ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 720/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 720/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei.

1.

Obiectul cauzei și procedura derulată în fața primei instanțe.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta F.E.E.L. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele ARR și Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române, obligarea

acestora la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a licenței

comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional,

seria X nr. X1 pentru vehiculele arătate în anexa la prezenta cerere, precum și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca principal obiect de

activitate, transport rutier de mărfuri, astfel că a solicitat și a obținut la

data din 17 noiembrie 2009 Licența Comunitară pentru Transport Rutier Public de

Mărfuri în Trafic Internațional, seria X nr. X1, valabilă până în data de 16

noiembrie 2014 pentru autovehicule ce sunt înmatriculate în România.

Ulterior,

la data de 13 mai 2010, a formulat o cerere prin care a solicitat eliberarea

unor copii conforme a unei licențe comunitare pentru transport rutier public de

mărfuri în trafic internațional pentru o serie de autovehicule, care nu sunt

înmatriculate în România.

Ca

urmare a refuzului comunicat în august 2010 de către pârâta ARR, că a răspuns

la plângerea prealabilă formulată, reclamanta a promovat acțiune înregistrată

sub nr. X pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Reclamanta

a susținut că motivele de respingere nu sunt pertinente, câtă vreme art. 5 lit.

b din Regulamentul nr. 1.071/2009 impune o singură condiție pentru a se putea

exercita ocupația de operator de transport, și anume deținerea cel puțin a unui

autovehicul, care trebuie să fie înmatriculat sau să poată circula în conformitate

cu legislația statului unde transportatorul este stabilit.

În

opinia reclamantei, obligația pârâtelor de a acorda licența în copii

autentificată pentru orice vehicul dintr-un stat membru aflat la dispoziția

deținătorului originalului licenței de transport Comunitare, rezultă expres din

Regulamentul Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE, dar și din

Tratatul CCE de la Roma din 1957, unde se arată că nu se poate discrimina o

marfă comunitară pe criteriul apartenenței teritoriale la un anumit stat membru

autovehiculele înmatriculate în România și închiriate trebuind să aibă același

regim cu cele înmatriculate în Italia, libera circulație a mărfurilor și

celelalte 3 libertăți ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare.

În

plus, art. 7 din tratat arată faptul că se interzice orice discriminare pe

motiv de cetățenie sau naționalitate, deci și pe motiv că un autovehicul ar

aparține prin înmatriculare unui anumit stat, în speță Italia.

Reclamanta

a subliniat și faptul că, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție tratatele

comunitare și celelalte reglementări obligatorii comunitare au prioritate față

de dispozițiile contrare din legile interne, astfel că, Regulamentul este

direct aplicabil în dreptul intern și are prioritate față de orice dispoziție

internă.

Acest

aspect reiese inclusiv din art. 15 din Regulament care arată că este

obligatoriu în toate statele membre și direct aplicabil, că supremația

Regulamentului asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista

dispoziții contrare acestuia care să îl modifice sau care să adauge la

Regulament.

Singurele

dispoziții care se aplică în materia licenței comunitare de transport

internațional sunt cele din Regulament și acestea trebuie aplicate întocmai,

fără o modificare.

Prin

întâmpinare, pârâta ARR a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând

că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu

modificările ulterioare, operatorii de transport rutier români efectuau

transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule

înmatriculate în România.

Conform

dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 a fost creat cadrul

general pentru aplicarea de la data aderării a Regulamentului nr. 881/92/CEE

din 26 martie 1992 privind accesul la piață în transportul rutier de mărfuri în

cadrul Comunității către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care

traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre, publicat în Jurnalul

Oficial nr. L 095 din 9 aprilie 1992, precum și ale Regulamentului nr.

484/2002/CE din 1 martie 2002 de modificare a Regulamentului nr. 881/92/CEE.

În

acest context, a arătat că Regulamentul nr. 1.071/2009 invocat de reclamantă,

nu se referă la obligații privind modalitatea de eliberare a copiilor conforme

ale licenței de transport ci reglementează accesul la ocupația de operator de

transport rutier.

Ceea

ce a omis reclamanta este că, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Regulament

prevăd că autorizația comunitară corespunde modelului stabilit în Anexa I,

anexă ce stabilește condițiile care guvernează utilizarea autorizației și în

care se arată că pe teritoriul fiecărui stat membru deținătorul licenței

comunitare trebuie să respecte actele cu putere de lege și actele

administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce privește

transporturile și traficul.

Pe

cale de consecință, reclamanta are obligația de a respecta dispozițiile O.U.G.

nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, dispoziții conform cărora operatorii

de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic

internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România.

2.

Hotărârea Curții de Apel.

Prin

Sentința nr. 69 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă,

ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență următoarele:

Reclamanta

este o societate comercială română, cu sediul stabilit în Municipiul Timișoara,

fiind înmatriculată ca atare la Oficiul Registrul Comerțului Timiș, iar din

actul constitutiv al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate

efectuarea de transporturi rutiere de mărfuri.

În

temeiul art. 3 și 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie

1992, reclamanta a obținut licența (autorizația comunitară) care atestă că este

autorizată să efectueze transport public de mărfuri în trafic internațional

seria X nr. X1, eliberată de Agenția Timiș a Autorității Rutiere Române la 04

decembrie 2009, autoritate ce i-a eliberat reclamantei, în aplicarea art. 5

alin. (2) din același Regulament, copii conforme după licența comunitară astfel

eliberată, doar pentru autovehiculele deținute de aceasta și înmatriculate în

România, nu și pentru autovehiculele pe care aceasta le deține în baza unor

contracte de închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale

Uniunii Europene, mai exact, în Italia.

Refuzul

pârâtelor de a elibera copiile certificate ale licenței comunitare apare

justificat, tocmai din perspectiva dispozițiilor Regulamentului Consiliului

(CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, de care se prevalează reclamanta.

Art.

3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar impune statelor membre ca,

pentru eliberarea autorizației comunitare să verifice două condiții, între care

cea potrivit căreia solicitantul licenței "este autorizat, în acel stat

membru, în conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv

privind accesul la ocupația de operator de transport rutier, să efectueze

transporturi internaționale rutiere de mărfuri".

Așa

fiind, licența comunitară de transport internațional de mărfuri poate fi

eliberată doar atunci când operatorul solicitant îndeplinește atât criteriile

impuse de legislația comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21

octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie

îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport, invocat de

către reclamantă), cât și pe cele din legislația națională a statului de

stabilire, pentru a desfășura activitatea de transport rutier în trafic

internațional.

Reclamanta

îndeplinește condițiile din legislația comunitară pentru a desfășura

activitatea de transport rutier de mărfuri, însă legislația națională pretinde,

în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii stabiliți pe

teritoriul României să desfășoare activitatea de transport rutier public în

trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deținute

și utilizate în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

Ca

atare, reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului

Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizației

comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier de mărfuri

în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu

și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor

contracte de închiriere ori comodat. Din această perspectivă refuzul pârâtelor

de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru aceste din urmă

autovehicule este justificat.

Concluzionând,

judecătorul fondului a reținut că normele din legislația Uniunii Europene nu

interzic statelor membre impunerea unor cerințe suplimentare pentru propriii

resortisanți, ci doar pentru operatorii stabiliți în alte state membre,

interdicția fiind și în cazul acestora circumstanțiată, în sensul că

eventualele condiții suplimentare nu ar putea fi impuse discriminatoriu ori

disproporționat.

În

fine, prima instanța a considerat că atâta vreme cât reclamanta este însă

resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia prin această

cerință stabilită în legislația națională, ea fiind obligată să respecte

dispozițiile normative române în considerarea apartenenței sale la acest sistem

de drept, astfel că vor fi înlăturate susținerile referitoare la caracterul

discriminatoriu.

3.

Recursul reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta F.E.E.L. SRL criticând-o pentru

nelegalitate prin invocarea prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. care

vizează încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia. Totodată recurenta

solicită analizarea cauzei sub toate aspectele conform art. 304

1

C.

proc. civ.

În

principal prin cererea de recurs, recurenta solicită casarea sentinței atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, susținând că

prima instanță a pronunțat o hotărâre formală deoarece cuprinde o motivare a

considerentelor identică cu cea din dosarul nr. 1006/59/2010 aflat pe rolul

aceleași instanțe, ceea ce în fapt echivalează cu o nemotivare, situație în

care sunt încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia

hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererilor

părților, art. 129 C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului

precum și art. 6 din CEDO și implicit dreptul la un proces echitabil.

Un

motiv distinct de recurs, vizează nelegalitatea soluției recurate, conform

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greșit prima instanță a

reținut că în speță nu este incident Regulamentul CE 1071/2009 care se referă

la orice are legătură cu ocupația de transportator, deci implicit și la licența

în baza căreia această ocupație poate fi efectiv exercitată în practică.

Astfel,

deși regulamentul nu se referă expres la licențe și copii conforme ale

acestora, vorbește despre vehiculele cu privire la care acestea se acordă și

din interpretarea juridică se ajunge la concluzia conform căreia dacă un act

normativ se referă la un element, în speță vehicul, cu privire la care alte

acte acordă licențe atunci acest act normativ are incidență și referitor la

acordarea licențelor în ceea ce privește obiectul acestora, adică al

autovehiculelor.

O

altă critică vizează încălcarea dispozițiilor care interzic discriminarea,

deoarece art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 interzice prin discriminare ca

resortisanții străini ai statelor din Uniune să închirieze vehicule

utilizatorilor români, spre deosebire de resortisanții români care pot face

acest lucru.

Se

invocă încălcarea Regulamentului Consiliului Comunităților Europene nr.

881/92/CEE din 26 martie 1992 și a sensului dat de acesta noțiunii de vehicul

care este autovehicul înmatriculat într-un stat membru și nu autovehicul

înmatriculat în statul de care aparține transportatorul.

Recurenta-reclamantă

arată că deși prima instanță a reținut aplicabilitatea Regulamentului

Consiliului Comunităților Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 nu a

constatat discriminarea și încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2005 - ca o

normă internă a acestei norme comunitare, care are prioritate.

Normele

interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispozițiile dintr-un

Regulament și mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce acesta nu

prevede. Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia toți

cetățenii comunitari să fie priviți la fel, să aibă aceleași drepturi și

obligații indiferent de statul din care provin. În aceste condiții și

autovehiculele din spațiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul

unde sunt înmatriculate.

În

concluzie arată recurenta-reclamantă că din moment ce îi este permisă

circulația cu un vehicul într-un alt stat pe teritoriul României, vehicul

deținut în baza unui contract de închiriere și folosit ca resortisant național,

rezultă că se impune ca această circulație să se poată face în aceleași

condiții ca și pentru vehiculele autohtone, adică prin emiterea unei copii a

licenței și pentru aceste vehicule.

4.

Apărarea intimatei-pârâte.

Intimata-pârâtă

ARR nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 C. proc. civ., dar prin

concluziile scrise depuse la 5 decembrie 2011 a solicitat respingerea

recursului deoarece recurenta-reclamantă este operator de transport român în

sensul prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 30 din O.U.G. nr.

109/2005 cu modificările ulterioare, care definesc operatorul de transport

rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu sediul în România că

are obligația de a respecta aceste prevederi normative conform cărora

operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în

trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și potrivit art. 304

1

C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

1.

Argumentele de fapt și de drept relevante.

Sentința

atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor de art. 1

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde

motivele pe care se sprijină expuse într-o măsură clară și logică, prima

instanță apreciind corect că în legislația națională sunt incidente

dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările

ulterioare, dispoziții conform cărora operatorii de transport rutier români pot

efectua transport rutier public în trafic internațional numai cu autovehicule

înmatriculate în România.

Recurenta-reclamantă

a investit instanța de contencios administrativ cu cerere având ca obiect

obligarea instituției pârâte ARR să elibereze copii conforme a licenței de

transport pentru autovehiculele ce nu sunt înmatriculate în România.

Prima

instanță pentru argumentele expuse la pct. I.1 din decizie a respins acțiunea

ca neîntemeiată reținând, că refuzul pârâtei de a emite copii conforme ale

licenței comunitare, nu este nejustificat soluție împărtășită și de instanța de

recurs.

Răspunzând

punctual criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Printr-un

prim motiv de recurs care poate fi încadrat în drept în dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reține că hotărârea recurată nu este

motivată conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În

cauză nu se poate constata lipsa motivării prin existența unei motivări

asemănătoare în raport cu o altă cauză având un obiect similar înregistrată pe

rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Sentința

recurată este motivată în fapt și în drept fiind respectate dispozițiile art.

261 pct. 5 C. proc. civ., existând posibilitatea verificării legalității sale

pe calea exercitării recursului de către instanța competentă.

Având

în vedere caracterul similar al unei alte cauze este explicabilă și justificată

o motivare asemănătoare, dar care nu poate fi apreciată ca formală, de natură a

fi încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO.

Referitor

la motivele de nelegalitate care vizează fondul cauzei, criticile nu pot fi

reținute, în cauză nefiind îndeplinite condițiile existenței unui refuz

nejustificat de soluționare a cererii reclamantei-recurente în sensul

dispozițiilor art. 2 (1) lit. "i" din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă

este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, are calitate de

resortisant român având ca și obiect principal de activitate transportul rutier

de mărfuri iar la 17 noiembrie 2009 i s-a eliberat Licența Comunitară pentru

transport rutier public de mărfuri în trafic internațional.

Ulterior

a formulat o cerere de eliberare a unor copii conforme unei licențe comunitare

pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internațional, înregistrată

la 13.05.2010 la ARR și față de lipsa răspunsului favorabil a sesizat instanța

de contencios administrativ, în condițiile în care ARR a comunicat un punct de

vedere la solicitarea reclamantei.

În

mod corect prima instanță nu a reținut afirmațiile recurentei-reclamante

privind discriminarea deținătorilor de vehicule care "nu sunt stabilit în

România", în condițiile în care aceasta nu are un drept recunoscut de lege

vătămat, recurenta-reclamantă fiind operator de transport român în sensul

prevăzut de dispozițiile art. 3(1) din O.U.G. nr. 109/2005, care definesc

operatorul de transport rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu

sediul în România și în consecință are obligația de a efectua transport rutier

public în trafic internațional numai cu autovehicule înmatriculate în România

așa cum prevede art. 13 alin. (2) din acest act normativ.

În

mod corect instanța de fond reține ca art. 3 parag. 2 al Regulamentului nr.

107/2009 precizează în mod expres ca statele membre pot decide să impună

cerințe pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească în vederea

exercitării ocupației de operator de transport.

Art.

5 din Regulamentul nr. 1071/2009, se referă la condițiile la care trebuie

îndeplinite în vederea respectării cerințelor stabilite de art. 3 din

Regulament - respectiv, la cerințele necesare exercitării ocupației de operator

de transport rutier și nu la condițiile de eliberare a copiilor conforme ale

licenței de transport.

Totodată,

art. 3 alin. (2) teza finala din Regulamentul nr. 881/92/CEE impune statelor

membre ca pentru eliberarea autorizației comunitare să verifice condiția

potrivit căreia solicitantul licenței să fie autorizat în acel stat membru în

conformitate cu legislația comunitară și cu cea a statului respectiv, caz în

care legiuitorul comunitar a înțeles să permită statelor membre să verifice

îndeplinirea de către solicitant atât a condițiilor din dreptul național cât și

a criteriilor impuse de legislația comunitară.

Astfel

că nu poate fi reținut argumentul recurentei - reclamante în sensul înlăturării

aplicabilității Regulamentului CE 1071/2009, prin faptul că prima instanță a

considerat că art. 1(1) din Regulamentul nr. 1071/2009 nu se referă la

condițiile de eliberare a copiilor conforme cu licența de transport ci doar la

modalitatea privind accesul la ocupația de operator de transport rutier.

Cum

reclamanta îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului

Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizației

comunitare, în scopul desfășurării activității de transport rutier de mărfuri

în trafic internațional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu

și pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor

contracte de închiriere ori comodat, în mod corect prima instanță a reținut că

refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenței comunitare pentru

aceste din urmă autovehicule este justificat.

Refuzul

de a elibera copii conforme cu licențe comunitare pentru vehiculele care nu

sunt înmatriculate în România, ci în Italia este justificat, deoarece recurenta

îndeplinește cerințele din art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE)

nr. 881/1992 pentru eliberarea autorizației comunitare.

Totodată

nu se poate reține existența unei discriminări, în sensul că legislația

națională ar impune operatorilor de transport rutier de mărfuri restricții cu

încălcarea legislației UE, în condițiile în care Regulamentul nr. 881/92 din 26

martie 1992 face trimitere la dreptul național al statelor membre care au

obligația de a elibera autorizațiile comunitare la stabilirea condițiilor de

verificat pentru emiterea autorizației pentru recurentă, în calitate de

operator român în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2005.

2.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs.

Prin

urmare, pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin.

(1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va

respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de F.E.E.L. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 69 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.

Procesat

de GGC - AM