ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 299/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 299/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Prin cererea
înregistrată sub nr. 6916/2/2010 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta
SC R.M.G.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de
Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu anularea Raportului de
inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea Deciziei de impunere nr. 518 din
3 august 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
Sibiu, anularea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 privind soluționarea
contestației formulată de S.C. R.M.G.C. S.A., sub nr. 908365 din 21 septembrie
2009 și reînregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală sub nr.
907558 la 30 aprilie 2010, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor
de judecată.
Pârâta Agenția
Naționala de Administrare Fiscala a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea, în principal, ca lipsită de interes a cererii de chemare în
judecată formulată de către reclamanta SC R.M.G.C. SA, în condițiile în care
prin decizia de soluționare a contestației s-a reținut că acestea nu pot
produce efecte juridice, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, ca netemeinică.
Prin Sentința nr.
1945 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea
formulată de reclamanta SC R.M.G.C. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția
Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, a fost anulat
raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de DGFPJ Sibiu,
decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 emisă de către aceeași pârâtă,
precum și decizia nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de către ANAF - DGSC.
Instanța a respins ca
neîntemeiată excepția lipsei de interes.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța a reținut că, în fapt, în privința reclamantei
pârâtele au efectuat trei activități de control fiscal, finalizate cu emiterea
unei decizii de impunere și a unei decizii de soluționare a contestațiilor succesive
formulate de către aceasta.
În concret, în
privința primului control, Curtea a reținut că impozitul pe profit și taxa pe
valoare adăugată, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, au
făcut obiectul unor verificări fiscale, după cum urmează:
- impozitul pe profit
a fost verificat de organele de control fiscal din cadrul D.G.F.P. Alba în
cadrul inspecției fiscale finalizate prin Raportul de inspecție fiscală nr.
400.656 din 11 februarie 2005;
- taxa pe valoare
adăugată a fost, de asemenea, verificată de organele de specialitate din cadrul
D.G.F.P. Alba, în cadrul procedurilor de control ulterior, declanșate ca urmare
a cererilor de rambursare și compensare a TVA depuse de societate în perioada
vizată, control finalizat prin procesele-verbale de control nr. 47 din 10
martie 2003, nr. 142 din 3 iunie 2003, nr. 298 din 30 iulie 2003, nr. 378 din
10 septembrie 2003, nr. 380 din 12 septembrie 2003 etc., depuse la dosarul
cauzei.
În urma acestor
inspecții fiscale nu au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în
sarcina reclamantei, iar în privința TVA s-a stabilit că reclamanta are dreptul
de a-i fi rambursată TVA de la bugetul de stat potrivit cu deconturile
întocmite de aceasta.
Cu privire la cel
de-al doilea control, instanța a reținut că a vizat taxa pe valoare adăugată și
impozitul pe profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003- 31 decembrie 2004.
Astfel reclamanta a
fost supusă unei reverificări fiscale, reverificare în urma căreia au fost
emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu
Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și Decizia de impunere
nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite suplimentar în sarcina
reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 22.356.195 RON (compusă din
10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, 11.135.024 RON,
reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit
suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată stabilită
suplimentar și 333457 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei
pe valoare adăugată).
Împotriva actelor
administrative mai sus menționate, reclamanta a formulat contestație
administrativă, solicitând Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor
revocarea Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și a
Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008.
Organul administrativ
competent pentru soluționarea contestației administrative formulate de
reclamantă, prin Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția
Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor, concluzionează că, în raport de temeiul legal care
reglementează reverificarea acelorași impozite și taxe pe aceeași perioadă, nu
se pot identifica date suplimentare, așa cum sunt ele definite de legiuitor,
necunoscute organelor de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale a
Finanțelor Publice Alba la data efectuării controalelor, în vederea rambursării
taxei pe valoarea adăugată și a celui materializat prin raportul de inspecție
fiscală nr. 400656 din 11 februarie 2005 care, în conformitate cu prevederile
legale aplicabile în materie, să poată justifica desființarea deciziei de
impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 emisă în baza raportului de inspecție fiscală
nr. 4014 din 20 iunie 2008, pentru suma totală de 22.356.195 RON, urmând ca
organele inspecție fiscală, altele decât cele care au întocmit decizia de
impunere contestată, să procedeze la o nouă verificare a acelorași impozite și
taxe, pe aceeași perioadă, ținând cont de prevederile legale aplicabile în
speță, precum și de cele precizate în decizie.
Prin Sentința civilă
nr. 1287 din 25 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de interes,
lipsei de obiect și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâte și a admis
în parte acțiunea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 420 din 16
decembrie 2008, dispunând anularea pct. 1 din Decizia nr. 420/2008 emisă de
Agenția Naționala de Administrare Fiscal - Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor, în privința desființării Deciziei de impunere nr. 348 din 23
iunie 2008 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie
2008 întocmite de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu și a
deciziei de procedare la o nouă verificare a acelorași impozite și taxe pe
aceeași perioadă; de asemenea, a fost obligată pârâta Agenția Naționala de
Administrare Fiscală să soluționeze pe fond contestația reclamantei formulată
împotriva Deciziei nr. 348/2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.
4014/2008, menținând punctul 2 din Decizia nr. 420/2008.
Împotriva Sentinței
civile nr. 1287 din 25 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,
reclamanta a formulat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie
2010, pronunțată în Dosarul nr. 7184/2/2008 a admis recursul și a dispus
modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii și
anulării punctului 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția
Națională de Administrare Fiscală, a deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie
2008 și a raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, emise de
pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu.
Instanța a constatat
că pârâtele au procedat la efectuarea celui de-al treilea control fiscal asupra
reclamantei, astfel că în temeiul deciziei nr. 420/16 decembrie 2008 emisă de
Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Județului Sibiu a procedat la reverificarea acelorași taxe și
impozite pentru aceeași perioadă fiscală întocmindu-se Raportul de inspecție
fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august
2009, prin care s-au constatat în sarcina reclamantei obligații de plată
suplimentare în cuantum de 21.762.075 RON.
Împotriva actelor
administrative mai sus menționate, reclamanta a formulat contestație administrativă,
înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr.
908365 din 21 septembrie 2009.
Prin Decizia nr.
423/02 decembrie 2009 Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din
cadrul ANAF a suspendat soluționarea contestației formulată de reclamantă,
având în vedere că Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 era supusă controlului
instanței judecătorești în Dosarul nr. 7184/2/2008.
Ulterior pronunțării
Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr.
420 din 16 decembrie 2008, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor
din cadrul ANAF a procedat la repunerea pe rol a contestației formulate de
reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009
și a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009, soluționând contestația în
sensul respingerii acesteia ca rămasă fără obiect, luându-se act de soluția
pronunțată prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr.
7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, de anulare a Deciziei
de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.
4014 din 20 iunie 2008 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Județului Sibiu.
În raport de această
situație de fapt, Curtea a reținut că actele atacate, respectiv Raportul de
inspecție fiscală NR. 6804 din 3 august 2009, Decizia de impunere NR. 518 din 3
august 2009 și Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 (privind soluționarea
contestației formulată în cadrul celui de-al treilea control) sunt nelegale.
După cum rezultă în
mod expres din cuprinsul Raportului de inspecție fiscală atacat, instanța
constată că temeiul celui de-al treilea control este reprezentat de Decizia nr.
420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cu alte cuvinte, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenția
Națională de Administrare Fiscală constituie temei atât pentru Raportul de
inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât și pentru Decizia de impunere
nr. 518 din 3 august 2009.
Înalta Curte de
Casație și Justiție prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunțată în
dosarul nr. 7184/2/2008 a anulat în mod irevocabil Decizia nr. 420 din 16 decembrie
2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, lăsând astfel fără
temei atât Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 cât și
Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009.
Direcția de
Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, deși a recunoscut juridic această
stare de lucruri, în mod nelegal a refuzat să dea și efecte acestei stări de
fapt, în sensul de a anula actele administrative atacate.
Curtea a constatat că
Raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât și Decizia de
impunere nr. 518 din 3 august 2009 reprezintă concretizarea celui de-al treilea
control fiscal exercitat asupra acelorași taxe și asupra aceleiași perioade
fiscale.
Potrivit art. 105
alin. (3) C. proc. fisc., care consacră principiul unicității fiscale,
inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă,
contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru
fiecare perioadă supusă impozitării.
Prin excepție,
conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei
anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data
împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute
inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care
influențează rezultatele acestora.
În aplicarea acestui
text de lege, art. 102.4 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de
procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 dispune că datele
suplimentare, necunoscute organelor de inspecție fiscală la data efectuării
inspecției fiscale la un contribuabil, pe care se fundamentează decizia de
reverificare a unei anumite perioade, pot rezulta în situații cum sunt:
a) efectuarea unui
control încrucișat, potrivit prevederilor art. 94 alin. (1) lit. c) C. proc.
fisc., asupra documentelor justificative ale unui grup de contribuabili din
care face parte și contribuabilul în cauză;
b) obținerea pe
parcursul acțiunilor de inspecție fiscală efectuate la alți contribuabili a
unor documente sau informații suplimentare referitoare la activitatea
contribuabilului, într-o perioadă care a fost deja supusă inspecției fiscale;
c) solicitări ale
organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituții îndreptățite
potrivit legii;
d) informații obținute
în orice alt mod, de natură să modifice rezultatele controlului fiscal
anterior".
De asemenea, art.
102.6.din Normele Metodologice prevede: "Organul fiscal competent poate
solicita, până la împlinirea termenului de prescripție prevăzut la art. 88 C.
proc. fisc., reverificarea unei perioade impozabile, prin întocmirea unui
referat în care sunt prezentate motivele solicitării. Referatul este supus
aprobării conducătorului organului de inspecție fiscală competent, iar după
aprobare se programează acțiunea de inspecție fiscală".
Instanța de fond a
reținut că în cauza dedusă judecății, reclamanta a fost supusă unei
reverificări fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată și impozitul pe
profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, reverificare în
urma căreia au fost emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Județului Sibiu Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 și
Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite
suplimentar în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de
22.356.195 RON (compusă din 10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit
suplimentar, 11.135.024 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente
impozitului pe profit stabilit suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe
valoare adăugată stabilită suplimentar și 333.457 RON, reprezentând majorări de
întârziere aferente taxei pe valoare adăugată).
Cu privire la aceste
motive suplimentare pentru reverificare, instanța de fond a reținut că Înalta
Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în mod irevocabil, stabilind că nu
existau motive suplimentare nici pentru cel de-al doilea control, anulând
astfel și Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 care a constituit temeiul
pentru cel de-al treilea control fiscal.
În consecință, Curtea
a reținut că în mod irevocabil s-a stabilit faptul că nu există motive
suplimentare pentru reverificare nici pentru al doilea control, implicit nici
pentru al treilea control materializat prin emiterea actelor administrative
atacate. Această constatare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a intrat în
autoritatea lucrului judecat.
Susținerea pârâtei
Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor conform căreia instanța
supremă s-a pronunțat inclusiv asupra valabilității actelor administrative
emise în efectuarea celui de-al treilea control fiscal nu poate fi reținută,
întrucât instanța judecătorească a fost învestită doar cu cenzurarea celui
de-al doilea control fiscal, căci la momentul formulării cererii de chemare în
judecată, cel de-al treilea control fiscal nu exista.
Astfel, instanța a
reținut aplicabilitatea dreptului la securitate fiscală, ca unul din drepturile
fundamentale ale contribuabilului în cadrul inspecției fiscale, drept consacrat
prin dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.
În consecință,
instanța a reținut apărarea reclamantei în sensul că: reverificarea este
posibilă nu pentru orice date necunoscute organului fiscal la data efectuării
controlului, ci doar pentru datele noi care nu erau incluse în evidențele și
documentele societății existente la data controlului; în consecință, dacă
aceste date erau necunoscute organului de control datorită nepriceperii sau
lipsei de diligență a acestuia, reverificarea nu este admisibilă. O
interpretare în sens larg a noțiunii de date "necunoscute organului
fiscal" ar duce, practic, la anularea regulii prevăzute la art. 105 alin.
(3) C. proc. fisc.
În doctrina juridică
europeană, sunt consacrate principiul securității juridice și încrederii, care
se referă la dreptul contribuabilului de a beneficia de o conduită stabilă a
autorității fiscale, administrația trebuind să-și precizeze poziția în mod clar
în toate cazurile care-i sunt prezentate și să nu rămână la nivelul unor
aprecieri vagi, precum și principiul rezonabilității și al interzicerii
arbitrariului, care dispune că în materiile în care autoritatea administrativă
are o anumită putere de apreciere, utilizarea acesteia nu poate fi
discreționară.
Astfel, în măsura în
care elementele situației de fapt au fost accesibile organului de inspecție
fiscală cu ocazia controlului efectuat inițial, acesta analizând impozitul sau
taxa respectivă pentru o anumită perioadă, faptul că nu au fost analizate chiar
toate operațiunile relevante referitoare la impozitul respectiv în perioada
analizată nu poate constitui un motiv de reluare a inspecției fiscale.
Instanța de fond a
reținut că practica instanței supreme este constantă în a aprecia că aceeași
societate comercială nu poate fi controlată pentru aceeași perioadă impozabilă
și pentru aceleași impozite, dacă nu au apărut date suplimentare necunoscute
organului fiscal la data efectuării primului control, soluția fiind, în
consecință, anularea actelor administrativ - fiscale încheiate cu ocazia celui
de-al doilea control fiscal.
În același sens este
și jurisprudența europeană dar și practica Agenției Naționale de Administrare
Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, motiv pentru care
instanța de fond a concluzionat că actele administrativ - fiscale contestate au
fost emise cu încălcarea principiului unicității fiscale și principiului
european al securității juridice și încrederii, principiului protecției
așteptărilor legitime și principiului rezonabilității și al interzicerii
arbitrariului, principii consacrate în legislația și jurisprudența europeană,
întrucât nu au existat motive suplimentare care să determine cel de-al treilea
control, astfel cum în mod irevocabil a stabilit Înalta Curte de Casație și
Justiție.
În fapt, pârâta
Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins contestația
formulată de către reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală
respectiv a Deciziei de impunere, susținându-se că Decizia nr. 2050 din 21
aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de
Casație și Justiție a lăsat fără obiect această contestație.
Anularea deciziei nr.
420 din 16 decembrie 2006 atrage și nulitatea Raportului de inspecție fiscală
nr. 6804 din 3 august 2009 respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3
august 2009 întrucât nu există motive suplimentare pentru efectuarea celui
de-al treilea control fiscal (ocazie cu care au fost emise și cele două acte
administrative).
Instanța de fond a
reținut că dreptul pozitiv român stabilește că nulitatea, fie că este ea
absolută, fie că este relativă, trebuie să fie analizată de către instanța
judecătorească sau de către alt organ administrativ competent care să constate
intervenția acestei sancțiuni, întrucât nu există nulități de drept, care să
producă efecte juridice fără a fi pronunțate de organul competent. Or, singurul
organ îndreptățit să constate nulitatea Raportului de inspecție fiscală nr.
6804 din 3 august 2009, respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august
2009 era Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care a refuzat
pronunțarea nulității. Acest din urmă organ fiscal, deși recunoaște și
motivează faptul că actele administrative atacate sunt lovite de nulitate,
consideră că nu poate pronunța o astfel de sancțiune întrucât acestea sunt nule
de drept.
Prin urmare, Curtea a
constatat că în sistemul de drept român nu există nulități de drept, care să
producă efecte juridice fără intervenția organului competent să constate
această stare juridică, întrucât aceasta ar periclita în mod semnificativ
securitatea juridică a raporturilor juridice, în condițiile în care fiecare
participant ar putea susține că actul care îi este mai puțin favorabil este nul
de drept. Mai mult, în materia contenciosului administrativ unde securitatea
raporturilor juridice capătă o importanță crescândă a se considera că există
nulități de drept și acte administrative nule de drept, constituie o abatere de
la prevederile și principiile legii contenciosului administrativ care stabilesc
în mod expres căile și modalitățile prin care un act administrativ poate fi
înlăturat, context în care acceptarea ideii că există acte administrative nule
în mod implicit perturbă echilibrul juridic specific funcționării autorităților
publice.
În consecință,
instanța a reținut că recunoscând nevalabilitatea Raportului de inspecție
fiscală și a Deciziei de impunere dar neconstatând nulitatea acestora, pârâta
Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a procedat în mod nelegal,
încălcând regimul juridic aplicabil nulității actelor administrative, susținerile
ambelor pârâte în sens contrar neavând susținere în logica juridică, iar
consecința logică a celor constatate chiar de către pârâte era admiterea
contestației formulată de către reclamantă.
Împotriva sentinței
instanței de fond a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a
județului Sibiu arătând în esență următoarele.
Prin Decizia civilă
nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
irevocabilă, a fost admis recursul declarat de intimata-reclamantă, s-a
modificat Sentința nr. 1287 din 25 martie 2008 a Curții de Apel București în
sensul admiterii în parte a acțiunii, anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din
16 decembrie 2008 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie
2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emis de
DGFP Sibiu prin care au fost stabilite obligații fiscale în valoare de
22.356.195 RON reprezentând impozit pe profit în valoare de 10.627.051 RON,
majorări de întârziere aferente în valoare de 11.135.024 RON, TVA în valoare de
260.663 RON și majorări de întârziere aferente în valoare de 333.457 RON,
rezultă că pentru aceste constatări fiscale, prin hotărâre irevocabilă s-a
anulat obligația fiscală suplimentară și toate obligațiile subsecvente impuse
organelor fiscale subordonate.
Având în vedere că
efectul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile este cel al
autorității lucrului judecat care privește constatările fiscale, rezulta că, nu
se mai poate soluționa nici în calea administrativă de atac cauza care privește
refacerea inspecției fiscale în condițiile și pentru impozitele și taxele
prevăzute în Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF, iar contestația a
fost respinsă ca fiind fără obiect.
Apreciind că i s-a
produs o vătămare prin acte administrative intimata a formulat acțiunea în
contencios administrativ solicitând ca instanța să anuleze actele
administrative iar Curtea de Apel București a admis-o reținând că:
- reverificarea
aceleiași perioade a fost nelegală, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.
102.4-102.6 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală
aprobate prin H.G nr. 1050/2004;
- instanța supremă nu
s-a putut pronunța asupra valabilității actelor administrative emise în
efectuarea celui de-al treilea control fiscal;
- dreptul român
stabilește că nulitatea, fie ea absolută fie că este relativă trebuie să fie
analizată de către instanța judecătorească competentă fie de un alt organ
administrativ competent, care să constate intervenția acestei sancțiuni,
întrucât nu exista nulității de drept care să producă efecte juridice fără a fi
pronunțate de organul competent.
Hotărârea instanței a
fost dată cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr.
554/2004 privind contenciosul administrative, ale art. 2 și 46 din Codul de
procedură fiscală coroborat cu dispozițiile art. 106 din Codul de procedură
civilă.
În primul rând
instanța de fond nu a reținut faptul că:
Decizia de impunere
nr. 518 din 3 august 2009 a fost emisă de DGFP Sibiu ca urmare a dispoziției obligatorii
din actul administrativ dată în soluționarea contestației intimatei, a avut
rolul de dispoziție obligatorie pentru structura administrativă subordonată, și
a avut în vedere reverificarea societății reclamante pentru impozitul pe profit
în valoare de 10.627.051 RON, majorări de întârziere aferente în valoare de
11.135.024 RON, și pentru TVA în valoare de 260.663 RON și majorări de
întârziere aferente în valoare de 333.457 RON.
Din aceste elemente
rezultă că nu s-au constatat elemente noi, necunoscute organelor fiscale la
verificările anterioare, astfel că nu au fost stabilite debite suplimentare, și
astfel se poate concluziona că aceste constatări fiscale nu diferă de cele din
pct. 1 al Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF.
Apoi, având în vedere
principiul că ceea ce este nul nu produce efecte "quad nullum est nullum
producit effectum", anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie
2008 de reverificare are drept efect nulitatea tuturor actelor subsecvente, în
mod corect s-a reținut că actele administrative ulterioare emise ca urmare a
dispozițiilor obligatorii din Decizia nr. 420/2008 sunt nule de drept, rezultă
că în mod corect s-a stabilit că este fără obiect contestația formulată
împotriva Deciziei nr. 518 din 3 august 2009 emisă de DGFP Sibiu.
Pronunțarea hotărârii
instanței de contencios nu are alt efect decât obținerea unei hotărâri prin
care să se constate, încă o dată nulitatea unor acte nule de drept astfel că
este lipsită de interes o astfel de acțiune pentru că nu mai există oricum
vătămarea produsă de actul administrativ.
Având în vedere
dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ cât timp nu există vătămarea drepturilor intimatei-reclamantei
prin act administrativ nu există nici temeiul legal al acțiunii în contencios
administrativ și astfel se impune respingerea acțiunii în contencios
administrativ a reclamantei.
În al doilea rând, se
impune admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii
reclamantei cât timp în art. 2 al Codului de procedură fiscală se prevede că:
„(2) Prezentul cod
constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor,
contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.
(3) Unde prezentul
cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă."
Cât timp art. 106 C.
proc. civ. instituie regimul nulităților stabilind că „anularea unui act de
procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu
pot avea o existență de sine stătătoare". Așadar, soluția dată în Decizia
nr. 152 din 26 mai 2010 a ANAF-DGSC este corectă iar hotărârea se impune a fi
casată.
Cu atât mai mult se
impune acesta soluție cu cât Codul de procedură fiscală conține procedura
administrativă specială de urmat în vederea constatării din oficiu sau la
cerere a nulității actului administrativ, iar în dispozițiile art. 46, se
prevede astfel:
„Nulitatea actului
administrativ fiscal
Lipsa unuia dintre
elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și
calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori
denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii
persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43
alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau
din oficiu."
Având în vedere
existența acestei dispoziții procedurale înseamnă că instanța de contencios
administrative a emis încă o hotărâre care să stabilească nulitatea unor acte
administrative a căror nulitate a fost stabilită ca urmare a efectelor
autorității de lucru judecat și a trecut peste procedura administrativă
prevăzută de legiuitor prin care organul administrativ era obligat și
îndreptățit să anuleze actele administrative nule.
Chiar în
considerentele sale instanța a arătat că nulitatea trebuie constatată fie de
instanța judecătoreasca fie de organul administrativ competent, dar nu a
observat dispozițiile procedurale care obligă și permit organului fiscal să
anuleze actele administrative, având în vedere autoritatea de lucru judecat din
Decizia nr. 2050/21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere că în
dispozițiile legale sunt prevăzute limitativ actele administrative fiscale care
pot fi obiect al acțiunii în contencios administrativ și că acesta trebuie să
fie vătămător, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 dar, actul a cărei
anulare s-a solicitat nu conține nici o vătămare deoarece organele fiscale sunt
obligate să anuleze actele subsecvente emise ca urmare a dispozițiilor din
Decizia nr. 420/2008 a ANAF și a Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune admiterea recursului, casarea
hotărârii atacate și drept consecință respingerea acțiunii în contencios
administrativ.
Împotriva aceleiași
sentințe a declarat recurs și Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin
care a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea hotărârii atacate,
în principal în sensul admiterii excepției lipsei de interes a cererii de
chemare în judecata, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul
respingerii acțiunii ca nefondată, având în vedere următoarele:
Prin hotărârea
recurată, instanța de fond, în mod greșit, a reținut faptul că ANAF a refuzat
să se pronunțe asupra legalității Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august
2009 și a RIF nr. 6804 din 3 august 2009 întocmite de către DGFP Sibiu, după
cum, în mod greșit s-a reținut și faptul că ANAF nu a constatat nulitatea
acestor acte administrative.
De asemenea, în mod
greșit s-a reținut și faptul că prin decizia emisă de instituția noastră a
considerat că asupra legalității actelor administrative ce fac obiectul
prezentului dosar s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010.
Mai mult, instanța
învestită cu judecarea fondului nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de
interes invocată, iar soluția pronunțată de această instanță este dată cu
încălcarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 și a OPANAF nr. 519/2005.
În același timp,
instanța de fond nu a analizat și nu a motivat soluția sa în ceea ce privește
nelegalitatea deciziei de soluționare a contestației, întreaga motivare a
hotărârii a avut în vedere motivele invocate de către reclamantă prin acțiune
cu privire la nulitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție
fiscală.
În ceea ce privește
excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, instanța de fond a omis
să se pronunțe cu privire la aceasta, motiv pentru care a admis recursul, a
modificat hotărârea atacată în sensul admiterii excepției invocate și, pe cale
de consecință, a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes.
Astfel, prin Decizia
nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, a fost soluționată contestația
administrativă formulată de reclamantă împotriva actelor administrative fiscale
emise DGFP Sibiu, și a constatat, în esență, că actele administrative sunt nule
de drept și nu mai pot produce efecte juridice în raport de soluția pronunțata
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și
fiscal, prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, reținând, totodată
autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește constatările organelor de
inspecție fiscală.
De asemenea, prin
decizia de soluționare a contestației administrative s-a constatat, în mod
expres, faptul că actele administrative ce formează obiectul prezentului dosar
nu mai pot produce efecte juridice, întrucât au fost întocmite ca urmare a
măsurii de reverificare dispusă de ANAF, prin Decizia nr. 348 din 23 iunie
2008, decizie de soluționare ce a fost anulată de către Înalta Curte de Casație
și Justiție.
Astfel că, prin
Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 ce formează obiectul prezentului dosar, ANAF a
constatat că aceste acte administrative (decizie de impunere și raport de
inspecție fiscală), fiind întocmite în baza unui act administrativ anulat, nu
mai pot produce efecte juridice, în raport de principiile de drept "quad
nulllum est nullum producit efectum"și "ad imposibilium nulla est
obligatio".
Pe cale de consecință,
nu poate fi reținută motivarea instanței de fond, potrivit căreia ANAF a
refuzat să se pronunțe asupra legalității actelor administrative fiscale
întocmite de către DGFP Sibiu, întrucât organul de soluționare a constatat, în
mod expres, nulitatea actelor administrative.
De asemenea, în
raport de considerentele Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF nu
poate fi reținută nici motivarea instanței de fond cu privire la constatarea
nulităților de drept, întrucât, în cauză, s-a constatat această nulitate.
În aceste condiții,
întrucât organul de soluționare a contestației a constatat prin decizia de
soluționare nulitatea actelor administrative fiscale întocmite de către DGFP
Sibiu, instanța de fond, pe de o parte, a făcut o greșită aplicare a legii, iar
pe de altă parte, a denaturat și a făcut o greșită interpretare a actului dedus
judecății schimbând înțelesul acestuia.
Prin urmare, având în
vedere considerentele deciziei de soluționare, în cauză s-a constatat nulitatea
celor două acte administrative, raport de inspecție fiscala și decizie de
impunere, astfel că nu pot fi reținute motivările instanței de fond sau
susținerile reclamantei potrivit cărora organul fiscal nu a fost analizata
nulitatea actelor administrative.
Mai mult, din
lecturarea deciziei de soluționare a contestației și a cererii de chemare în
judecată, se poate observa că acestea cuprind motive identice, în sensul că
noile acte administrative fiscale sunt lovite de nulitate având în vedere că
acestea au fost întocmite în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil
de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, deși decizia
de soluționare conține o motivare identică cu cea reținută de instanța de
judecată și cea susținută de reclamantă prin acțiune, s-a dispus anularea
Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, în considerarea faptului că
este nemulțumită, nu de cele reținute în considerentele deciziei de
soluționare, ci de dispozitivul acesteia, prin care s-a respins ca rămasă fără
obiect contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere și a
raportului de inspecție fiscală.
Astfel, soluția de
respingere a contestației administrative ca rămasă fără obiect, nu prejudiciază
în nici un fel pe reclamantă, întrucât în ceea ce privește decizia de impunere
și raportul de inspecție s-a reținut că acestea nu pot produce efecte juridice
în raport de Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, în sensul că au fost emise în baza unui act administrativ anulat
irevocabil.
Soluția dată nu o
prejudiciază pe reclamantă având în vedere, pe de o parte faptul că, prin
decizie, s-a reținut nulitatea actelor administrative așa cum s-a arătat
anterior, iar, pe de altă parte faptul că, motivele de nulitate invocate de
reclamantă în contestația administrativă nu mai puteau fi analizate, întrucât
organul de soluționare a constatat că, în cauză, este incident principiul
potrivit căruia ceea ce este nul produce efecte nule.
Prin urmare, având în
vedere motivul de nulitate reținut în decizia de soluționare, în mod corect,
s-a reținut că analizarea motivelor de nulitate a actelor administrative
invocate prin contestația administrativă care vizau fondul acestora nu mai pot
fi analizate, contestația administrativă fiind rămasă fără obiect.
În raport de cele
învederate anterior, este evident că reclamanta nu justifică un interes în
promovarea unei căi de atac împotriva acestor acte administrative, aceasta
nefiind prejudiciată prin faptul că celelalte motive de nulitate a actelor
administrative nu au mai fost analizate de către organul de soluționare a
contestației, motiv pentru care s-a respins contestația ca rămasă fără obiect.
În sensul celor
arătate mai sus, sunt incidente prevederile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea
554/2004, potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ
orice persoană vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ.
Or, în cauză,
reclamanta nu justifică nici vătămarea produsă prin decizia de soluționare a
contestației și, implicit, nici interesul legitim pentru a se adresa instanței
de contencios cu o cerere de chemare în judecată, prin care instanța să
constate aceleași aspecte ce au fost reținute și de organele de soluționare a
contestației administrative, din moment ce s-a reținut, în mod expres, și
explicit faptul că decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală nu mai
produc efecte.
În concluzie, având
în vedere cele arătate anterior, pârâta Agenția Națională de Administrare
Fiscală a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în
sensul admiterii excepției invocate și, pe cale de consecință, respingerea
acțiunii ca fiind lipsită de interes.
În ceea ce privește
legalitatea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 de soluționare a contestației, în
mod corect, organele de soluționare a contestației, au constatat că, în cauză,
este incidentă excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția
Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că actele administrative
nu mai pot produce efecte juridice.
În acest sens,
prevederile art. 213 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora
"Organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra
excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că
acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a
cauzei".
Iar, potrivit
dispozițiilor pct. 9.4 din OPANAF nr. 519/2005 privind aprobarea
Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003,
"Excepțiile de fond în procedura de soluționare a contestațiilor pot fi
următoarele: necompetența organului care a încheiat actul contestat,
prescripția, excepția prevăzută de art. 102 alin. (3) C. proc. fisc.,
republicat, autoritatea de lucru judecat etc."
De asemenea, potrivit
dispozițiilor pct. 12.1 din OPANAF nr. 519/2005, contestația poate fi respinsă
ca neîntemeiată, ca nemotivată, ca rămasă fără obiect sau ca inadmisibilă, iar
potrivit pct. 12.4 din OPANAF nr. 519/2005, prin decizie se poate constata
autoritatea de lucru judecat atunci când există identitate de obiect, părți și
cauză.
Pe cale de
consecință, în raport de normele ce reglementează soluționarea contestației
administrative, decizia emisă de ANAF este temeinică și legală, având în
vedere, pe de o parte faptul că, prin aceasta s-a constatat autoritatea de
lucru judecat, precum și faptul că actele administrative nu mai pot produce
efecte juridice, iar, pe de altă parte faptul că, singura soluție ce putea fi
dată era de respingere a contestației ca rămasă fără obiect, întrucât motivele
invocate nu mai puteau fi analizate.
Aceasta era singura
soluție pe care organele de soluționare o puteau da, întrucât potrivit
prevederilor art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "În soluționarea
contestației organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au
stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se
face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de
acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea
contestației se face în limitele sesizării".
Astfel că, organul de
soluționare a contestației, luând act că în cauză este incidentă excepția
autorității de lucru judecat și drept urmare actele administrative nu mai pot
produce efecte juridice, nu mai putea analiza motivele invocate de reclamantă
prin contestație întrucât acestea vizau fondul actelor administrative.
Sub acest aspect,
soluția instanței de fond este lipsită de temei legal, întrucât a dispus
anularea deciziei de soluționare pe motiv că organul de soluționare a refuzat
să se pronunțe asupra contestației administrative, însă așa cum s-a arătat în
precedent, în condițiile în care s-a constatat nulitatea deciziei de impunere
și a RIF, motivele contestației nu mai putea fi analizate deoarece vizau fondul
actelor administrative.
De asemenea, s-a
făcut și o aplicare greșită a legii, având în vedere că instanța de fond nu a
analizat legalitatea deciziei de soluționare a contestației în raport de
prevederile legale indicate anterior din O.G. nr. 92/2003 și OPANAF nr.
519/2005, soluția dată fiind singura posibilă în raport de textele de lege
incidente, respectiv constatarea nulității actelor administrative și a
autorității de lucru judecat, iar, pe fond, respingerea ca rămasă fără obiect a
contestației administrative.
Mai mult, instanța de
fond nu a avut în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003
potrivit cărora unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de
procedură civilă.
În acest sens,
organul de soluționare a contestației administrative a avut în vedere prevederile
art. 106 C. proc. civ. conform cărora "Anularea unui act de procedura
atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o
existență de sine stătătoare".
Ori, instanța de fond
nu a avut în vedere la pronunțarea soluției faptul că prin decizia de
soluționare s-a constatat nulitatea actelor administrative, iar motivul pentru
care au constatat aceasta nulitate este acela că decizia de impunere și RIF
întocmite de DGFP Sibiu nu puteau avea o existență de sine stătătoare, ci aceste
au fost încheiate în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil de
Înalta Curte.
Din punct de vedere
procedural, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a luat act de
sentința instanței judecătorești, potrivit căreia au fost anulate atât Decizia
de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, cât și Raportul de inspecție fiscală nr.
4014 din 20 iunie 2008 emise de DGFP Sibiu, a constatat că există autoritate de
lucru judecat, a constatat nulitatea acestor noi acte administrative ce fac
obiectul prezentului dosar, și având în vedere că obiectul contestației nu mai
există, a procedat la respingerea contestația ca rămasă fără obiect, în
condițiile în care motivele contestației administrative vizau aspecte de fond.
Examinând sentința
atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru
argumentele expuse în continuare.
Problema de drept cu
care a fost învestit judecătorul fondului și a cărei rezolvare de către instanță
este contestată de cele două recurente privește efectele juridice ale Deciziei
nr. 420 din 16 decembrie 2008, emisă de către Agenția Națională de Administrare
Fiscală în soluționarea contestației formulată de către reclamantă, în privința
actelor administrativ fiscale întocmite de organele de control cu ocazia celui
de-al treilea control efectuat în privința SC R.M.G.C. SA, raportul de
inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din
3 august 2009, în condițiile în care decizia nr. 420/2008 a fost anulată de
către instanța de judecată. Mai exact, dacă, în aceste circumstanțe, actele
administrativ fiscale amintite trebuie să fie supuse controlului de legalitate
al organului administrativ competent/instanței de judecată, din moment ce
acestea sunt nelegale.
Judecătorul fondului
a reținut că instanța supremă s-a pronunțat în mod irevocabil în sensul că nu
existau motive suplimentare pentru al doilea control efectuat la reclamantă,
anulând astfel decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, astfel că se impune
concluzia că nu există motive suplimentare nici pentru al treilea control,
finalizat prin emiterea raportului de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august
2009 și a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009. În aceste condiții, a
reținut instanța, cum decizia mai sus amintită a reprezentat temeiul celui
de-al treilea control fiscal, rezultă că actele emise cu ocazia controlului
efectuat sunt nelegale.
Instanța de fond nu a
împărtășit opinia autorităților publice pârâte, care, deși au recunoscut
nevalabilitatea actelor administrativ fiscale întocmite ca urmare a celui de-al
treilea control, nu au procedat la anularea acestora, cu motivarea că sunt nule
de drept astfel că cererea reclamantei este, în același timp, lipsită de interes
și lipsită de obiect. Conform primei instanțe, în sistemul de drept român nu
există nulități de drept care să producă efecte juridice fără intervenția
organului competent să constate acest lucru, astfel că reținând că actele
contestate sunt nelegale a admis acțiunea reclamantei și le-a anulat.
Înalta Curte reține
că în speță, părțile litigante sunt de acord că cel de-al treilea control
fiscal efectuat la reclamantă este lipsit de bază legală, în condițiile în care
Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, temeiul efectuării controlului în
discuție a fost anulată de către instanța de judecată și, prin urmare, actele
administrativ fiscale întocmite, raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3
august 2009 și Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, sunt nelegale.
Pârâtele intimate
susțin însă că respectivele acte administrativ fiscale sunt nule de drept și nu
mai pot produce efecte juridice în raport de soluția pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, astfel
că nu este necesară, în aceste condiții, anularea lor.
Înalta Curte, în
deplin acord cu prima instanță, susține că nulitatea în dreptul român trebuie
întotdeauna să fie constatată de către cel care are competența conferită prin
lege, fie o instanță de judecată, fie un alt organ.
A admite punctul de
vedere al pârâtelor înseamnă, practic, a pune în discuție efectivitatea
dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru că s-ar
ajunge la concluzia că ar putea exista acte administrative, invalide din punct
de vedere juridic, a căror contestare, în baza actului normativ precitat, ar fi
inutilă, or, un astfel de raționament este inacceptabil.
Nu există nicio
îndoială că raportul de inspecție fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 și decizia
de impunere nr. 518 din 3 august 2009 sunt nelegale, în condițiile în care
instanța supremă s-a pronunțat asupra legalității Deciziei nr. 420 din 16
decembrie 2008, care a stat la baza actelor administrative atacate în prezenta
cauză, și a anulat decizia respectivă.
Cum nu există însă
nulități de drept care să producă efecte juridice fără a fi pronunțate de
organul competent, soluția pe care Agenția Națională de Administrare Fiscală a
dat-o prin Decizia nr. 152/2010 este nelegală deoarece a respins contestația,
în loc să o admită și să anuleze actele atacate.
În consecință, nici
excepțiile invocate de recurente nu sunt fondate.
Astfel, în ceea ce
privește excepția lipsei de interes, aceasta nu este întemeiată întrucât, din
moment ce prin Decizia administrativă nr. 152 din 26 mai 2010 contestația
reclamantei a fost respinsă, actele administrativ fiscale contestate de către
SC R.M.G.C. SA au rămas în ființă și ar putea fi puse oricând în executare,
indiferent de faptul că opinia pârâților la momentul soluționării contestației
era aceea că actele administrative în discuție erau nule de drept. Altfel spus,
interesul protejat de lege al reclamantei este acela de a obține în justiție
desființarea unor acte infralegislative, invalide din punct de vedere juridic,
în procedura instituită prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În ceea ce privește
excepția autorității de lucru judecat, rezultă cu puterea evidenței că în speță
nu sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ.
Sub acest aspect,
este de reținut că prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010 au fost
anulate alte acte administrativ fiscale decât cele contestate în prezenta
cauză, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, Decizia de impunere nr. 348 din
23 iunie 2008 și Raportul de inspecție fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008,
astfel că în consecință, rezultă că între cele două dosare nu există identitate
de obiect și cauză.
La fel, nu se poate
reține nici lipsa de obiect, după cum susțin recurentele. Obiectul acțiunii,
astfel cum a precizat reclamanta, îl reprezintă actele administrativ fiscale
emise în cel de-al treilea control fiscal asupra cărora anterior nu se
pronunțase nici instanța de judecată și nici organul administrativ competent.
Așadar, interpretarea
regulilor instituite în Codul de procedură fiscală, precum și în actele
subsecvente acestuia, invocate de pârâte în recursurile lor, este eronată, în
raport de considerentele mai sus expuse.
Față de cele ce
preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că
recursurile sunt nefondate le va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva Sentinței nr. 1945 din 14 martie
2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - DG