ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3640/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3640/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Hotărârea atacată cu recurs

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2342 din 25

martie 2011, a respins ca neîntemeiate excepția de netimbrare și excepția inadmisibilității

acțiunii, iar pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții

T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ș.D.,

Societatea de Medicina Familiei/Medicină Generală, în contradictoriu cu pârâții

Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății, având ca obiect

suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010 emis de Ministrul Sănătății

și Președintele Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pentru aprobarea măsurilor

de punere în aplicare a strategiei e-România și e-Sănătate și implementarea proiectelor

informatice SIUI actualizat (on-line), cârdul național de asigurări sociale de sănătate,

e-Prescriere și dosarul electronic medical, formulată în temeiul art. 14 din Legea

nr. 554/2004, până la soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a respins excepția de netimbrare a cererii, față de împrejurarea

că reclamanții și-au îndeplinit această obligație, iar cu privire la excepția inadmisibilității

pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta Casa Națională de Asigurări

de Sănătate, a reținut că reclamanții au probat existența demersului în fața autorităților

emitente, cu plângerile prealabile înregistrare din 2011.

Pe fondul cauzei, a reținut

că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

republicată, pentru a se dispune suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010.

Cu privire la prima cerință,

a cazului bine justificat, instanța a reținut faptul că niciunul din motivele invocate

de reclamanți nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de stare de drept sau

de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Astfel, în ceea ce privește

critica reclamanților, în sensul că ordinul contestat contravine Legii nr. 95/2006,

deoarece impune obligații în sarcina furnizorilor de servicii medicale în absența

unui contract încheiat cu pârâții, instanța a reținut faptul că, ordinul contestat

instituie la art. (1) obligația pentru toți furnizorii de servicii medicale și medicamente

de a asigură cadrul informatic necesar implementării proiectelor informatice SIUI

actualizat (on-line), cârdul național de asigurări sociale de sănătate, e-Prescriere

și dosarul electronic medical, raportările urmând a se realiza în sistem centralizat,

on-line, bazat pe autentificarea cu certificat digital calificat, începând cu 01

aprilie 2011, potrivit art. 4 din același ordin.

Mai mult decât atât, în

baza Contractului-cadru aprobat prin H.G. nr. 262/2010, reclamanții au încheiat

contracte de furnizare de servicii medicale în asistență medicală primară cu casele

de asigurări de sănătate, asumându-și totodată obligația să utilizeze sistemul de

raportare în timp real, începând cu data la care acesta va fi pus în funcțiune,

potrivit art. 14 lit. t) din H.G. nr. 262/2010.

Prin urmare, începând

cu data de 01 aprilie 2011, sistemul de raportare în timp real va fi obligatoriu

pentru toți furnizorii de servicii medicale care vor intra în relații contractuale

cu casele de asigurări de sănătate.

În altă ordine de idei,

instanța a apreciat neîntemeiate și susținerile reclamanților cu privire la încălcarea

prevederilor art. 44 din Constituție, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adițional

CEDO și dispozițiile Legii nr. 95/2006, cu privire la gestionarea fondurilor.

Referitor la cheltuielile

care, în opinia reclamanților, trebuie suportate în vederea asigurării structurii

informatice, instanța a reținut că întregul suport informatic, inclusiv tehnica

de calcul este asigurată în mod gratuit de Ministerul Sănătății, în baza contractelor

de comodat încheiate de direcțiile de sănătate și cabinetele de medicină, în conformitate

cu art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 1388/2010 privind aprobarea programelor naționale

de sănătate pentru anii 2011-2012, iar certificatul digital trebuie oricum achiziționat,

având în vedere dispozițiile H.G. nr. 1397/2010.

În fine, instanța a considerat

nefondate și susținerile conform cărora ordinul atacat împiedică exercitarea profesiei

de medic de familie, în sensul că, medicul de familie este pus în situația de a

opta între implementarea sistemului informatic din bugetul alocat pacienților, pe

de-o parte și veniturile personale, pe de altă parte.

Sub acest aspect, a reținut

că potrivit legislației aplicabile cu privire la modalitatea de decontare a serviciilor

medicale în asistență primară, medicii de familie beneficiază de venituri proprii

decontate de casele de asigurări de sănătate pentru listele de persoane înscrise

și servicii efectiv acordate, investigațiile și tratamentele medicale fiind decontate

în mod distinct farmaciilor și laboratoarelor și nu medicilor de familie, așa încât

nu trebuie să aleagă între certificatul digital calificat și tratamentul pentru

pacienți.

Referitor la cea de-a

doua cerință, a prevenirii unei pagube iminente, instanța a reținut faptul că reclamanții

au reiterat, în principal, motivele invocate în susținerea nelegalității ordinului

contestat, fără să facă dovada că li s-ar produce un prejudiciu imposibil de înlăturat,

în condițiile în care, în prezent, toate datele sunt gestionate în format electronic,

conform art. 14 lit. d) din H.G. nr. 262/2010 și respectiv art. 15 lit. d) din H.G.

nr. 1389/2010.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 2342 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Bucureși, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

reclamanții T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O.,

M.P., Ș.D. și Societatea Națională de Medicină Familie/Medicină Generală, care au

susținut, în esență, următoarele:

Astfel, susțin recurenții

că instanța de fond nu a analizat cererea cu care a fost investită sub toate aspectele,

ignorând motive de fapt și de drept invocate prin cererea introductivă, în ședința

publică din 23 martie 2011 și prin concluziile scrise.

2.1 Printr-o primă critică

circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susțin

recurenții că din analiza considerentelor hotărârii recurate, se poate observa că

lipsește motivarea instanței cu privire la respingerea unor argumente ce aveau rolul

de a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ atacat, fiind astfel,

încălcate dispozițiile art. 261 alin.1 pct. 5 din C. proc. civ..

Mai arată recurentul că

instanța de fond avea obligația de a se referi în motivare la toate capetele de

cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică

trebuia să se pronunțe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor

mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți.

2.2 Printr-un alt set

de critici formulate pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin recurenții că instanța de fond a reținut

în mod greșit lipsa existenței cazului justificat și a pagubei iminente atâta timp

cât din argumentele invocate prin cererea introductivă rezultă o îndoială evidentă

asupra prezumției de legalitate a actului administrativ atacat, iar pagubele ce

urmează a fi suportate sunt iminente și previzibile.

Astfel, susțin recurenții

că Ordinul comun nr. 1047/1571/2010 conține o serie de norme care nu pot fi catalogate

drept prevederi date în aplicarea Legii nr. 95/2006, ci sunt prevederi noi având

caracterul unor adăugări la lege, fapt care prin raportare la dispozițiile art.

46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/200, justifică

pe deplin cazul bine justificat

În acest sens, arătă recurenții

că deși în preambulul ordinului atacat se menționează titlurile I și VIII din Legea

nr. 95/2006, respectivul act normativ nu reglementează în nici un titlu obligația

furnizorilor de servicii medicale de a crea cadrul informatic necesar punerii în

aplicare a sistemelor informatice și a cardului național de asigurări sociale de

sănătate și în nici un caz pe cheltuiala proprie a medicilor de familie și fără

existența unui contract de furnizare de servicii medicale cu Casa Națională de

Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății în acest sens.

În vederea dovedirii pagubei

iminente, susțin recurenții că pe lângă prejudiciul adus prin încălcarea art. 44

din Constituție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, intrarea în vigoare a

ordinului comun atacat conduce la obstrucționarea activității medicilor de familie

prevăzută în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

În acest sens, susțin

recurenții că obligațiile impuse îi împiedică să-și exercite profesia, prin faptul

că-i determine să efectueze, într-un timp extrem de scurt, activități de procesare

de date, în loc să le permită să-și ducă la îndeplinire profesia de medici de familie.

Totodată, mai arată recurenții

că îndeplinirea tuturor obligațiilor impuse prin ordinul contestat ar echivala cu

întreruperea activității de medic de familie, încălcarea obligațiilor profesionale

asumate și încălcarea dreptului la sănătate al pacienților.

Conchid recurenții în

sensul că atribuirea obligațiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare

a costurilor și a responsabilității pentru informatizare, altele decât cele profesionale,

contravin fără echivoc Legii nr. 95/2006, ceea ce echivalează cu răsturnarea prezumției

de legalitate a ordinului atacat.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 7 și

pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată,

în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenții procedează la

reiterarea motivelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în

mod corect și detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu

va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita analiza la

criticile care se circumscriu unor motive de recurs.

3.1 Înalta Curte, în primul

rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanței de fond și-a motivat pe larg

hotărârea pronunțată, prin raportare la îndeplinirea condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu respectarea exigențelor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ..

Astfel, în condițiile

în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanța

de fond a analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia

e emis un raționament, care justifică pe deplin hotărârea pronunțată, faptul că

nu a răspuns punctual la fiecare argument invocat în susținerea acțiunii deduse

judecății, nu poate fi calificat drept o lipsă a motivării cum în mod greșit susțin

recurenții.

3.2 Înalta Curte analizând

actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată

că nu poate primi criticile formulate de recurenți, circumscrise motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În ceea ce privește criticile,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la respectarea

dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta

Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul

că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași lege.

Totodată, se impune a

fi subliniat și faptul că, cu ocazia soluționării cererii de suspendare a executării

actului administrativ, instanța are doar posibilitatea de a efectua o cercetare

sumară a aparenței dreptului, astfel încât cazul bine justificat nu poate fi argumentat

doar prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ contestat,

așa cum în mod greșit procedează recurenții, întrucât acestea vizează fondul actului,

care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Analizând hotărârea atacată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate

în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de

care se bucură actul administrativ contestat, și nu fac verosimilă iminența producerii

unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Astfel, Înalta Curte constată

că în mod justificat instanța de fond a reținut că niciunul dintre motivele invocate

de recurenți, care în mare parte vizează legalitatea actului administrativ atacat,

nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură

să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat.

Astfel, a aprecia dacă

obligațiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare a costurilor și a responsabilității

pentru informatizare, altele decât cele profesionale impuse prin actul administrativ

contestat, contravin sau nu Legii nr. 95/2006, ar echivala cu prejudicierea fondului,

ceea ce nu poate fi acceptat în procedura de suspendare a unui act administrativ.

Vor fi înlăturate și susținerile

referitoare la îndeplinirea condiției existența pagubei iminente față de faptul

că, recurenții nu au administrat probe în acest sens iar această condiție nu poate

fi reținută doar în raport de efectele pe care le va produce în timp aplicarea actului

administrativ contestat.

În consecință, Înalta

Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca în cauză, nu sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de recurenți.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică

și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.R.N., M.D.I.,

R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ș.D. și Societatea Națională

de Medicină Familie/Medicină Generală împotriva sentinței nr. 2342 din 25 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie

2011.