ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 720/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul cauzei și procedura derulată în fața primei instanțe. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta F.E.E.L. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ARR și Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române, obligarea acestora la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a licenței comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, seria X nr. X1 pentru vehiculele arătate în anexa la prezenta cerere, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca principal obiect de activitate, transport rutier de mărfuri, astfel că a solicitat și a obținut la data din 17 noiembrie 2009 Licența Comunitară pentru Transport Rutier Public de Mărfuri în Trafic Internațional, seria X nr. X1, valabilă până în data de 16 noiembrie 2014 pentru autovehicule ce sunt înmatriculate în România. Ulterior, la data de 13 mai 2010, a formulat o cerere prin care a solicitat eliberarea unor copii conforme a unei licențe comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional pentru o serie de autovehicule, care nu sunt înmatriculate în România. Ca urmare a refuzului comunicat în august 2010 de către pârâta ARR, că a răspuns la plângerea prealabilă formulată, reclamanta a promovat acțiune înregistrată sub nr. X pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Reclamanta a susținut că motivele de respingere nu sunt pertinente, câtă vreme art. 5 lit. b din Regulamentul nr. 1.071/2009 impune o singură condiție pentru a se putea exercita ocupația de operator de transport, și anume deținerea cel puțin a unui autovehicul, care trebuie să fie înmatriculat sau să poată circula în conformitate cu legislația statului unde transportatorul este stabilit.

În opinia reclamantei, obligația pârâtelor de a acorda licența în copii autentificată pentru orice vehicul dintr-un stat membru aflat la dispoziția deținătorului originalului licenței de transport Comunitare, rezultă expres din Regulamentul Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE, dar și din Tratatul CCE de la Roma din 1957, unde se arată că nu se poate discrimina o marfă comunitară pe criteriul apartenenței teritoriale la un anumit stat membru autovehiculele înmatriculate în România și închiriate trebuind să aibă același regim cu cele înmatriculate în Italia, libera circulație a mărfurilor și celelalte 3 libertăți ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare. În plus, art. 7 din tratat arată faptul că se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, deci și pe motiv că un autovehicul ar aparține prin înmatriculare unui anumit stat, în speță Italia.

Reclamanta a subliniat și faptul că, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție tratatele comunitare și celelalte reglementări obligatorii comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, astfel că, Regulamentul este direct aplicabil în dreptul intern și are prioritate față de orice dispoziție internă. Acest aspect reiese inclusiv din art. 15 din Regulament care arată că este obligatoriu în toate statele membre și direct aplicabil, că supremația Regulamentului asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista dispoziții contrare acestuia care să îl modifice sau care să adauge la Regulament. Singurele dispoziții care se aplică în materia licenței comunitare de transport internațional sunt cele din Regulament și acestea trebuie aplicate întocmai, fără o modificare.

Prin întâmpinare, pârâta ARR a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, operatorii de transport rutier români efectuau transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România. Conform dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 a fost creat cadrul general pentru aplicarea de la data aderării a Regulamentului nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 privind accesul la piață în transportul rutier de mărfuri în cadrul Comunității către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 095 din 9 aprilie 1992, precum și ale Regulamentului nr. 484/2002/CE din 1 martie 2002 de modificare a Regulamentului nr. 881/92/CEE.

În acest context, a arătat că Regulamentul nr. 1.071/2009 invocat de reclamantă, nu se referă la obligații privind modalitatea de eliberare a copiilor conforme ale licenței de transport ci reglementează accesul la ocupația de operator de transport rutier. Ceea ce a omis reclamanta este că, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Regulament prevăd că autorizația comunitară corespunde modelului stabilit în Anexa I, anexă ce stabilește condițiile care guvernează utilizarea autorizației și în care se arată că pe teritoriul fiecărui stat membru deținătorul licenței comunitare trebuie să respecte actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce privește transporturile și traficul.

Pe cale de consecință, reclamanta are obligația de a respecta dispozițiile O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, dispoziții conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România. 2. Hotărârea Curții de Apel. Prin Sentința nr. 69 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență următoarele: Reclamanta este o societate comercială română, cu sediul stabilit în Municipiul Timișoara, fiind înmatriculată ca atare la Oficiul Registrul Comerțului Timiș, iar din actul constitutiv al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate efectuarea de transporturi rutiere de mărfuri.

În temeiul art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, reclamanta a obținut licența (autorizația comunitară) care atestă că este autorizată să efectueze transport public de mărfuri în trafic internațional seria X nr. X1, eliberată de Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române la 04 decembrie 2009, autoritate ce i-a eliberat reclamantei, în aplicarea art. 5 alin. (2) din același Regulament, copii conforme după licența comunitară astfel eliberată, doar pentru autovehiculele deținute de aceasta și înmatriculate în România, nu și pentru autovehiculele pe care aceasta le deține în baza unor contracte de închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale Uniunii Europene, mai exact, în Italia.

Refuzul pârâtelor de a elibera copiile certificate ale licenței comunitare apare justificat, tocmai din perspectiva dispozițiilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, de care se prevalează reclamanta.

Art. 3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar impune statelor membre ca, pentru eliberarea autorizației comunitare să verifice două condiții, între care cea potrivit căreia solicitantul licenței "este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupația de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaționale rutiere de mărfuri". Așa fiind, licența comunitară de transport internațional de mărfuri poate fi eliberată doar atunci când operatorul solicitant îndeplinește atât criteriile impuse de legislația comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport, invocat de către reclamantă), cât și pe cele din legislația națională a statului de stabilire, pentru a desfășura activitatea de transport rutier în trafic internațional.

Reclamanta îndeplinește condițiile din legislația comunitară pentru a desfășura activitatea de transport rutier de mărfuri, însă legislația națională pretinde, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii stabiliți pe teritoriul României să desfășoare activitatea de transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deținute și utilizate în condițiile acestei ordonanțe de urgență. Ca atare, reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizației comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier de mărfuri în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat.

Din această perspectivă refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că normele din legislația Uniunii Europene nu interzic statelor membre impunerea unor cerințe suplimentare pentru propriii resortisanți, ci doar pentru operatorii stabiliți în alte state membre, interdicția fiind și în cazul acestora circumstanțiată, în sensul că eventualele condiții suplimentare nu ar putea fi impuse discriminatoriu ori disproporționat. În fine, prima instanța a considerat că atâta vreme cât reclamanta este însă resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia prin această cerință stabilită în legislația națională, ea fiind obligată să respecte dispozițiile normative române în considerarea apartenenței sale la acest sistem de drept, astfel că vor fi înlăturate susținerile referitoare la caracterul discriminatoriu.

3. Recursul reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta F.E.E.L. SRL criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. care vizează încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia. Totodată recurenta solicită analizarea cauzei sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ. În principal prin cererea de recurs, recurenta solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, susținând că prima instanță a pronunțat o hotărâre formală deoarece cuprinde o motivare a considerentelor identică cu cea din dosarul nr. 1006/59/2010 aflat pe rolul aceleași instanțe, ceea ce în fapt echivalează cu o nemotivare, situație în care sunt încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererilor părților, art. 129 C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului precum și art. 6 din CEDO și implicit dreptul la un proces echitabil. Un motiv distinct de recurs, vizează nelegalitatea soluției recurate, conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greșit prima instanță a reținut că în speță nu este incident Regulamentul CE 1071/2009 care se referă la orice are legătură cu ocupația de transportator, deci implicit și la licența în baza căreia această ocupație poate fi efectiv exercitată în practică.

Astfel, deși regulamentul nu se referă expres la licențe și copii conforme ale acestora, vorbește despre vehiculele cu privire la care acestea se acordă și din interpretarea juridică se ajunge la concluzia conform căreia dacă un act normativ se referă la un element, în speță vehicul, cu privire la care alte acte acordă licențe atunci acest act normativ are incidență și referitor la acordarea licențelor în ceea ce privește obiectul acestora, adică al autovehiculelor. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor care interzic discriminarea, deoarece art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 interzice prin discriminare ca resortisanții străini ai statelor din Uniune să închirieze vehicule utilizatorilor români, spre deosebire de resortisanții români care pot face acest lucru.

Se invocă încălcarea Regulamentului Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 și a sensului dat de acesta noțiunii de vehicul care este autovehicul înmatriculat într-un stat membru și nu autovehicul înmatriculat în statul de care aparține transportatorul. Recurenta-reclamantă arată că deși prima instanță a reținut aplicabilitatea Regulamentului Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 nu a constatat discriminarea și încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2005 - ca o normă internă a acestei norme comunitare, care are prioritate. Normele interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispozițiile dintr-un Regulament și mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce acesta nu prevede.

Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia toți cetățenii comunitari să fie priviți la fel, să aibă aceleași drepturi și obligații indiferent de statul din care provin. În aceste condiții și autovehiculele din spațiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul unde sunt înmatriculate. În concluzie arată recurenta-reclamantă că din moment ce îi este permisă circulația cu un vehicul într-un alt stat pe teritoriul României, vehicul deținut în baza unui contract de închiriere și folosit ca resortisant național, rezultă că se impune ca această circulație să se poată face în aceleași condiții ca și pentru vehiculele autohtone, adică prin emiterea unei copii a licenței și pentru aceste vehicule.

4. Apărarea intimatei-pârâte. Intimata-pârâtă ARR nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 C. proc. civ., dar prin concluziile scrise depuse la 5 decembrie 2011 a solicitat respingerea recursului deoarece recurenta-reclamantă este operator de transport român în sensul prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 30 din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, care definesc operatorul de transport rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu sediul în România că are obligația de a respecta aceste prevederi normative conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și potrivit art. 304 1 C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor de art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o măsură clară și logică, prima instanță apreciind corect că în legislația națională sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, dispoziții conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România.

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu cerere având ca obiect obligarea instituției pârâte ARR să elibereze copii conforme a licenței de transport pentru autovehiculele ce nu sunt înmatriculate în România. Prima instanță pentru argumentele expuse la pct. I.1 din decizie a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând, că refuzul pârâtei de a emite copii conforme ale licenței comunitare, nu este nejustificat soluție împărtășită și de instanța de recurs. Răspunzând punctual criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele: Printr-un prim motiv de recurs care poate fi încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reține că hotărârea recurată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. În cauză nu se poate constata lipsa motivării prin existența unei motivări asemănătoare în raport cu o altă cauză având un obiect similar înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Sentința recurată este motivată în fapt și în drept fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., existând posibilitatea verificării legalității sale pe calea exercitării recursului de către instanța competentă. Având în vedere caracterul similar al unei alte cauze este explicabilă și justificată o motivare asemănătoare, dar care nu poate fi apreciată ca formală, de natură a fi încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO. Referitor la motivele de nelegalitate care vizează fondul cauzei, criticile nu pot fi reținute, în cauză nefiind îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei-recurente în sensul dispozițiilor art. 2 (1) lit. "i" din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, are calitate de resortisant român având ca și obiect principal de activitate transportul rutier de mărfuri iar la 17 noiembrie 2009 i s-a eliberat Licența Comunitară pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional. Ulterior a formulat o cerere de eliberare a unor copii conforme unei licențe comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, înregistrată la 13.05.2010 la ARR și față de lipsa răspunsului favorabil a sesizat instanța de contencios administrativ, în condițiile în care ARR a comunicat un punct de vedere la solicitarea reclamantei.

În mod corect prima instanță nu a reținut afirmațiile recurentei-reclamante privind discriminarea deținătorilor de vehicule care "nu sunt stabilit în România", în condițiile în care aceasta nu are un drept recunoscut de lege vătămat, recurenta-reclamantă fiind operator de transport român în sensul prevăzut de dispozițiile art. 3(1) din O.U.G. nr. 109/2005, care definesc operatorul de transport rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu sediul în România și în consecință are obligația de a efectua transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România așa cum prevede art. 13 alin. (2) din acest act normativ. În mod corect instanța de fond reține ca art. 3 parag.

2 al Regulamentului nr. 107/2009 precizează în mod expres ca statele membre pot decide să impună cerințe pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească în vederea exercitării ocupației de operator de transport. Art. 5 din Regulamentul nr. 1071/2009, se referă la condițiile la care trebuie îndeplinite în vederea respectării cerințelor stabilite de art. 3 din Regulament - respectiv, la cerințele necesare exercitării ocupației de operator de transport rutier și nu la condițiile de eliberare a copiilor conforme ale licenței de transport.

Totodată, art. 3 alin. (2) teza finala din Regulamentul nr. 881/92/CEE impune statelor membre ca pentru eliberarea autorizației comunitare să verifice condiția potrivit căreia solicitantul licenței să fie autorizat în acel stat membru în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv, caz în care legiuitorul comunitar a înțeles să permită statelor membre să verifice îndeplinirea de către solicitant atât a condițiilor din dreptul național cât și a criteriilor impuse de legislația comunitară. Astfel că nu poate fi reținut argumentul recurentei - reclamante în sensul înlăturării aplicabilității Regulamentului CE 1071/2009, prin faptul că prima instanță a considerat că art. 1(1) din Regulamentul nr. 1071/2009 nu se referă la condițiile de eliberare a copiilor conforme cu licența de transport ci doar la modalitatea privind accesul la ocupația de operator de transport rutier.

Cum reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizației comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier de mărfuri în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat, în mod corect prima instanță a reținut că refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat. Refuzul de a elibera copii conforme cu licențe comunitare pentru vehiculele care nu sunt înmatriculate în România, ci în Italia este justificat, deoarece recurenta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/1992 pentru eliberarea autorizației comunitare.

Totodată nu se poate reține existența unei discriminări, în sensul că legislația națională ar impune operatorilor de transport rutier de mărfuri restricții cu încălcarea legislației UE, în condițiile în care Regulamentul nr. 881/92 din 26 martie 1992 face trimitere la dreptul național al statelor membre care au obligația de a elibera autorizațiile comunitare la stabilirea condițiilor de verificat pentru emiterea autorizației pentru recurentă, în calitate de operator român în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2005. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Prin urmare, pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.E.E.L. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 69 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012. Procesat de GGC - AM