ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 583/2012

Prin Sentința nr. 87 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română și Autoritatea Rutieră Română - Agenția Timiș, prin care solicita obligarea acestora la eliberarea unor copii conforme (autentificate) ale licenței comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, seria LTM nr. 0062197 pentru vehicule menționate în anexa cererii. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta este societate comercială de naționalitate română, având sediul stabilit în Mun.

Timișoara, str. H. nr. 110 fiind înmatriculată ca atare la Oficiul Registrul Comerțului Timiș. Din actul constitutiv al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate efectuarea de transporturi rutiere de mărfuri (fila 35). Reclamanta a obținut, în temeiul art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, licența (autorizația comunitară) care atestă că este autorizată să efectueze transport public de mărfuri în trafic internațional seria LTM nr. 0062197, eliberată de Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române la 7 octombrie 2008. Aceeași autoritate a eliberat reclamantei, în aplicarea art. 5 alin. (2) din același Regulament, copii conforme după licența comunitară astfel eliberată, pentru autovehiculele deținute de aceasta și înmatriculate în România.

În schimb, nu au fost eliberate reclamantei astfel de copii conforme ale autorizației comunitare pentru autovehiculele pe care aceasta dovedește că le deține în baza unor contracte de închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale Uniunii Europene, mai exact, în Italia. Societatea a formulat cereri exprese de eliberare a copiilor conforme după licența comunitară și pentru aceste autovehicule, la 13 mai 2010, către Autoritatea Rutieră Română și către Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române (filele 14-17). După cum rezultă din cererea depusă, cele două pârâte nu au dat curs acestor solicitări, astfel încât reclamanta a demarat o procedură prealabilă sesizării instanței, cerând pârâtelor să elibereze copiile conforme ale licenței comunitare și pentru autovehiculele înmatriculate în Italia.

Reclamanta a înțeles să atace în prezenta cauză refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a emite copiile conforme ale licenței comunitare, susținând în esență că, potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992, aceste copii trebuie eliberate pentru autovehiculele deținute cu orice titlu de către titularul autorizației de transport și indiferent de statul în care sunt înmatriculate aceste mijloace de transport. Susținerile reclamantei nu se verifică în speță.

În primul rând, se constată că nu pot fi reținute afirmațiile reclamantei potrivit cărora dreptul său la eliberarea copiilor conforme ale licenței comunitare pentru autovehiculele închiriate ori deținute în chirie sau comodat, înmatriculate pe teritoriul altor state din Uniunea Europeană, ar putea fi stabilit prin interpretarea dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport, de vreme ce, astfel cum se statuează în art. 1 alin. (1), acesta reglementează doar accesul la ocupația de operator de transport rutier și exercitarea respectivei ocupații, iar nicidecum condițiile de eliberare a licenței comunitare de transport rutier de mărfuri în regim internațional ori a copiilor conforme ale acesteia.

Astfel fiind, urmează a fi înlăture ca nefiind pertinente susținerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea în speță a acestui act comunitar și la dreptul pe care, eventual, l-ar stabili, de a se obține licența comunitară ori copiile conforme ale acesteia, urmând a se reține doar că în aplicarea sa autoritățile pârâte au apreciat că reclamanta îndeplinește cerințele pentru a accede la ocupația de operator de transport rutier, de vreme ce i s-a atestat această calitate prin eliberarea licenței comunitare. Condițiile în discuție sunt stabilite prin art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 privind accesul pe piața transportului rutier de mărfuri în cadrul Comunității către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre.

În art. 3 alin. (1) și (2) din acest din urmă Regulament, care, potrivit fostului art. 249 alin. (2) din TCE, actualul art. 288 TFUE, are aplicabilitate generală și se aplică direct în fiecare stat membru UE, se stabilește că „Transportul internațional se efectuează pe baza autorizației comunitare. Autorizația comunitară este eliberată de un stat membru, în conformitate cu articolele 5 și 7, oricărui transportator rutier care transportă mărfuri în numele terților contra cost, care: - este stabilit într-un stat membru, denumit în continuare "statul membru de stabilire", în conformitate cu legislația acelui stat membru; - este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupația de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaționale rutiere de mărfuri”.

În cazul reclamantei, împrejurarea că i s-a eliberat autorizația comunitară la data de 7 octombrie 2008, atestă îndeplinirea de către aceasta a condițiilor cumulative astfel enunțate. Art. 5 alin. (1)-(3) din același Regulament precizează că „autorizația comunitară menționată la articolul 3 este eliberată de autoritățile de resort din statul membru de stabilire. (2) Statele membre eliberează deținătorului originalul autorizației comunitare, care este păstrat de întreprinderea de transporturi rutiere, precum și un număr de copii conforme corespunzător numărului de vehicule aflate la dispoziția deținătorului autorizației comunitare, fie în proprietate, fie, de exemplu, în temeiul unor contracte de cumpărare, închiriere sau leasing.

(3) Autorizația comunitară va corespunde modelului stabilit în Anexa I, care stabilește și condițiile care guvernează utilizarea acesteia”.

Pârâtele invocă pentru a justifica refuzul de a elibera copiile conforme ale licenței comunitare dispozițiile din finalul Anexei nr. I la Regulament, prin care se instituie modelul tipizat al autorizației, potrivit cărora „pe teritoriul fiecărui stat membru, deținătorul trebuie să respecte actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce privește transporturile și traficul”, susținând că aceste prevederi impun ca pentru eliberarea copiilor conforme să se verifice îndeplinirea condițiilor impuse în legislația națională de către statul membru care a eliberat licența, pentru efectuarea operațiunilor de transport de mărfuri în regim internațional, precum și că legislația națională aplicabilă reclamantei, ca operator stabilit în România, anume, OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, permite în art. 13 alin. (2) operatorilor de transport rutier români să efectueze transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

Aceste apărări sunt nefondate. În fapt, este ușor de observat că dispozițiile din finalul anexei nr. I la Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 nu vizează condițiile de eliberare a licenței comunitare de transport rutier de mărfuri în cadrul UE, ci se referă exclusiv la obligația operatorilor de transport autorizați de a respecta, în desfășurarea activității, legislația națională a statelor pe teritoriul cărora efectuează transporturi. Cu alte cuvinte, prevederea invocată în apărare nu reglementează condițiile de eliberare a licenței comunitare ori a copiilor certificate ale acesteia, ci situații de fapt ulterioare eliberării acestora, anume, modul de desfășurare a activității de transport rutier de mărfuri de către operatorii autorizați, fiind firesc ca pentru efectuarea transporturilor să se respecte reglementările din domeniul rutier ale statelor pe teritoriul cărora se efectuează deplasarea mărfurilor.

Cu toate acestea, se poate observa că în speță refuzul pârâtelor de a elibera copiile certificate ale licenței comunitare apare justificat, tocmai din perspectiva dispozițiilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992, de care se prevalează reclamanta. Art. 3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar, mai sus citat, impune statelor membre ca, pentru eliberarea autorizației comunitare să verifice două condiții, între care cea potrivit căreia solicitantul licenței „este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupația de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaționale rutiere de mărfuri”.

Legiuitorul comunitar a înțeles, deci, să permită statelor membre ca, în scopul eliberării licenței comunitare de transport internațional de mărfuri, să verifice nu doar îndeplinirea de către operatorul solicitant a condițiilor din legislația comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport, invocat de către reclamantă), ci, în mod cumulativ (fapt rezultat din utilizarea conjuncției copulative „și”), pe cele din dreptul național, statele membre înțelegând astfel să își rezerve o parte din atributele suveranității naționale în domeniu.

În alți termeni, licența comunitară de transport internațional de mărfuri poate fi eliberată doar atunci când operatorul solicitant îndeplinește atât criteriile impuse de legislația comunitară, cât și pe cele din legislația națională a statului de stabilire, pentru a desfășura activitatea de transport rutier în trafic internațional. Este necontestat în speță că reclamanta îndeplinește condițiile din legislația comunitară pentru a desfășura activitatea de transport rutier de mărfuri. Legislația națională pretinde însă, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii stabiliți pe teritoriul României să desfășoare activitatea de transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

Ca atare, trebuie considerat că reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 pentru eliberarea autorizației comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier de mărfuri în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat. Din această perspectivă refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat.

Nu se poate aprecia, în speță, că legislația națională ar impune operatorilor de transport rutier de mărfuri restricții cu încălcarea legislației UE, de vreme ce însuși Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 face trimitere la dreptul național al statelor membre care au obligația de a elibera autorizațiile comunitare, la stabilirea condițiilor de verificat pentru emiterea acestui act. De asemenea, se constată că nu poate fi identificat nici un alt act comunitar care să interzică statelor membre UE să impună anumite restricții în legislația națională pentru autorizarea operatorilor de transport rutier de mărfuri.

Dimpotrivă, se poate remarca faptul că în chiar Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului se precizează în al doilea paragraf al art. 3, care face referire la cerințele impuse pentru a exercita ocupația de operator de transport rutier, că „statele membre pot decide să impună cerințe suplimentare, care trebuie să fie proporționale și nediscriminatorii, pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească pentru a exercita ocupația de operator de transport rutier”. În alți termeni, și acest act comunitar permite expres statelor membre UE să impună condiții suplimentare, în dreptul național, pentru autorizarea operatorilor de transport rutier, cu singura cerință ca aceste condiții să nu fie discriminatorii ori disproporționate.

Or, cerința impusă de art. 13 alin. (29 din O.U.G. nr. 109/2005, operatorilor de transport rutier de mărfuri în trafic internațional, nu poate fi considerată discriminatorie ori disproporționată, în sensul la care se face referire în textul citat. Astfel, este de observat că interdicția menționată vizează restrângerea dreptului de stabilire al unor operatori străini, în sensul că acestora nu le poate fi impusă cerința de a se stabili pe teritoriul acelui stat membru, iar regulile naționale în ce privește stabilirea și activitățile trebuie aplicate în același mod resortisanților din toate statele membre și nu trebuie să îi plaseze pe cei străini într-o situație dezavantajoasă, prin impunerea unor cerințe suplimentare ori mai greu de îndeplinit față de cele solicitate propriilor resortisanți.

Este evident că în speță problema nu se pune în acești termeni, dat fiind că reclamanta este operator român în sensul O.U.G. nr. 109/2005, respectiv, a fost înființată ca societate comercială de naționalitate română, având sediul stabilit de la înființare în România. Din acest motiv aceasta este vizată de cerința suplimentară instituită prin art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, de care se prevalează pârâtele. Or, după cum s-a arătat, normele din legislația Uniunii Europene nu interzic statelor membre impunerea unor cerințe suplimentare pentru propriii resortisanți, ci doar pentru operatorii stabiliți în alte state membre, interdicția fiind și în cazul acestora circumstanțiată, în sensul că eventualele condiții suplimentare nu ar putea fi impuse discriminatoriu ori disproporționat.

Câtă vreme însă reclamanta este resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia prin cerința la care facem referire, stabilită în legislația națională, aceasta fiind obligată să respecte dispozițiile normative române în considerarea apartenenței sale la acest sistem de drept. Instanța de fond a înlăturat și susținerile reclamantei referitoare la caracterul discriminatoriu și, deci, contrar legislației Uniunii Europene a dispozițiilor din art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, concluzionând că pârâtele s-au întemeiat în mod legal pe dispozițiile din legislația națională pentru a refuza eliberarea copiilor conforme ale licenței comunitare pentru desfășurarea activității de transport rutier de mărfuri în regim internațional pentru autovehiculele care nu sunt înmatriculate în România.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L. solicitând admiterea recursului formulat și, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, în condițiile în care primă instanță a pronunțat o hotărâre formală, copiind practic motivarea dintr-un alt dosar anterior respectiv din motivarea Sentinței nr. 69 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, și din motivarea sentinței nr. 68 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul 1004/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, ambele redactate de o altă judecătoare, motivarea fiind absolut identică.

În subsidiar s-a solicitat modificarea, în întregime, a sentinței primei instanțe, ca fiind nelegală și netemeinică, cu consecința admiterii acțiunii introductive în sensul de a obliga pârâtele la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a licenței comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, seria LTM nr. 0062439 pentru vehiculele arătate în cererea de chemare în judecată având în vedere faptul că: Prima instanță a încălcat și aplicat greșit mai multe dispoziții legale exprese respectiv regulamente și tratate europene, astfel: - A încălcat dispozițiile care interzic discriminarea între mărfurile unor State diferite din Uniunea Europeană, art. 13 din O.U.G.

109/2005 interzicând prin discriminare ca resortisanți din Italia să închirieze sau să comodateze propriile vehicule pentru a fi folosite de resortisanți români; - A înlăturat aplicabilitatea Regulamentului CE 1071/2009 din cauză în mod greșit; - A aplicat greșit dispozițiile regulamentului Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 care permite exercitarea transporturilor internaționale cu orice vehicul înmatriculat „într-un stat membru" considerând fără temei că legislația națională poate să adauge la dispozițiile comunitare ale Regulamentului restricționând transporturile internaționale pentru resortisanții români la autovehicule înmatriculate în România deși peste tot în Regulament se vorbește la explicarea noțiunii de vehicul, de autovehicul înmatriculat într-un stat membru și nu de autovehicul înmatriculat în statul de care aparține transportatorul cum obligă legislația națională de legislația națională nu poate stabili condiții suplimentare celor prevăzute într-un regulament dacă acestea sunt contrare dispozițiilor exprese din regulament sau contrare spiritului său).

Recurenta, precizează că fiind atacată o hotărâre împotriva căreia nu se declară apel, motivele de recurs nu se limitează la cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe putând fi criticată sub toate aspectele, putând fi invocate și alte motive de nelegalitate, dar și motive de netemeinicie. Motivele de recurs sistematizate și ulterior dezvoltate se încadrează la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia dar se referă și la alte motive de nelegalitate și de netemeinicie. Prima instanță a încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și implicit dreptul la un proces echitabil. Totodată s-a încălcat art. 261 pct. 5 din C. proc.

civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cereale părților și art. 129 din același cod referitor la rolul activ, potrivit căruia judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În cauză s-a pronunțat o hotărâre formală, copiindu-se practic motivarea dintr-un alt dosar anterior respectiv din motivarea Sentinței nr. 69 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, și din motivarea Sentinței nr. 68 din 23 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1004/59/2010 al Curții de Apel Timișoara, ambele redactate de un alt judecător, motivarea fiind absolut identică în condițiile în care motivarea din prezentul dosar este identică cu motivarea din alte două hotărâri, fiind evident că în această cauză este vorba de o motivare formală a hotărârii. Procesul echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului impune și un anumit respect pentru cauza fiecărui justițiabil astfel încât judecătorul chemat a rezolva conflictul existent să se aplece asupra cazului particular, să analizeze în concret cazul particular chiar dacă s-a mai pronunțat și în alte spețe.

Procesele nu trebuie tratate în bloc ci raportate la specificul fiecărei cauze judecătorul având obligația sacră de a analiza separat fiecare cauză chiar dacă aceasta seamănă cu alta. În condițiile de față raportat la faptul că trei hotărâri în 3 cauze diferite, date de 2 judecători sunt identice nu s-a realizat acest deziderat. Hotărârea din cadrul prezentului dosar, din punct de vedere al motivării, este identică cu hotărârea din Dosarul nr. 1004/59/2010 al Curții de Apei Timișoara, și din Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curții de Apel Timișoara după cum se vede de la filele 1-9, ale acestora. Neanalizându-se o motivarea specifică dosarului, ci o copiere a acesteia dintr-un alt dosar practic determină o lipsă totală a motivării instanța neavând în vedere elemente esențiale particulare care trebuiau analizate înainte de a se pronunța.

În acest sens nu s-a manifestat un rol activ în sensul de a lămuri cauza sub toate aspectele și nici nu s-a avut în vedere materialul probator existent judecătorul cauzei venind deja cu opinie preconcepută din cadrul altui dosar. În motivarea formală și copiată instanța a arătat greșit faptul că în speță nu este incident Regulamentul CE 1071/2009 deoarece articolul 1 al acestuia se referă la accesul la ocupația de operator de transport și nicidecum la condițiile de eliberare a licențelor de transport și copiilor conforme ale acestora, art. 1 al Regulamentului citat arată că acesta reglementează accesul la ocupația de operator de transport dar și exercitarea respectivei ocupații, adică condițiile în care aceasta se exercită.

Din moment ce licența reprezintă un element referitor la exercitarea ocupației de transportator, se impune concluzia conform căreia regulamentul se referă la orice are legătură cu ocupația de transportator, deci implicit și la licența în baza căreia această ocupație poate fi efectiv exercitată în practică. Licența și copiile conforme se referă în mod indubitabil la autovehicule și fără acestea ocupația de transport este fără fond, de formă cum este și motivarea prezentei hotărâri. Art. 5 din Regulamentul CE 1071/2009 arată că odată ce autorizația este acordată, transportatorul trebuie să dispună de unul sau mai multe vehicule, care sunt înmatriculate sau puse în circulație în alt mod în conformitate cu legislația din statul membru respectiv, indiferent dacă vehiculele respective se află în proprietatea sa sau sunt deținute, de exemplu, în temeiul unui contract de cumpărare în rate, de închiriere sau de leasing.

Interpretând această dispoziții, rezultă că exercitarea ocupației de transportator se poate face dacă transportatorul deține vehicule care pot circula conform legislației statului unde circulă (să nu se creadă că doar vehicule înmatriculate în statul unde circulă ci vehicule care au drept de circulație adică chiar și vehicul înmatriculate în alte state cu drept de circulație). Deși Regulamentul nu vorbește expres de licențe și copii conforme ale acestora, vorbește despre vehiculele cu privire la care acestea se acordă și din interpretarea acestuia se desprinde concluzia conform căreia dacă un act normativ se refera la un element, în speță vehicul, cu privire la care alte acte acordă licențe atunci acest act normativ are incidență și referitor la acordarea licențelor în ceea ce privește obiectul acestora adică al autovehiculelor.

Din moment ce regulamentul arătat permite efectuarea operației de transportator cu vehicule înmatriculate oriunde în Uniune, fără restricție, și copiile conform trebuie acordate pentru orice vehicul din această categorie deținut de transportator. În prezent reclamanta folosește pentru transportul internațional de mărfuri vehicule închiriate sau primite în folosință de la proprietari români sau străini. Vehiculele folosite sunt în continuare în proprietatea locatorilor dar în baza unor contracte sunt folosite de subscrisă. Bineînțeles că vehiculele închiriate care aparțin proprietarilor români sunt înmatriculate în România și cele care aparțin proprietarilor străini sunt înmatriculate în altă țară comunitară în speță în Italia.

Locatorii din cadrul spațiului comunitar trebuie tratați la fel fără discriminare. Cu alte cuvinte toate facilitățile cu privire la locatorii naționali trebuie să se aplice și locatorilor comunitari. în prezent subscrisa este pusă într-o situație antagonică. Pentru vehiculele care le-a închiriat de la proprietari autohtoni și pe care le folosește în transportul internațional reclamanta a primit copia licenței, însă pentru vehiculele aflată în aceiași situație, dar care sunt închiriate de la locatori străini, în speță din Italia, fiind înmatriculate în țara comunitară de origine a acestora, nu s-au eliberat copii conforme ale licenței cu privire la transportul internațional comunitar de mărfuri.

Prima instanță a constatat și faptul că potrivit art. 3 paragraful 2 din Regulamentul CE 1071/2009, despre care anterior arătase că nu este incident în speță, statele membre pot să impună condiții suplimentare referitoare la activitatea de transportator însă acestea nu trebuie să fie discriminatorii sau disproporționale. în aceste condiții instanța constată faptul că, condiția înmatriculării în România prevăzută de art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 nu este discriminatorie. Tot instanța arată că în interpretarea acestor dispoziții referitoare la discriminare, resortisanții străini ai statelor din Uniune nu pot fi puși într-o situație dezavantajoasă, față de resortisanții români. Instanța a considerat că nu este nici o discriminare deoarece reclamanta este un resortisant român și condiția înmatriculării vehiculelor în România pentru a se emite copiile conforme ale licențelor se aplică tuturor resortisanților români nefiind aplicabilă unui resortisant străin.

Prima instanță nu a observat natura reală a discriminării. Nu este discriminată reclamanta față de alți resortisanți români, ci resortisanții străini care au închiriat sau dat în comodat vehiculele pe care aceasta le folosește. Resortisanții străini nu au vehiculele înmatriculate în România ci în țara lor de stabilire și în aceste condiții sunt discriminați deoarece nu pot închiria vehicule utilizatorilor români, spre deosebire de resortisanții români care pot face acest lucru. Practic, este vorba de o normă discriminatorie, de protecție a deținătorilor români de autovehicule, resortisanții străini fiind excluși de la posibilitatea de a închiria mașini în România pentru a se efectua transporturi.

Tratatul CCE de la Roma din 1957 unde se arată că nu se poate a se discrimina o marfă comunitară pe criteriul apartenenței teritoriale la un anumit stat membru, autovehiculele înmatriculate în România și închiriate trebuind să aibă același regim cu cele înmatriculate în Italia și înmatriculate, libera circulație a mărfurilor și celelalte 3 libertăți ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare. Art. 7 din tratat arată faptul că se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, deci și pe motiv că un autovehicul ar aparține prin înmatriculare unui anumit stat, în speță Italia. Rezultă că, în lumina principiilor și reglementărilor exprese care guvernează Uniunea Europeană nu se poate crea o discriminare între locatorii comunitari și cei naționali, între produsele, în speță vehiculele naționale și cele care aparțin altui stat comunitar.

Copiile conforme eliberate pentru vehicule aparținând locatorilor naționali trebuie eliberate și pentru vehicule aparținând locatorilor comunitari. Practic, s-a produs o încălcare brutală a Regulamentul Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 și a sensului dat de acesta noțiunii de vehicul care este autovehicul înmatriculat într-un stat membru și nu autovehicul înmatriculat în statul de care aparține transportatorul. Așa cum a reținut și prima instanță, în speță, este incident Regulamentul Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992. Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament acesta se va aplica transportului rutier internațional de mărfuri pentru terți.

Art. 2 din același Regulament arată faptul că vehiculul este un autovehicul înmatriculat într-un Stat membru sau o combinație în care cel puțin vehiculul cu motor să fie dintr-un Stat membru. Art. 3 alin. (1) din Regulament arată faptul că transporturile internaționale se efectuează pe baza unei licențe comunitare și la al.2 arată faptul că licența de transport comunitară va fi eliberată unui transportator dacă acesta este stabilit într-un Stat membru, stabilire care să fie în concordanță cu legislația acelui Stat și dacă acesta este autorizat să efectueze transporturi internaționale rutiere de mărfuri. Art. 5 alin. (1) din Regulament arată faptul că licența se va elibera de autoritățile competente din Statul de stabilire, adică în cazul nostru de România.

Reclamanta a îndeplinit toate condițiile prevăzute de Regulament, astfel încât i s-a eliberat licența internațională comunitară, aceasta fiind valabilă până în 2013. Art. 5 alin. (2) din Regulament arată faptul că deținătorului originalului licenței de transport comunitare i se va elibera un număr de copii autentificate raportat la numărul de vehicule aflate la dispoziția acestuia deținute fie în proprietate fie cu al titlu, inclusiv în baza unui contract de închiriere. Din formularea textului de lege reiese clar că Regulamentul nu distinge și se referă la posibilitatea de a se obține copii ale licenței pentru orice vehicul aflat la dispoziția reclamantei, care este deținătoare a licenței comunitare, indiferent dacă autovehiculul este înmatriculat în România sau în alt Stat Membru, cum este cazul de față când autovehiculele sunt înmatriculate în Italia.

Acest aspect reiese și din Dispozițiile generale care se află pe verso-ul Licenței comunitare de transport care arată că prin vehicul se înțelege „un vehicul cu motor înmatriculat într-un Stat membru". Reclamanta a obținut copii autentificate ale licenței comunitare vehiculele înmatriculate în România cu nr. IF-03-EEZ, IF-03-EEX, IF-03-EEW, etc. și raportat la elementele mai sus arătate nu există nici un impediment conform căruia nu s-ar putea emite copii ale licenței comunitare de transport tuturor vehiculelor aflate la dispoziția acesteia, inclusiv vehiculelor închiriate și înmatriculate în Italia. Potrivit art. 148 al.2 din Constituție tratatele comunitare și celelalte reglementări obligatorii comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Regulamentul este direct aplicabil în dreptul intern și are prioritate față de orice dispoziție internă. Acest aspect reiese inclusiv din art. 15 din Regulament care arată faptul că acesta este obligatoriu în toate Statele membre și direct aplicabil. Supremația Regulamentului asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista dispoziții contrare acestuia, care să îl modifice sau care să adauge la Regulament. Singurele dispoziții care se aplică în materia licenței comunitare de transport internațional sunt cele din Regulament și acestea trebuie aplicate întocmai, fără nici o modificare.

Prima instanță a constatat faptul că apărările intimatelor - pârâte, în sensul neacordării copiilor conforme ale licențelor, sunt nejustificate în ceea ce privește invocarea finalului anexei nr. I din Regulament referitoare la obligarea de a se respecta dispozițiile legale din statul unde se desfășoară activitatea de transport deoarece acestea nu se referă la condițiile de obținere a copiilor conforme, ci la situații ulterioare, când acestea deja s-au obținut. Cu toate acestea se consideră justificat refuzul de a i se elibera copii conforme pentru mașinile pe care le deține reclamanta, dar sunt înmatriculate în alte state membre, deoarece potrivit art. 3 alin. (2) din Regulament autorizația comunitară se eliberează transportatorului care este autorizat" conform dreptului comunitar și legislației statului resortisantului să efectueze transporturi internaționale de mărfuri.

După cum se vede acest articol nu se referă la condițiile impuse de legislația națională emiterii de copii ale licenței ci exercitării activității de transport Rezultă că art. 3 alin. (2) din Regulament a fost aplicat în mod greșit și nelegal de către judecătorul fondului Singura cerință pentru a se elibera copii conforme a licenței este aceea de a fi autorizat conform dreptului comunitar și celui național să efectuezi transporturi. Prin legislația naționala nu se pot impune condiții suplimentare referitoare la eliberarea copiilor conforme după ce au dobândit calitatea de transportator ci doar referitor la calitatea de transportator. Dispozițiile din O.U.G. 109/2005 invocate de către pârâta intimată sunt contrare tratatelor și regulamentelor comunitare mai sus arătate care au fost interpretate greșit de către pârâtă și prima instanță.

Autovehiculul folosit pentru transport trebuie să poată circula în conformitate cu legislația statului unde transportatorul este stabilit dar asta nu înseamnă că legislația poate fi contrară regulamentelor sau tratatelor europene. Un autovehicul înmatriculat legal în străinătate are dreptul să circule în România și pe cale de consecință este înmatriculat în conformitate cu legislația din România. Vehiculul este înmatriculat în conformitate cu legislația din România în toate cazurile în care se poate circula pe drumurile publice cu el și pe cale de consecință articolul arătat nu poate fi interpretat restrictiv, cu referire doar la autovehiculele care au doar numere românești. Dacă legislația comunitară ar fi restricționat dreptul de transport doar la autovehicule înmatriculate în statul de stabilire, acest aspect ar fi menționat expres.

Cu privire la dispozițiile din legislația internă, acestea nu pot fi contrare normelor europene. O mașină înmatriculată în alt stat poate fi condusă orice perioadă de timp când proprietatea aparține unui străin și mașina se folosește în baza unui dezmembrământ al dreptului de proprietate pentru simplul fapt că mașina nu poate fi înmatriculată în România, proprietarul fiind străin. Altfel ar însemna că o mașină închiriată din altă țară nu poate să circule în România ceea ce este absurd, neexistând dispoziții legale în acest sens. Normele europene din tratatele constitutive și din regulamente au prioritate față de normele interne. Normele interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispozițiile dintr-un Regulament și mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce acesta nu prevede.

Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia toți cetățenii comunitari să fie priviți la fel, să aibă aceleași drepturi și obligații indiferent de statul din care provin, în aceste condiții și autovehiculele din spațiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul unde sunt înmatriculate. Din moment ce este permisă circulația unui vehicul înmatriculat într-un alt stat, pe teritoriul României, vehicul deținut în baza unui contract de închiriere și folosit de un resortisant național, rezultă că se impune ca aceasta circulație să se poată face în aceleași condiții ca și pentru vehiculele autohtone, adică prin emiterea unei copii a licenței și pentru aceste vehicule. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica reclamantei cu privire la încălcarea de către prima instanță a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma nerespectării prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform susținerii acesteia. Sentința recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, din această perspectivă, nici cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este protejat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Dimpotrivă, constată instanța de recurs, în hotărârea atacată judecătorul fondului a dat răspunsuri precise la cererile formulate prin acțiune, pe baza întregului material probator administrat în cauză.

Hotărârea instanței de fond este suficient de detaliată, răspunzând tuturor argumentelor reclamantei, este clară, precisă, concisă și este convingătoare. Apoi, raționamentul care a condus judecătorul fondului la soluția de admitere a acțiunii reclamantei este clar explicitat de acesta și bine fundamentat, ceea ce permite controlul asupra acesteia de către instanța supremă, învestită cu soluționarea recursului formulat împotriva hotărârii pronunțate în cauză. Împrejurarea că aceeași motivare se regăsește și în alte hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, nu înseamnă că hotărârea din prezenta cauză este formală, iar judecătorul cauzei nu ar fi procedat la o examinare efectivă a pretențiilor reclamantei.

În realitate, observă Înalta Curte, este vorba despre rezolvarea unitară a aceleiași probleme de drept, în toate spețele indicate de recurentă, mai multe complete de judecată ale aceleiași curți de apel împărtășind același raționament care a condus la o soluție identică asupra unei probleme de drept identice. Faptul că în spețe diferite apar reclamanți diferiți este lipsit de orice relevanță juridică, din perspectiva modului de rezolvare a chestiunii în discuție: dacă un operator român posesor al autorizației de a efectua transport public de mărfuri în trafic internațional, este îndrituit să i se elibereze copii conforme după licența comunitară deținută și pentru vehiculele utilizate de acesta, care aparțin însă unor societăți înmatriculate în alte state, și nu doar pentru cele deținute de respectivul operator și înmatriculate în România.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, prima instanță a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1071/2009, în sensul că acest act normativ comunitar nu reglementează condițiile în care se eliberează licența de tipul celei deținute de reclamantă pentru efectuarea transportului public de mărfuri în trafic internațional. Astfel, prevederile textului legal precitat nu reglementează „orice are legătură cu ocupația de transportator …” așa cum se susține în recurs, ci se referă strict la accesul la ocupația de operator de transport rutier, iar condițiile de obținere a licenței comunitare sunt reglementate de prevederile cuprinse în art. 3 și 5 din Regulamentul (CEE) nr. 981/1992.

Așa cum bine a precizat instanța de fond, potrivit art. 3 alin. (2) din acest regulament, operatorul solicitant a licenței de transport trebuie să îndeplinească atât condițiile impuse de legislația comunitară, cât și cele ale legislației naționale. Or, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, actul normativ intern care reglementează materia în discuție, stabilește în termeni categorici și inderogabili că operatorii stabiliți pe teritoriul României desfășoară activitatea de transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile precizate în ordonanță. Reglementarea internă mai sus arătată nu intră în conflict cu normele dreptului comunitar, așa cum susține recurenta.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că judecătorul fondului, cu mult temei, a precizat în sentința recurată, că, pe de o parte, în art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 1071/2009 se stipulează că statele membre pot impune cerințe suplimentare condițiilor reglementate la nivel comunitar, care trebuie să fie însă proporționale și nediscriminatorii. De asemenea, judecătorul cauzei a reținut, pe de altă parte, cu egală îndreptățire, că nici un alt act comunitar nu interzice statelor membre adoptarea unor astfel de cerințe suplimentare cum s-a arătat mai sus. În ceea ce privește primatul dreptului comunitar, invocat de către recurenta reclamantă, Înalta Curte reține că nu a fost încălcat prin actul normativ intern mai sus citat, OUG nr. 109/2005, pe de o parte, iar pe de altă parte, principiul a fost pe deplin respectat de către judecătorul fondului în prezenta cauză, când a pronunțat sentința recurată.

Principiul primatului comunitar, presupune că normele comunitare, indiferent de rangul lor, au forță juridică superioară celor naționale și primează în raport cu acestea, în cazul unui conflict. Uniunea Europeană nu funcționează însă după principiile unui stat federal, astfel că instituțiile comunitare nu dețin putere de reglementare generală în toate materiile dreptului, în cadrul organizației. Cu toate că Uniunea exercită competențe proprii extinse, sistemul după care astfel de puteri juridice îi sunt recunoscute este cel al atribuirii de competențe. În virtutea acestui principiu, în anumite materii, Uniunea posedă competențe exclusive, în altele, Uniunea și statele membre exercită competențe partajate, în timp ce, în anumite materii, statele membre își exercită suveran competențele de reglementare.

În consecință, principiile dreptului comunitar nu iradiază pur și simplu în sistemele de drept naționale ale statelor membre, astfel încât, este necesar ca Uniunea, prin intermediul organelor sale, să posede competențe exclusive sau concurente într-un anume domeniu, pentru ca normele dreptului comunitar să fie incidente. Or, în materia în discuție, având ca reper dispozițiile art. 3 alin. (2) al Regulamentului (CEE) nr. 1071/2009, rezultă cu evidență că domeniul este supus reglementării partajate între organele uniunii și statele membre, ceea ce conferă bază legală exigențelor suplimentare reglementate prin actul normativ intern (O.U.G. nr. 109/2005). Apoi, dispozițiile art. 3 alin. (2) din regulamentul amintit, stipulând în termeni categorici și inderogabili că cerințele respective trebuie să fie proporționale și nediscriminatorii, nu permit, astfel, o reglementare internă care să intre în conflict cu normele comunitare incidente în aceeași materie.

În fine, este în afara oricărei discuții că, din perspectiva reclamantei, s-ar fi produs o discriminare, consecință a reglementării interne (art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005). Așa cum bine a observat prima instanță, S.C. „T.E.” S.R.L. a reclamant că prin norma internă amintită instituindu-se cerințe suplimentare reglementării comunitare, s-a produs o discriminare, dar a semnalat că acest tratament diferențiat prejudiciază operatori străini, nu pe ea însăși. Or, pentru ca cererea reclamantei să fie examinată din perspectiva încălcării principiului nondiscriminării este obligatoriu ca în cauză să invoce propria sa discriminarea, iar nu a altor persoane juridice, așa cum a procedat în cazul căii de atac formulate împotriva sentinței primei instanțe.

Așa fiind, instanța de control judiciar urmează să nu examineze argumentele din recurs referitoare la această chestiune, analiză care, din perspectiva celor de mai sus, apare ca inutilă. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L. împotriva Sentinței nr. 87 din 7 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012. Procesat de GGC - DG