ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 299/2012

Prin cererea înregistrată sub nr. 6916/2/2010 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC R.M.G.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, anularea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 privind soluționarea contestației formulată de S.C. R.M.G.C. S.A., sub nr. 908365 din 21 septembrie 2009 și reînregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală sub nr. 907558 la 30 aprilie 2010, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, în principal, ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC R.M.G.C. SA, în condițiile în care prin decizia de soluționare a contestației s-a reținut că acestea nu pot produce efecte juridice, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, ca netemeinică. Prin Sentința nr. 1945 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC R.M.G.C. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, a fost anulat raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de DGFPJ Sibiu, decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 emisă de către aceeași pârâtă, precum și decizia nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de către ANAF - DGSC.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în fapt, în privința reclamantei pârâtele au efectuat trei activități de control fiscal, finalizate cu emiterea unei decizii de impunere și a unei decizii de soluționare a contestațiilor succesive formulate de către aceasta. În concret, în privința primului control, Curtea a reținut că impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, au făcut obiectul unor verificări fiscale, după cum urmează: - impozitul pe profit a fost verificat de organele de control fiscal din cadrul D.G.F.P. Alba în cadrul inspecției fiscale finalizate prin Raportul de inspecție fiscală nr. 400.656 din 11 februarie 2005; - taxa pe valoare adăugată a fost, de asemenea, verificată de organele de specialitate din cadrul D.G.F.P.

Alba, în cadrul procedurilor de control ulterior, declanșate ca urmare a cererilor de rambursare și compensare a TVA depuse de societate în perioada vizată, control finalizat prin procesele-verbale de control nr. 47 din 10 martie 2003, nr. 142 din 3 iunie 2003, nr. 298 din 30 iulie 2003, nr. 378 din 10 septembrie 2003, nr. 380 din 12 septembrie 2003 etc., depuse la dosarul cauzei. În urma acestor inspecții fiscale nu au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, iar în privința TVA s-a stabilit că reclamanta are dreptul de a-i fi rambursată TVA de la bugetul de stat potrivit cu deconturile întocmite de aceasta.

Cu privire la cel de-al doilea control, instanța a reținut că a vizat taxa pe valoare adăugată și impozitul pe profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003- 31 decembrie 2004. Astfel reclamanta a fost supusă unei reverificări fiscale, reverificare în urma căreia au fost emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 22.356.195 RON (compusă din 10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, 11.135.024 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar și 333457 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată).

Împotriva actelor administrative mai sus menționate, reclamanta a formulat contestație administrativă, solicitând Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor revocarea Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008. Organul administrativ competent pentru soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, concluzionează că, în raport de temeiul legal care reglementează reverificarea acelorași impozite și taxe pe aceeași perioadă, nu se pot identifica date suplimentare, așa cum sunt ele definite de legiuitor, necunoscute organelor de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Alba la data efectuării controalelor, în vederea rambursării taxei pe valoarea adăugată și a celui materializat prin raportul de inspecție fiscală nr. 400656 din 11 februarie 2005 care, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie, să poată justifica desființarea deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, pentru suma totală de 22.356.195 RON, urmând ca organele inspecție fiscală, altele decât cele care au întocmit decizia de impunere contestată,

să procedeze la o nouă verificare a acelorași impozite și taxe, pe aceeași perioadă, ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță, precum și de cele precizate în decizie.

Prin Sentința civilă nr. 1287 din 25 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de interes, lipsei de obiect și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâte și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, dispunând anularea pct. 1 din Decizia nr. 420/2008 emisă de Agenția Naționala de Administrare Fiscal - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în privința desființării Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 întocmite de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu și a deciziei de procedare la o nouă verificare a acelorași impozite și taxe pe aceeași perioadă; de asemenea, a fost obligată pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscală să soluționeze pe fond contestația reclamantei formulată împotriva Deciziei nr. 348/2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 4014/2008, menținând punctul 2 din Decizia nr. 420/2008.

Împotriva Sentinței civile nr. 1287 din 25 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, reclamanta a formulat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 7184/2/2008 a admis recursul și a dispus modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării punctului 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, a deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 și a raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, emise de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu.

Instanța a constatat că pârâtele au procedat la efectuarea celui de-al treilea control fiscal asupra reclamantei, astfel că în temeiul deciziei nr. 420/16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu a procedat la reverificarea acelorași taxe și impozite pentru aceeași perioadă fiscală întocmindu-se Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, prin care s-au constatat în sarcina reclamantei obligații de plată suplimentare în cuantum de 21.762.075 RON.

Împotriva actelor administrative mai sus menționate, reclamanta a formulat contestație administrativă, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. 908365 din 21 septembrie 2009. Prin Decizia nr. 423/02 decembrie 2009 Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a suspendat soluționarea contestației formulată de reclamantă, având în vedere că Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 era supusă controlului instanței judecătorești în Dosarul nr. 7184/2/2008.

Ulterior pronunțării Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a procedat la repunerea pe rol a contestației formulate de reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009, soluționând contestația în sensul respingerii acesteia ca rămasă fără obiect, luându-se act de soluția pronunțată prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, de anulare a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu.

În raport de această situație de fapt, Curtea a reținut că actele atacate, respectiv Raportul de inspecție fiscală NR. 6804 din 3 august 2009, Decizia de impunere NR. 518 din 3 august 2009 și Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 (privind soluționarea contestației formulată în cadrul celui de-al treilea control) sunt nelegale. După cum rezultă în mod expres din cuprinsul Raportului de inspecție fiscală atacat, instanța constată că temeiul celui de-al treilea control este reprezentat de Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Cu alte cuvinte, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală constituie temei atât pentru Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât și pentru Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr. 7184/2/2008 a anulat în mod irevocabil Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, lăsând astfel fără temei atât Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 cât și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009. Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, deși a recunoscut juridic această stare de lucruri, în mod nelegal a refuzat să dea și efecte acestei stări de fapt, în sensul de a anula actele administrative atacate.

Curtea a constatat că Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 reprezintă concretizarea celui de-al treilea control fiscal exercitat asupra acelorași taxe și asupra aceleiași perioade fiscale. Potrivit art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., care consacră principiul unicității fiscale, inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora.

În aplicarea acestui text de lege, art. 102.4 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 dispune că datele suplimentare, necunoscute organelor de inspecție fiscală la data efectuării inspecției fiscale la un contribuabil, pe care se fundamentează decizia de reverificare a unei anumite perioade, pot rezulta în situații cum sunt: a) efectuarea unui control încrucișat, potrivit prevederilor art. 94 alin. (1) lit. c) C. proc.

fisc., asupra documentelor justificative ale unui grup de contribuabili din care face parte și contribuabilul în cauză; b) obținerea pe parcursul acțiunilor de inspecție fiscală efectuate la alți contribuabili a unor documente sau informații suplimentare referitoare la activitatea contribuabilului, într-o perioadă care a fost deja supusă inspecției fiscale; c) solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituții îndreptățite potrivit legii; d) informații obținute în orice alt mod, de natură să modifice rezultatele controlului fiscal anterior". De asemenea, art. 102.6.din Normele Metodologice prevede: "Organul fiscal competent poate solicita, până la împlinirea termenului de prescripție prevăzut la art. 88 C. proc.

fisc., reverificarea unei perioade impozabile, prin întocmirea unui referat în care sunt prezentate motivele solicitării.

Referatul este supus aprobării conducătorului organului de inspecție fiscală competent, iar după aprobare se programează acțiunea de inspecție fiscală". Instanța de fond a reținut că în cauza dedusă judecății, reclamanta a fost supusă unei reverificări fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată și impozitul pe profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, reverificare în urma căreia au fost emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 22.356.195 RON (compusă din 10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, 11.135.024 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar și 333.457 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată).

Cu privire la aceste motive suplimentare pentru reverificare, instanța de fond a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în mod irevocabil, stabilind că nu existau motive suplimentare nici pentru cel de-al doilea control, anulând astfel și Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 care a constituit temeiul pentru cel de-al treilea control fiscal. În consecință, Curtea a reținut că în mod irevocabil s-a stabilit faptul că nu există motive suplimentare pentru reverificare nici pentru al doilea control, implicit nici pentru al treilea control materializat prin emiterea actelor administrative atacate. Această constatare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a intrat în autoritatea lucrului judecat.

Susținerea pârâtei Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor conform căreia instanța supremă s-a pronunțat inclusiv asupra valabilității actelor administrative emise în efectuarea celui de-al treilea control fiscal nu poate fi reținută, întrucât instanța judecătorească a fost învestită doar cu cenzurarea celui de-al doilea control fiscal, căci la momentul formulării cererii de chemare în judecată, cel de-al treilea control fiscal nu exista. Astfel, instanța a reținut aplicabilitatea dreptului la securitate fiscală, ca unul din drepturile fundamentale ale contribuabilului în cadrul inspecției fiscale, drept consacrat prin dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

În consecință, instanța a reținut apărarea reclamantei în sensul că: reverificarea este posibilă nu pentru orice date necunoscute organului fiscal la data efectuării controlului, ci doar pentru datele noi care nu erau incluse în evidențele și documentele societății existente la data controlului; în consecință, dacă aceste date erau necunoscute organului de control datorită nepriceperii sau lipsei de diligență a acestuia, reverificarea nu este admisibilă. O interpretare în sens larg a noțiunii de date "necunoscute organului fiscal" ar duce, practic, la anularea regulii prevăzute la art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

În doctrina juridică europeană, sunt consacrate principiul securității juridice și încrederii, care se referă la dreptul contribuabilului de a beneficia de o conduită stabilă a autorității fiscale, administrația trebuind să-și precizeze poziția în mod clar în toate cazurile care-i sunt prezentate și să nu rămână la nivelul unor aprecieri vagi, precum și principiul rezonabilității și al interzicerii arbitrariului, care dispune că în materiile în care autoritatea administrativă are o anumită putere de apreciere, utilizarea acesteia nu poate fi discreționară. Astfel, în măsura în care elementele situației de fapt au fost accesibile organului de inspecție fiscală cu ocazia controlului efectuat inițial, acesta analizând impozitul sau taxa respectivă pentru o anumită perioadă, faptul că nu au fost analizate chiar toate operațiunile relevante referitoare la impozitul respectiv în perioada analizată nu poate constitui un motiv de reluare a inspecției fiscale.

Instanța de fond a reținut că practica instanței supreme este constantă în a aprecia că aceeași societate comercială nu poate fi controlată pentru aceeași perioadă impozabilă și pentru aceleași impozite, dacă nu au apărut date suplimentare necunoscute organului fiscal la data efectuării primului control, soluția fiind, în consecință, anularea actelor administrativ - fiscale încheiate cu ocazia celui de-al doilea control fiscal.

În același sens este și jurisprudența europeană dar și practica Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, motiv pentru care instanța de fond a concluzionat că actele administrativ - fiscale contestate au fost emise cu încălcarea principiului unicității fiscale și principiului european al securității juridice și încrederii, principiului protecției așteptărilor legitime și principiului rezonabilității și al interzicerii arbitrariului, principii consacrate în legislația și jurisprudența europeană, întrucât nu au existat motive suplimentare care să determine cel de-al treilea control, astfel cum în mod irevocabil a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție.

În fapt, pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins contestația formulată de către reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală respectiv a Deciziei de impunere, susținându-se că Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a lăsat fără obiect această contestație. Anularea deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2006 atrage și nulitatea Raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 întrucât nu există motive suplimentare pentru efectuarea celui de-al treilea control fiscal (ocazie cu care au fost emise și cele două acte administrative).

Instanța de fond a reținut că dreptul pozitiv român stabilește că nulitatea, fie că este ea absolută, fie că este relativă, trebuie să fie analizată de către instanța judecătorească sau de către alt organ administrativ competent care să constate intervenția acestei sancțiuni, întrucât nu există nulități de drept, care să producă efecte juridice fără a fi pronunțate de organul competent. Or, singurul organ îndreptățit să constate nulitatea Raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 era Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care a refuzat pronunțarea nulității. Acest din urmă organ fiscal, deși recunoaște și motivează faptul că actele administrative atacate sunt lovite de nulitate, consideră că nu poate pronunța o astfel de sancțiune întrucât acestea sunt nule de drept.

Prin urmare, Curtea a constatat că în sistemul de drept român nu există nulități de drept, care să producă efecte juridice fără intervenția organului competent să constate această stare juridică, întrucât aceasta ar periclita în mod semnificativ securitatea juridică a raporturilor juridice, în condițiile în care fiecare participant ar putea susține că actul care îi este mai puțin favorabil este nul de drept. Mai mult, în materia contenciosului administrativ unde securitatea raporturilor juridice capătă o importanță crescândă a se considera că există nulități de drept și acte administrative nule de drept, constituie o abatere de la prevederile și principiile legii contenciosului administrativ care stabilesc în mod expres căile și modalitățile prin care un act administrativ poate fi înlăturat, context în care acceptarea ideii că există acte administrative nule în mod implicit perturbă echilibrul juridic specific funcționării autorităților publice.

În consecință, instanța a reținut că recunoscând nevalabilitatea Raportului de inspecție fiscală și a Deciziei de impunere dar neconstatând nulitatea acestora, pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a procedat în mod nelegal, încălcând regimul juridic aplicabil nulității actelor administrative, susținerile ambelor pârâte în sens contrar neavând susținere în logica juridică, iar consecința logică a celor constatate chiar de către pârâte era admiterea contestației formulată de către reclamantă. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu arătând în esență următoarele.

Prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de intimata-reclamantă, s-a modificat Sentința nr. 1287 din 25 martie 2008 a Curții de Apel București în sensul admiterii în parte a acțiunii, anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emis de DGFP Sibiu prin care au fost stabilite obligații fiscale în valoare de 22.356.195 RON reprezentând impozit pe profit în valoare de 10.627.051 RON, majorări de întârziere aferente în valoare de 11.135.024 RON, TVA în valoare de 260.663 RON și majorări de întârziere aferente în valoare de 333.457 RON, rezultă că pentru aceste constatări fiscale, prin hotărâre irevocabilă s-a anulat obligația fiscală suplimentară și toate obligațiile subsecvente impuse organelor fiscale subordonate.

Având în vedere că efectul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile este cel al autorității lucrului judecat care privește constatările fiscale, rezulta că, nu se mai poate soluționa nici în calea administrativă de atac cauza care privește refacerea inspecției fiscale în condițiile și pentru impozitele și taxele prevăzute în Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF, iar contestația a fost respinsă ca fiind fără obiect.

Apreciind că i s-a produs o vătămare prin acte administrative intimata a formulat acțiunea în contencios administrativ solicitând ca instanța să anuleze actele administrative iar Curtea de Apel București a admis-o reținând că: - reverificarea aceleiași perioade a fost nelegală, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 102.4-102.6 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală aprobate prin H.G nr. 1050/2004; - instanța supremă nu s-a putut pronunța asupra valabilității actelor administrative emise în efectuarea celui de-al treilea control fiscal; - dreptul român stabilește că nulitatea, fie ea absolută fie că este relativă trebuie să fie analizată de către instanța judecătorească competentă fie de un alt organ administrativ competent, care să constate intervenția acestei sancțiuni, întrucât nu exista nulității de drept care să producă efecte juridice fără a fi pronunțate de organul competent.

Hotărârea instanței a fost dată cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrative, ale art. 2 și 46 din Codul de procedură fiscală coroborat cu dispozițiile art. 106 din Codul de procedură civilă. În primul rând instanța de fond nu a reținut faptul că: Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 a fost emisă de DGFP Sibiu ca urmare a dispoziției obligatorii din actul administrativ dată în soluționarea contestației intimatei, a avut rolul de dispoziție obligatorie pentru structura administrativă subordonată, și a avut în vedere reverificarea societății reclamante pentru impozitul pe profit în valoare de 10.627.051 RON, majorări de întârziere aferente în valoare de 11.135.024 RON, și pentru TVA în valoare de 260.663 RON și majorări de întârziere aferente în valoare de 333.457 RON.

Din aceste elemente rezultă că nu s-au constatat elemente noi, necunoscute organelor fiscale la verificările anterioare, astfel că nu au fost stabilite debite suplimentare, și astfel se poate concluziona că aceste constatări fiscale nu diferă de cele din pct. 1 al Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF. Apoi, având în vedere principiul că ceea ce este nul nu produce efecte "quad nullum est nullum producit effectum", anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 de reverificare are drept efect nulitatea tuturor actelor subsecvente, în mod corect s-a reținut că actele administrative ulterioare emise ca urmare a dispozițiilor obligatorii din Decizia nr. 420/2008 sunt nule de drept, rezultă că în mod corect s-a stabilit că este fără obiect contestația formulată împotriva Deciziei nr. 518 din 3 august 2009 emisă de DGFP Sibiu.

Pronunțarea hotărârii instanței de contencios nu are alt efect decât obținerea unei hotărâri prin care să se constate, încă o dată nulitatea unor acte nule de drept astfel că este lipsită de interes o astfel de acțiune pentru că nu mai există oricum vătămarea produsă de actul administrativ. Având în vedere dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cât timp nu există vătămarea drepturilor intimatei-reclamantei prin act administrativ nu există nici temeiul legal al acțiunii în contencios administrativ și astfel se impune respingerea acțiunii în contencios administrativ a reclamantei. În al doilea rând, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantei cât timp în art. 2 al Codului de procedură fiscală se prevede că: „(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă." Cât timp art. 106 C. proc. civ. instituie regimul nulităților stabilind că „anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare". Așadar, soluția dată în Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 a ANAF-DGSC este corectă iar hotărârea se impune a fi casată.

Cu atât mai mult se impune acesta soluție cu cât Codul de procedură fiscală conține procedura administrativă specială de urmat în vederea constatării din oficiu sau la cerere a nulității actului administrativ, iar în dispozițiile art. 46, se prevede astfel: „Nulitatea actului administrativ fiscal Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia.

Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu." Având în vedere existența acestei dispoziții procedurale înseamnă că instanța de contencios administrative a emis încă o hotărâre care să stabilească nulitatea unor acte administrative a căror nulitate a fost stabilită ca urmare a efectelor autorității de lucru judecat și a trecut peste procedura administrativă prevăzută de legiuitor prin care organul administrativ era obligat și îndreptățit să anuleze actele administrative nule. Chiar în considerentele sale instanța a arătat că nulitatea trebuie constatată fie de instanța judecătoreasca fie de organul administrativ competent, dar nu a observat dispozițiile procedurale care obligă și permit organului fiscal să anuleze actele administrative, având în vedere autoritatea de lucru judecat din Decizia nr. 2050/21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că în dispozițiile legale sunt prevăzute limitativ actele administrative fiscale care pot fi obiect al acțiunii în contencios administrativ și că acesta trebuie să fie vătămător, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 dar, actul a cărei anulare s-a solicitat nu conține nici o vătămare deoarece organele fiscale sunt obligate să anuleze actele subsecvente emise ca urmare a dispozițiilor din Decizia nr. 420/2008 a ANAF și a Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și drept consecință respingerea acțiunii în contencios administrativ.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea hotărârii atacate, în principal în sensul admiterii excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecata, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, având în vedere următoarele: Prin hotărârea recurată, instanța de fond, în mod greșit, a reținut faptul că ANAF a refuzat să se pronunțe asupra legalității Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 și a RIF nr. 6804 din 3 august 2009 întocmite de către DGFP Sibiu, după cum, în mod greșit s-a reținut și faptul că ANAF nu a constatat nulitatea acestor acte administrative.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut și faptul că prin decizia emisă de instituția noastră a considerat că asupra legalității actelor administrative ce fac obiectul prezentului dosar s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010. Mai mult, instanța învestită cu judecarea fondului nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes invocată, iar soluția pronunțată de această instanță este dată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 și a OPANAF nr. 519/2005. În același timp, instanța de fond nu a analizat și nu a motivat soluția sa în ceea ce privește nelegalitatea deciziei de soluționare a contestației, întreaga motivare a hotărârii a avut în vedere motivele invocate de către reclamantă prin acțiune cu privire la nulitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la aceasta, motiv pentru care a admis recursul, a modificat hotărârea atacată în sensul admiterii excepției invocate și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes. Astfel, prin Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva actelor administrative fiscale emise DGFP Sibiu, și a constatat, în esență, că actele administrative sunt nule de drept și nu mai pot produce efecte juridice în raport de soluția pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, reținând, totodată autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește constatările organelor de inspecție fiscală.

De asemenea, prin decizia de soluționare a contestației administrative s-a constatat, în mod expres, faptul că actele administrative ce formează obiectul prezentului dosar nu mai pot produce efecte juridice, întrucât au fost întocmite ca urmare a măsurii de reverificare dispusă de ANAF, prin Decizia nr. 348 din 23 iunie 2008, decizie de soluționare ce a fost anulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel că, prin Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 ce formează obiectul prezentului dosar, ANAF a constatat că aceste acte administrative (decizie de impunere și raport de inspecție fiscală), fiind întocmite în baza unui act administrativ anulat, nu mai pot produce efecte juridice, în raport de principiile de drept "quad nulllum est nullum producit efectum"și "ad imposibilium nulla est obligatio". Pe cale de consecință, nu poate fi reținută motivarea instanței de fond, potrivit căreia ANAF a refuzat să se pronunțe asupra legalității actelor administrative fiscale întocmite de către DGFP Sibiu, întrucât organul de soluționare a constatat, în mod expres, nulitatea actelor administrative. De asemenea, în raport de considerentele Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF nu poate fi reținută nici motivarea instanței de fond cu privire la constatarea nulităților de drept, întrucât, în cauză, s-a constatat această nulitate.

În aceste condiții, întrucât organul de soluționare a contestației a constatat prin decizia de soluționare nulitatea actelor administrative fiscale întocmite de către DGFP Sibiu, instanța de fond, pe de o parte, a făcut o greșită aplicare a legii, iar pe de altă parte, a denaturat și a făcut o greșită interpretare a actului dedus judecății schimbând înțelesul acestuia. Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei de soluționare, în cauză s-a constatat nulitatea celor două acte administrative, raport de inspecție fiscala și decizie de impunere, astfel că nu pot fi reținute motivările instanței de fond sau susținerile reclamantei potrivit cărora organul fiscal nu a fost analizata nulitatea actelor administrative.

Mai mult, din lecturarea deciziei de soluționare a contestației și a cererii de chemare în judecată, se poate observa că acestea cuprind motive identice, în sensul că noile acte administrative fiscale sunt lovite de nulitate având în vedere că acestea au fost întocmite în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, deși decizia de soluționare conține o motivare identică cu cea reținută de instanța de judecată și cea susținută de reclamantă prin acțiune, s-a dispus anularea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, în considerarea faptului că este nemulțumită, nu de cele reținute în considerentele deciziei de soluționare, ci de dispozitivul acesteia, prin care s-a respins ca rămasă fără obiect contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Astfel, soluția de respingere a contestației administrative ca rămasă fără obiect, nu prejudiciază în nici un fel pe reclamantă, întrucât în ceea ce privește decizia de impunere și raportul de inspecție s-a reținut că acestea nu pot produce efecte juridice în raport de Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că au fost emise în baza unui act administrativ anulat irevocabil. Soluția dată nu o prejudiciază pe reclamantă având în vedere, pe de o parte faptul că, prin decizie, s-a reținut nulitatea actelor administrative așa cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte faptul că, motivele de nulitate invocate de reclamantă în contestația administrativă nu mai puteau fi analizate, întrucât organul de soluționare a constatat că, în cauză, este incident principiul potrivit căruia ceea ce este nul produce efecte nule.

Prin urmare, având în vedere motivul de nulitate reținut în decizia de soluționare, în mod corect, s-a reținut că analizarea motivelor de nulitate a actelor administrative invocate prin contestația administrativă care vizau fondul acestora nu mai pot fi analizate, contestația administrativă fiind rămasă fără obiect. În raport de cele învederate anterior, este evident că reclamanta nu justifică un interes în promovarea unei căi de atac împotriva acestor acte administrative, aceasta nefiind prejudiciată prin faptul că celelalte motive de nulitate a actelor administrative nu au mai fost analizate de către organul de soluționare a contestației, motiv pentru care s-a respins contestația ca rămasă fără obiect.

În sensul celor arătate mai sus, sunt incidente prevederile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea 554/2004, potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ orice persoană vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ. Or, în cauză, reclamanta nu justifică nici vătămarea produsă prin decizia de soluționare a contestației și, implicit, nici interesul legitim pentru a se adresa instanței de contencios cu o cerere de chemare în judecată, prin care instanța să constate aceleași aspecte ce au fost reținute și de organele de soluționare a contestației administrative, din moment ce s-a reținut, în mod expres, și explicit faptul că decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală nu mai produc efecte.

În concluzie, având în vedere cele arătate anterior, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției invocate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes. În ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 de soluționare a contestației, în mod corect, organele de soluționare a contestației, au constatat că, în cauză, este incidentă excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că actele administrative nu mai pot produce efecte juridice. În acest sens, prevederile art. 213 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003 potrivit cărora "Organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei". Iar, potrivit dispozițiilor pct. 9.4 din OPANAF nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, "Excepțiile de fond în procedura de soluționare a contestațiilor pot fi următoarele: necompetența organului care a încheiat actul contestat, prescripția, excepția prevăzută de art. 102 alin. (3) C. proc.

fisc., republicat, autoritatea de lucru judecat etc." De asemenea, potrivit dispozițiilor pct. 12.1 din OPANAF nr. 519/2005, contestația poate fi respinsă ca neîntemeiată, ca nemotivată, ca rămasă fără obiect sau ca inadmisibilă, iar potrivit pct. 12.4 din OPANAF nr. 519/2005, prin decizie se poate constata autoritatea de lucru judecat atunci când există identitate de obiect, părți și cauză. Pe cale de consecință, în raport de normele ce reglementează soluționarea contestației administrative, decizia emisă de ANAF este temeinică și legală, având în vedere, pe de o parte faptul că, prin aceasta s-a constatat autoritatea de lucru judecat, precum și faptul că actele administrative nu mai pot produce efecte juridice, iar, pe de altă parte faptul că, singura soluție ce putea fi dată era de respingere a contestației ca rămasă fără obiect, întrucât motivele invocate nu mai puteau fi analizate.

Aceasta era singura soluție pe care organele de soluționare o puteau da, întrucât potrivit prevederilor art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "În soluționarea contestației organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării". Astfel că, organul de soluționare a contestației, luând act că în cauză este incidentă excepția autorității de lucru judecat și drept urmare actele administrative nu mai pot produce efecte juridice, nu mai putea analiza motivele invocate de reclamantă prin contestație întrucât acestea vizau fondul actelor administrative.

Sub acest aspect, soluția instanței de fond este lipsită de temei legal, întrucât a dispus anularea deciziei de soluționare pe motiv că organul de soluționare a refuzat să se pronunțe asupra contestației administrative, însă așa cum s-a arătat în precedent, în condițiile în care s-a constatat nulitatea deciziei de impunere și a RIF, motivele contestației nu mai putea fi analizate deoarece vizau fondul actelor administrative. De asemenea, s-a făcut și o aplicare greșită a legii, având în vedere că instanța de fond nu a analizat legalitatea deciziei de soluționare a contestației în raport de prevederile legale indicate anterior din O.G. nr. 92/2003 și OPANAF nr. 519/2005, soluția dată fiind singura posibilă în raport de textele de lege incidente, respectiv constatarea nulității actelor administrative și a autorității de lucru judecat, iar, pe fond, respingerea ca rămasă fără obiect a contestației administrative.

Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de procedură civilă. În acest sens, organul de soluționare a contestației administrative a avut în vedere prevederile art. 106 C. proc. civ. conform cărora "Anularea unui act de procedura atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare". Ori, instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea soluției faptul că prin decizia de soluționare s-a constatat nulitatea actelor administrative, iar motivul pentru care au constatat aceasta nulitate este acela că decizia de impunere și RIF întocmite de DGFP Sibiu nu puteau avea o existență de sine stătătoare, ci aceste au fost încheiate în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil de Înalta Curte.

Din punct de vedere procedural, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a luat act de sentința instanței judecătorești, potrivit căreia au fost anulate atât Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, cât și Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emise de DGFP Sibiu, a constatat că există autoritate de lucru judecat, a constatat nulitatea acestor noi acte administrative ce fac obiectul prezentului dosar, și având în vedere că obiectul contestației nu mai există, a procedat la respingerea contestația ca rămasă fără obiect, în condițiile în care motivele contestației administrative vizau aspecte de fond. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare. Problema de drept cu care a fost învestit judecătorul fondului și a cărei rezolvare de către instanță este contestată de cele două recurente privește efectele juridice ale Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală în soluționarea contestației formulată de către reclamantă, în privința actelor administrativ fiscale întocmite de organele de control cu ocazia celui de-al treilea control efectuat în privința SC R.M.G.C. SA, raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, în condițiile în care decizia nr. 420/2008 a fost anulată de către instanța de judecată.

Mai exact, dacă, în aceste circumstanțe, actele administrativ fiscale amintite trebuie să fie supuse controlului de legalitate al organului administrativ competent/instanței de judecată, din moment ce acestea sunt nelegale. Judecătorul fondului a reținut că instanța supremă s-a pronunțat în mod irevocabil în sensul că nu existau motive suplimentare pentru al doilea control efectuat la reclamantă, anulând astfel decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, astfel că se impune concluzia că nu există motive suplimentare nici pentru al treilea control, finalizat prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009. În aceste condiții, a reținut instanța, cum decizia mai sus amintită a reprezentat temeiul celui de-al treilea control fiscal, rezultă că actele emise cu ocazia controlului efectuat sunt nelegale.

Instanța de fond nu a împărtășit opinia autorităților publice pârâte, care, deși au recunoscut nevalabilitatea actelor administrativ fiscale întocmite ca urmare a celui de-al treilea control, nu au procedat la anularea acestora, cu motivarea că sunt nule de drept astfel că cererea reclamantei este, în același timp, lipsită de interes și lipsită de obiect. Conform primei instanțe, în sistemul de drept român nu există nulități de drept care să producă efecte juridice fără intervenția organului competent să constate acest lucru, astfel că reținând că actele contestate sunt nelegale a admis acțiunea reclamantei și le-a anulat.

Înalta Curte reține că în speță, părțile litigante sunt de acord că cel de-al treilea control fiscal efectuat la reclamantă este lipsit de bază legală, în condițiile în care Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, temeiul efectuării controlului în discuție a fost anulată de către instanța de judecată și, prin urmare, actele administrativ fiscale întocmite, raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, sunt nelegale. Pârâtele intimate susțin însă că respectivele acte administrativ fiscale sunt nule de drept și nu mai pot produce efecte juridice în raport de soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, astfel că nu este necesară, în aceste condiții, anularea lor.

Înalta Curte, în deplin acord cu prima instanță, susține că nulitatea în dreptul român trebuie întotdeauna să fie constatată de către cel care are competența conferită prin lege, fie o instanță de judecată, fie un alt organ. A admite punctul de vedere al pârâtelor înseamnă, practic, a pune în discuție efectivitatea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru că s-ar ajunge la concluzia că ar putea exista acte administrative, invalide din punct de vedere juridic, a căror contestare, în baza actului normativ precitat, ar fi inutilă, or, un astfel de raționament este inacceptabil. Nu există nicio îndoială că raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 sunt nelegale, în condițiile în care instanța supremă s-a pronunțat asupra legalității Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, care a stat la baza actelor administrative atacate în prezenta cauză, și a anulat decizia respectivă.

Cum nu există însă nulități de drept care să producă efecte juridice fără a fi pronunțate de organul competent, soluția pe care Agenția Națională de Administrare Fiscală a dat-o prin Decizia nr. 152/2010 este nelegală deoarece a respins contestația, în loc să o admită și să anuleze actele atacate. În consecință, nici excepțiile invocate de recurente nu sunt fondate. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, aceasta nu este întemeiată întrucât, din moment ce prin Decizia administrativă nr. 152 din 26 mai 2010 contestația reclamantei a fost respinsă, actele administrativ fiscale contestate de către SC R.M.G.C. SA au rămas în ființă și ar putea fi puse oricând în executare, indiferent de faptul că opinia pârâților la momentul soluționării contestației era aceea că actele administrative în discuție erau nule de drept.

Altfel spus, interesul protejat de lege al reclamantei este acela de a obține în justiție desființarea unor acte infralegislative, invalide din punct de vedere juridic, în procedura instituită prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, rezultă cu puterea evidenței că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ. Sub acest aspect, este de reținut că prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010 au fost anulate alte acte administrativ fiscale decât cele contestate în prezenta cauză, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 și Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, astfel că în consecință, rezultă că între cele două dosare nu există identitate de obiect și cauză.

La fel, nu se poate reține nici lipsa de obiect, după cum susțin recurentele. Obiectul acțiunii, astfel cum a precizat reclamanta, îl reprezintă actele administrativ fiscale emise în cel de-al treilea control fiscal asupra cărora anterior nu se pronunțase nici instanța de judecată și nici organul administrativ competent. Așadar, interpretarea regulilor instituite în Codul de procedură fiscală, precum și în actele subsecvente acestuia, invocate de pârâte în recursurile lor, este eronată, în raport de considerentele mai sus expuse. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că recursurile sunt nefondate le va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva Sentinței nr. 1945 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012. Procesat de GGC - DG