ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3640/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Hotărârea atacată cu recurs Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2342 din 25 martie 2011, a respins ca neîntemeiate excepția de netimbrare și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ș.D., Societatea de Medicina Familiei/Medicină Generală, în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății, având ca obiect suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010 emis de Ministrul Sănătății și Președintele Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pentru aprobarea măsurilor de punere în aplicare a strategiei e-România și e-Sănătate și implementarea proiectelor informatice SIUI actualizat (on-line), cârdul național de asigurări sociale de sănătate, e-Prescriere și dosarul electronic medical, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a respins excepția de netimbrare a cererii, față de împrejurarea că reclamanții și-au îndeplinit această obligație, iar cu privire la excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a reținut că reclamanții au probat existența demersului în fața autorităților emitente, cu plângerile prealabile înregistrare din 2011. Pe fondul cauzei, a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru a se dispune suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010. Cu privire la prima cerință, a cazului bine justificat, instanța a reținut faptul că niciunul din motivele invocate de reclamanți nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de stare de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Astfel, în ceea ce privește critica reclamanților, în sensul că ordinul contestat contravine Legii nr. 95/2006, deoarece impune obligații în sarcina furnizorilor de servicii medicale în absența unui contract încheiat cu pârâții, instanța a reținut faptul că, ordinul contestat instituie la art. (1) obligația pentru toți furnizorii de servicii medicale și medicamente de a asigură cadrul informatic necesar implementării proiectelor informatice SIUI actualizat (on-line), cârdul național de asigurări sociale de sănătate, e-Prescriere și dosarul electronic medical, raportările urmând a se realiza în sistem centralizat, on-line, bazat pe autentificarea cu certificat digital calificat, începând cu 01 aprilie 2011, potrivit art. 4 din același ordin.

Mai mult decât atât, în baza Contractului-cadru aprobat prin H.G. nr. 262/2010, reclamanții au încheiat contracte de furnizare de servicii medicale în asistență medicală primară cu casele de asigurări de sănătate, asumându-și totodată obligația să utilizeze sistemul de raportare în timp real, începând cu data la care acesta va fi pus în funcțiune, potrivit art. 14 lit. t) din H.G. nr. 262/2010. Prin urmare, începând cu data de 01 aprilie 2011, sistemul de raportare în timp real va fi obligatoriu pentru toți furnizorii de servicii medicale care vor intra în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate. În altă ordine de idei, instanța a apreciat neîntemeiate și susținerile reclamanților cu privire la încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO și dispozițiile Legii nr. 95/2006, cu privire la gestionarea fondurilor.

Referitor la cheltuielile care, în opinia reclamanților, trebuie suportate în vederea asigurării structurii informatice, instanța a reținut că întregul suport informatic, inclusiv tehnica de calcul este asigurată în mod gratuit de Ministerul Sănătății, în baza contractelor de comodat încheiate de direcțiile de sănătate și cabinetele de medicină, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 1388/2010 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2011-2012, iar certificatul digital trebuie oricum achiziționat, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 1397/2010. În fine, instanța a considerat nefondate și susținerile conform cărora ordinul atacat împiedică exercitarea profesiei de medic de familie, în sensul că, medicul de familie este pus în situația de a opta între implementarea sistemului informatic din bugetul alocat pacienților, pe de-o parte și veniturile personale, pe de altă parte.

Sub acest aspect, a reținut că potrivit legislației aplicabile cu privire la modalitatea de decontare a serviciilor medicale în asistență primară, medicii de familie beneficiază de venituri proprii decontate de casele de asigurări de sănătate pentru listele de persoane înscrise și servicii efectiv acordate, investigațiile și tratamentele medicale fiind decontate în mod distinct farmaciilor și laboratoarelor și nu medicilor de familie, așa încât nu trebuie să aleagă între certificatul digital calificat și tratamentul pentru pacienți. Referitor la cea de-a doua cerință, a prevenirii unei pagube iminente, instanța a reținut faptul că reclamanții au reiterat, în principal, motivele invocate în susținerea nelegalității ordinului contestat, fără să facă dovada că li s-ar produce un prejudiciu imposibil de înlăturat, în condițiile în care, în prezent, toate datele sunt gestionate în format electronic, conform art. 14 lit. d) din H.G.

nr. 262/2010 și respectiv art. 15 lit. d) din H.G. nr. 1389/2010. 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2342 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Bucureși, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ș.D. și Societatea Națională de Medicină Familie/Medicină Generală, care au susținut, în esență, următoarele: Astfel, susțin recurenții că instanța de fond nu a analizat cererea cu care a fost investită sub toate aspectele, ignorând motive de fapt și de drept invocate prin cererea introductivă, în ședința publică din 23 martie 2011 și prin concluziile scrise. 2.1 Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. susțin recurenții că din analiza considerentelor hotărârii recurate, se poate observa că lipsește motivarea instanței cu privire la respingerea unor argumente ce aveau rolul de a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ atacat, fiind astfel, încălcate dispozițiile art. 261 alin.1 pct. 5 din C. proc. civ.. Mai arată recurentul că instanța de fond avea obligația de a se referi în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuia să se pronunțe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți. 2.2 Printr-un alt set de critici formulate pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susțin recurenții că instanța de fond a reținut în mod greșit lipsa existenței cazului justificat și a pagubei iminente atâta timp cât din argumentele invocate prin cererea introductivă rezultă o îndoială evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ atacat, iar pagubele ce urmează a fi suportate sunt iminente și previzibile.

Astfel, susțin recurenții că Ordinul comun nr. 1047/1571/2010 conține o serie de norme care nu pot fi catalogate drept prevederi date în aplicarea Legii nr. 95/2006, ci sunt prevederi noi având caracterul unor adăugări la lege, fapt care prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/200, justifică pe deplin cazul bine justificat În acest sens, arătă recurenții că deși în preambulul ordinului atacat se menționează titlurile I și VIII din Legea nr. 95/2006, respectivul act normativ nu reglementează în nici un titlu obligația furnizorilor de servicii medicale de a crea cadrul informatic necesar punerii în aplicare a sistemelor informatice și a cardului național de asigurări sociale de sănătate și în nici un caz pe cheltuiala proprie a medicilor de familie și fără existența unui contract de furnizare de servicii medicale cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății în acest sens.

În vederea dovedirii pagubei iminente, susțin recurenții că pe lângă prejudiciul adus prin încălcarea art. 44 din Constituție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, intrarea în vigoare a ordinului comun atacat conduce la obstrucționarea activității medicilor de familie prevăzută în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În acest sens, susțin recurenții că obligațiile impuse îi împiedică să-și exercite profesia, prin faptul că-i determine să efectueze, într-un timp extrem de scurt, activități de procesare de date, în loc să le permită să-și ducă la îndeplinire profesia de medici de familie. Totodată, mai arată recurenții că îndeplinirea tuturor obligațiilor impuse prin ordinul contestat ar echivala cu întreruperea activității de medic de familie, încălcarea obligațiilor profesionale asumate și încălcarea dreptului la sănătate al pacienților.

Conchid recurenții în sensul că atribuirea obligațiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare a costurilor și a responsabilității pentru informatizare, altele decât cele profesionale, contravin fără echivoc Legii nr. 95/2006, ceea ce echivalează cu răsturnarea prezumției de legalitate a ordinului atacat.

3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenții procedează la reiterarea motivelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect și detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita analiza la criticile care se circumscriu unor motive de recurs. 3.1 Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în condițiile în care instanței de fond și-a motivat pe larg hotărârea pronunțată, prin raportare la îndeplinirea condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanța de fond a analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia e emis un raționament, care justifică pe deplin hotărârea pronunțată, faptul că nu a răspuns punctual la fiecare argument invocat în susținerea acțiunii deduse judecății, nu poate fi calificat drept o lipsă a motivării cum în mod greșit susțin recurenții.

3.2 Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenți, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În ceea ce privește criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Totodată, se impune a fi subliniat și faptul că, cu ocazia soluționării cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanța are doar posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenței dreptului, astfel încât cazul bine justificat nu poate fi argumentat doar prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ contestat, așa cum în mod greșit procedează recurenții, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare. Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, și nu fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut că niciunul dintre motivele invocate de recurenți, care în mare parte vizează legalitatea actului administrativ atacat, nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat. Astfel, a aprecia dacă obligațiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare a costurilor și a responsabilității pentru informatizare, altele decât cele profesionale impuse prin actul administrativ contestat, contravin sau nu Legii nr. 95/2006, ar echivala cu prejudicierea fondului, ceea ce nu poate fi acceptat în procedura de suspendare a unui act administrativ.

Vor fi înlăturate și susținerile referitoare la îndeplinirea condiției existența pagubei iminente față de faptul că, recurenții nu au administrat probe în acest sens iar această condiție nu poate fi reținută doar în raport de efectele pe care le va produce în timp aplicarea actului administrativ contestat. În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de recurenți. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ș.D. și Societatea Națională de Medicină Familie/Medicină Generală împotriva sentinței nr. 2342 din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.