră justificat refuzul de a i se elibera copii conforme pentru

mașinile pe care le deține reclamanta, dar sunt înmatriculate în alte state

membre, deoarece potrivit art. 3 alin. (2) din Regulament autorizația

comunitară se eliberează transportatorului care este autorizat" conform

dreptului comunitar și legislației statului resortisantului să efectueze

transporturi internaționale de mărfuri. După cum se vede acest articol nu se

referă la condițiile impuse de legislația națională emiterii de copii ale

licenței ci exercitării activității de transport

Rezultă că art. 3

alin. (2) din Regulament a fost aplicat în mod greșit și nelegal de către

judecătorul fondului Singura cerință pentru a se elibera copii conforme a

licenței este aceea de a fi autorizat conform dreptului comunitar și celui

național să efectuezi transporturi. Prin legislația naționala nu se pot impune

condiții suplimentare referitoare la eliberarea copiilor conforme după ce au

dobândit calitatea de transportator ci doar referitor la calitatea de

transportator.

Dispozițiile din

O.U.G. 109/2005 invocate de către pârâta intimată sunt contrare tratatelor și

regulamentelor comunitare mai sus arătate care au fost interpretate greșit de

către pârâtă și prima instanță.

Autovehiculul folosit

pentru transport trebuie să poată circula în conformitate cu legislația

statului unde transportatorul este stabilit dar asta nu înseamnă că legislația

poate fi contrară regulamentelor sau tratatelor europene. Un autovehicul

înmatriculat legal în străinătate are dreptul să circule în România și pe cale

de consecință este înmatriculat în conformitate cu legislația din România.

Vehiculul este înmatriculat în conformitate cu legislația din România în toate

cazurile în care se poate circula pe drumurile publice cu el și pe cale de

consecință articolul arătat nu poate fi interpretat restrictiv, cu referire

doar la autovehiculele care au doar numere românești. Dacă legislația

comunitară ar fi restricționat dreptul de transport doar la autovehicule

înmatriculate în statul de stabilire, acest aspect ar fi menționat expres.

Cu privire la

dispozițiile din legislația internă, acestea nu pot fi contrare normelor

europene. O mașină înmatriculată în alt stat poate fi condusă orice perioadă de

timp când proprietatea aparține unui străin și mașina se folosește în baza unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate pentru simplul fapt că mașina nu

poate fi înmatriculată în România, proprietarul fiind străin. Altfel ar însemna

că o mașină închiriată din altă țară nu poate să circule în România ceea ce

este absurd, neexistând dispoziții legale în acest sens.

Normele europene din

tratatele constitutive și din regulamente au prioritate față de normele

interne. Normele interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispozițiile

dintr-un Regulament și mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce

acesta nu prevede. Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia

toți cetățenii comunitari să fie priviți la fel, să aibă aceleași drepturi și

obligații indiferent de statul din care provin, în aceste condiții și

autovehiculele din spațiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul

unde sunt înmatriculate.

Din moment ce este

permisă circulația unui vehicul înmatriculat într-un alt stat, pe teritoriul

României, vehicul deținut în baza unui contract de închiriere și folosit de un

resortisant național, rezultă că se impune ca aceasta circulație să se poată

face în aceleași condiții ca și pentru vehiculele autohtone, adică prin

emiterea unei copii a licenței și pentru aceste vehicule.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată

că nu poate fi primită critica reclamantei cu privire la încălcarea de către prima

instanță a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, prin prisma nerespectării prevederilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform susținerii acesteia.

Sentința recurată nu

a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, din

această perspectivă, nici cu încălcarea dreptului la un proces echitabil,

astfel cum este protejat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului. Dimpotrivă, constată instanța de recurs, în hotărârea atacată

judecătorul fondului a dat răspunsuri precise la cererile formulate prin

acțiune, pe baza întregului material probator administrat în cauză. Hotărârea

instanței de fond este suficient de detaliată, răspunzând tuturor argumentelor

reclamantei, este clară, precisă, concisă și este convingătoare. Apoi,

raționamentul care a condus judecătorul fondului la soluția de admitere a

acțiunii reclamantei este clar explicitat de acesta și bine fundamentat, ceea

ce permite controlul asupra acesteia de către instanța supremă, învestită cu

soluționarea recursului formulat împotriva hotărârii pronunțate în cauză.

Împrejurarea că aceeași motivare se regăsește și în alte hotărâri pronunțate de

Curtea de Apel Timișoara, nu înseamnă că hotărârea din prezenta cauză este

formală, iar judecătorul cauzei nu ar fi procedat la o examinare efectivă a

pretențiilor reclamantei. În realitate, observă Înalta Curte, este vorba despre

rezolvarea unitară a aceleiași probleme de drept, în toate spețele indicate de

recurentă, mai multe complete de judecată ale aceleiași curți de apel

împărtășind același raționament care a condus la o soluție identică asupra unei

probleme de drept identice. Faptul că în spețe diferite apar reclamanți

diferiți este lipsit de orice relevanță juridică, din perspectiva modului de

rezolvare a chestiunii în discuție: dacă un operator român posesor al

autorizației de a efectua transport public de mărfuri în trafic internațional,

este îndrituit să i se elibereze copii conforme după licența comunitară

deținută și pentru vehiculele utilizate de acesta, care aparțin însă unor

societăți înmatriculate în alte state, și nu doar pentru cele deținute de

respectivul operator și înmatriculate în România.

Contrar celor

susținute de recurenta reclamantă, prima instanță a făcut o corectă

interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr.

1071/2009, în sensul că acest act normativ comunitar nu reglementează

condițiile în care se eliberează licența de tipul celei deținute de reclamantă

pentru efectuarea transportului public de mărfuri în trafic internațional.

Astfel, prevederile textului legal precitat nu reglementează „orice are

legătură cu ocupația de transportator …” așa cum se susține în recurs, ci se

referă strict la accesul la ocupația de operator de transport rutier, iar

condițiile de obținere a licenței comunitare sunt reglementate de prevederile

cuprinse în art. 3 și 5 din Regulamentul (CEE) nr. 981/1992.

Așa cum bine a

precizat instanța de fond, potrivit art. 3 alin. (2) din acest regulament,

operatorul solicitant a licenței de transport trebuie să îndeplinească atât

condițiile impuse de legislația comunitară, cât și cele ale legislației

naționale. Or, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, actul normativ

intern care reglementează materia în discuție, stabilește în termeni categorici

și inderogabili că operatorii stabiliți pe teritoriul României desfășoară

activitatea de transport rutier public în trafic internațional numai cu

autovehicule înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile

precizate în ordonanță.

Reglementarea internă

mai sus arătată nu intră în conflict cu normele dreptului comunitar, așa cum

susține recurenta. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că judecătorul

fondului, cu mult temei, a precizat în sentința recurată, că, pe de o parte, în

art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 1071/2009 se stipulează că statele membre

pot impune cerințe suplimentare condițiilor reglementate la nivel comunitar,

care trebuie să fie însă proporționale și nediscriminatorii. De asemenea,

judecătorul cauzei a reținut, pe de altă parte, cu egală îndreptățire, că nici

un alt act comunitar nu interzice statelor membre adoptarea unor astfel de

cerințe suplimentare cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește

primatul dreptului comunitar, invocat de către recurenta reclamantă, Înalta

Curte reține că nu a fost încălcat prin actul normativ intern mai sus citat,

OUG nr. 109/2005, pe de o parte, iar pe de altă parte, principiul a fost pe

deplin respectat de către judecătorul fondului în prezenta cauză, când a

pronunțat sentința recurată.

Principiul primatului

comunitar, presupune că normele comunitare, indiferent de rangul lor, au forță

juridică superioară celor naționale și primează în raport cu acestea, în cazul

unui conflict.

Uniunea Europeană nu

funcționează însă după principiile unui stat federal, astfel că instituțiile

comunitare nu dețin putere de reglementare generală în toate materiile

dreptului, în cadrul organizației. Cu toate că Uniunea exercită competențe

proprii extinse, sistemul după care astfel de puteri juridice îi sunt

recunoscute este cel al atribuirii de competențe. În virtutea acestui

principiu, în anumite materii, Uniunea posedă competențe exclusive, în altele,

Uniunea și statele membre exercită competențe partajate, în timp ce, în anumite

materii, statele membre își exercită suveran competențele de reglementare.

În consecință,

principiile dreptului comunitar nu iradiază pur și simplu în sistemele de drept

naționale ale statelor membre, astfel încât, este necesar ca Uniunea, prin

intermediul organelor sale, să posede competențe exclusive sau concurente

într-un anume domeniu, pentru ca normele dreptului comunitar să fie incidente.

Or, în materia în

discuție, având ca reper dispozițiile art. 3 alin. (2) al Regulamentului (CEE)

nr. 1071/2009, rezultă cu evidență că domeniul este supus reglementării

partajate între organele uniunii și statele membre, ceea ce conferă bază legală

exigențelor suplimentare reglementate prin actul normativ intern (O.U.G. nr.

109/2005). Apoi, dispozițiile art. 3 alin. (2) din regulamentul amintit,

stipulând  în termeni categorici și inderogabili că cerințele respective

trebuie să fie proporționale și nediscriminatorii, nu permit, astfel, o

reglementare internă care să intre în conflict cu normele comunitare incidente

în aceeași materie.

În fine, este în

afara oricărei discuții că, din perspectiva reclamantei, s-ar fi produs o

discriminare, consecință a reglementării interne (art. 13 alin. (2) din O.U.G.

nr. 109/2005). Așa cum bine a observat prima instanță, S.C. „T.E.” S.R.L. a

reclamant că prin norma internă amintită instituindu-se cerințe suplimentare

reglementării comunitare, s-a produs o discriminare, dar a semnalat că acest

tratament diferențiat prejudiciază operatori străini, nu pe ea însăși. Or,

pentru ca cererea reclamantei să fie examinată din perspectiva încălcării

principiului nondiscriminării este obligatoriu ca în cauză să invoce propria sa

discriminarea, iar nu a altor persoane juridice, așa cum a procedat în cazul

căii de atac formulate împotriva sentinței primei instanțe. Așa fiind, instanța

de control judiciar urmează să nu examineze argumentele din recurs referitoare

la această chestiune, analiză care, din perspectiva celor de mai sus, apare ca

inutilă.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. „T.E.”

S.R.L. împotriva Sentinței nr. 87 din 7 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.

Procesat de GGC - DG