ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

februarie 2011 sub nr. 2953/118/2011, Direcția pentru evidența persoanelor și

administrarea bazelor de date a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâtul Amariei Cornel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia al acestuia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii

s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 31 august 2010, în

baza Talonului întocmit de lucrătorii P.F. – H.C. și că măsura a fost dispusă

ca urmare a faptului că acesta a fost reținut de către autoritățile italiene și

închis pentru săvârșirea unor fapte penale.

În drept au fost

invocate prevederile Legii nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr.

1373 din 09 martie 2011 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî în

acest sens prima instanță a reținut că dispozițiile din Legea nr. 248 din 20

noiembrie 2010 referitoare la situația de fapt expusă de reclamantă au fost

modificate prin Legea nr. 206 din 20 noiembrie 2010 și că, potrivit art. 38 lit.

b) din acest act normativ, restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate al cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

S-a apreciat că,

odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, instanțele judecătorești sunt obligate să aplice și normele comunitare care reglementează libera circulație

a persoanelor astfel că, în aplicarea art. 38 din Legea nr. 248/2005, trebuie

avute în vedere și prevederile art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității

Europene și articolul 27 din Directiva 2004/3 8/CE a Parlamentului European și

a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor acestora.

A mai constatat

instanța de fond că, potrivit practicii Curții de Justiție a Comunităților

Europene, dreptul la liberă circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii

Europene de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât și

dreptul de a-1 părăsi și că libertățile fundamentale garantate prin Tratatul CE

ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o

justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească

teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru;

au fost reținute și prevederile art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38 -

conform cărora toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile

sau pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru

pentru a se deplasa în alt stat membru - și faptul că o situație precum cea a

pârâtului este cuprinsă în sfera dreptului de liberă circulație și ședere al

cetățenilor Uniunii în statele membre.

Apreciind că dreptul

la liberă circulație al cetățenilor Uniunii poate fi supus limitărilor și

condițiilor prevăzute prin tratat și prin dispozițiile adoptate pentru punerea

sa în aplicare, tribunalul a constatat că, în cauza de față, limitările și

condițiile decurg, în special, din articolul 27 alin. (1) din Directiva

2004/38, care permite statelor membre să restrângă libertatea de circulație a

cetățenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora pentru motive de ordine

publică sau de siguranță publică, și că măsurile luate din motive de ordine

publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate

de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Cu alte cuvinte,

împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii s-a dispus măsura returnării de

pe teritoriul unui alt stat membru, unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi

luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita

dreptul la liberă circulație al cetățeanului respectiv decât în măsura în care

conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății (punctul 26 din hotărârea

pronunțată în cauza C-33/07).

S-a reținut, pe de

altă parte, că instanța trebuie să stabilească, de asemenea, dacă respectiva

limitare a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze

realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce

este necesar pentru atingerea acestuia pentru că, din articolul 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38 și din jurisprudența constantă a Curții reiese că o

măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație nu poate fi justificată

decât dacă respectă principiul proporționalității.

Au fost avute în

vedere și alte considerente din jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene, conform cărora cetățenii Uniunii Europene sunt

titularii unui drept de a locui pe teritoriul oricărui altui stat membru, care

le este conferit în mod direct prin tratat, în limitele stabilite de acesta și

de legislația secundară - în acest caz fiind vorba de Directiva 90/364 privind

dreptul de reședință - iar o procedură automată de expulzare, determinată de

împrejurarea că o persoană nu a prezentat dovezi care să ateste îndeplinirea

condițiilor materiale necesare, nu respectă criteriul proporționalității în

raport cu scopul legislației comunitare secundare privind libera circulație a

persoanelor (C 408/03, Comisia c. Belgia - hotărârea Curții din 23 martie 2006).

S-a mai reținut, din

aceeași jurisprudență, că dreptul cetățenilor statelor membre de a pătrunde pe

teritoriul altui stat membru nu poate fi limitat decât în cazul în care

prezența sau comportamentul său constituie o amenințare reală și suficient de

serioasă la adresa ordinii publice a statului respectiv și că o condamnare

penală anterioară nu poate, prin ea însăși, să constituie temei pentru

expulzarea unor cetățeni ai altui stat membru, ci poate fi avută în vedere doar

în măsura în care circumstanțele care au determinat acea condamnare constituie

dovezi ale unei conduite personale ce ar constitui o amenințare prezentă

cerințelor politicii publice.

A apreciat tribunalul

că, dacă măsura expulzării, care este considerată excesivă, nu poate fi permisă

în aceste condiții, evident nu poate fi admisă nici măsura interdicției de a

intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, stabilită de propriul

stat al cetățeanului, întrucât efectul este același, respectiv interdicția de a

se afla pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene.

S-a constatat, totodată,

că această jurisprudență a Curții de Justiție a Comunităților Europene trebuie

respectată pentru că s-a stabilit deja că are un caracter ilicit conduita unui

stat membru care continuă încălcarea unor norme din dreptul comunitar, deși a

fost pronunțată anterior o hotărâre prin care se constată încălcarea imputată

ori o hotărâre preliminară sau există deja o jurisprudență bine stabilită a

Curții în materia respectivă.

Curtea a mai stabilit

că instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național, indiferent

dacă este vorba despre prevederi legale anterioare sau posterioare adoptării

directivei, în cea mai mare măsură în lumina literei și spiritului directivei,

pentru a atinge rezultatul impus și a se conforma astfel prevederilor art. 189

alin. (3) din Tratat deoarece obligația statelor membre, de a atinge rezultatul

prevăzut într-o directivă, precum și aceea, în conformitate cu art. 5 din

Tratat, de a întreprinde toate măsurile generale și speciale care sunt necesare

pentru a îndeplini această obligație, se impun tuturor autorităților statelor

membre, inclusiv instanțelor (cauza Faccini Dori c. Recreb, C 9i/92, hotărârea

din 14 iulie 1994).

Raportând situația de

fapt existentă în cauză la prevederile normelor comunitare și interpretarea

dată acestora de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, tribunalul a

constatat că nu s-a făcut dovada și nu se poate reține în sarcina pârâtului

niciun comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a

prezenta o amenințare reală și suficient de serioasă, care să afecteze

interesele fundamentale ale societății în România și, de altfel, nici în statul

din care a fost returnat, din înscrisurile existente la dosar nereieșind

circumstanțele săvârșirii infracțiunii pentru care a fost cercetat pârâtul în

Italia; de altfel, conform acelorași înscrisuri, pârâtul nici măcar nu a

suferit vreo condamnare pentru furt sau proxenetism, fiind numai cercetat, ori

în lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumția de

nevinovăție, iar măsura expulzării dispusă de un alt stat membru nu poate

fundamenta măsura limitării dreptului la liberă circulație.

S-a avut în vedere și

că pârâtul a făcut obiectul unei proceduri de expulzare în statul din care a

fost returnat și că, sub aspect practic, măsura este lipsită de eficiență câtă

vreme autoritățile Statului Român nu-i pot interzice să părăsească România și

nu au niciun control asupra țării de destinație a acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date care a

invocat ignorarea de către instanța de fond a prevederilor H.G. nr. 1347/2007 –

prin care a fost aprobat Planul de măsuri pentru sprijinirea cetățenilor români

aflați în Italia – și a temeiului de drept al acțiunii, respectiv a

prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

A susținut apelanta că potrivit obiectivului

2 al Planului de măsuri menționat anterior, structurile competente au obligația

să inițieze demersuri pe baza cărora să fie luată de instanță o decizie de

interzicere a deplasării cetățenilor români expulzați de pe teritoriul Italiei

în această țară, pe o perioadă determinată de timp, unul dintre aceste

demersuri fiind, potrivit lit. d, înaintarea către instanță, de către D.G.P.

sau M.A.I., după caz I.N.E.P., a dosarului de îndepărtare al celui expulzat.

S-au invocat prevederile art. 6 alin. (1) și art.

27 din Directiva 2004/38/CE, conform cărora restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita

acestora și s-a pretins că se impunea să se aibă în vedere că pârâtul a avut o

conduită imorală pe teritoriul Italiei, recunoscută prin declarația dată la 31

august 2010, în care a arătat că a fost reținut și închis pe teritoriul acestui

stat, deci gradul scăzut de integrare a acestuia în perimetrul statului italian

și faptul că prin activitatea sa ilegală a adus atingere ordinii publice și

siguranței publice din această țară.

A fost susținută și obligativitatea

respectării prevederilor din legislația internă, respectiv art. 17 și 25 din

Constituție și art. 5 din Legea nr. 248/2005, care impun cetățenilor români să

nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, dar

și respectarea legislației statului în care se află.

S-a pretins, totodată, că în considerarea

exigențelor legislației uniunii Europene, România trebuie să probeze

capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor

legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul Italiei ar dovedi exact

contrariul, cu repercusiuni grave asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români ce locuiesc cu forme legale.

Prin decizia civilă nr. 36/ C din

22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul

reclamantei ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a

solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului

pe teritoriul Italiei ca urmare a expulzării lui de pe teritoriul acestui stat

conform acordului de readmisie intervenit între cele două țări, pentru

încălcarea interdicției de a intra pe teritoriul Italiei, impusă ca urmare a

unor fapte anterioare.

Deci ceea ce s-a invocat în cauză a fost

returnarea unui cetățean român de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii

Europene în baza unui acord de readmisie, iar în lipsa oricărei justificări

referitoare la incidența art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, respectiv a

motivelor pentru care fapta pârâtului „

ar aduce

atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre

România și Italia”, în mod corect a apreciat instanța de fond că

nu s-a

făcut dovada și nu se poate reține în sarcina pârâtului niciun comportament

care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o

amenințare reală și suficient de serioasă, care să afecteze interesele

fundamentale ale societății în România și, de altfel, nici în statul din care a

fost returnat

Nu prezintă relevanță în

determinarea temeiului juridic al acțiunii prevederile H.G. nr. 1347/2007 -

invocate de apelanta reclamantă - deoarece restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație a cetățenilor români în statele Uniunii Europene nu poate

avea loc decât cu respectarea cerințelor legii materiale, la care trimite art. 25

alin. (1) teza a II a din Constituție, ori Legea nr. 248/2005 nu stabilește că

simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român conduce la aplicarea

automată a acestei măsuri, indiferent de natura faptelor săvârșite.

Pe de altă parte trebuie avut în

vedere că Directiva nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 stabilește, prin art. 27, că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la libera circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar potrivit

paragrafului 2 al aceleiași norme comunitare, măsurile de ordine publică sau de

securitate publică trebuie să respecte principiul proporționalității și să se

bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.

Prin urmare, recurgerea

autorității naționale la noțiunea de “ordine publică” presupune ca în afară de

problemele de ordine socială care reprezintă infracțiuni ale legii, să existe

și o amenințare reală și suficient de gravă care să afecteze un interes

fundamental al societății.

În speța dedusă judecății, în

absența oricăror elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care

pârâtului i s-a stabilit interdicția de pătrundere pe teritoriul Italiei nu se

poate aprecia că acestea intră sub incidența situațiilor de excepție prevăzute

de art. 27 din Directiva nr. 38/2004/CE - deci să afecteze siguranța sau

ordinea publică din statul respectiv (cum ar fi fost în situația traficului de

arme, droguri, infracțiuni grave de amenințare sau violențe, etc.) - sau de

reglementarea internă invocată de reclamantă, respectiv art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005, adică să aducă atingere gravă intereselor României sau,

după caz, relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Nu pot conduce la o concluzie

contrară susținerile potrivit cărora măsura solicitată ar fi necesară deoarece

din cauza migrației ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra

imaginii României, referitor la capacitatea de a se integra și raporta la normele

Uniunii Europene, întrucât noțiunile la care fac referire normele comunitare nu

pot fi definite de fiecare stat membru în manieră proprie, ori în cauză nu s-a

probat incidența, în privința pârâtului, a vreunuia dintre cazurile de excepție

reglementate de art. 64 alin. (1) din Tratatul CE sau de art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005.

Prin decizia nr. 166/ A din 10 aprilie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei nr.

36/ C din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția

I civilă

, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate,

fără a indica în drept motivele de modificare sau casare incidente, în raport

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat

că instanța de apel a reținut în mod eronat că doar simpla împrejurare constând

în faptul că față de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian

returnarea acestuia, nu este suficientă prin ea însăși să-i fie îngrădit

dreptul la libera circulație, pe teritoriul statului din care a fost returnat,

întrucât trebuia să coroboreze acest aspect cu faptul că măsura returnării a

fost luată datorită comportamentului de care pârâtul a dat dovadă pe perioada

șederii în Italia.

Recurenta reclamantă a invocat prevederile art.

27 din Directiva nr. 2004/38/CE potrivit cărora restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau de

sănătate publică, considerând că cele două instanțe au apreciat în mod eronat

că pârâtul nu se încadrează în niciunul dintre cele trei motive, întrucât prin

faptul că acesta a fost reținut și închis deoarece săvârșise în trecut fapte

penale pe teritoriul statului italian, reiese în mod clar că, prin conduita sa,

a încălcat ordinea publică și siguranța publică. Astfel, practic, în opinia

acestor instanțe conduita imorală a pârâtului nu trebuie luată în considerare

de către autoritățile statului român, cărora le incumbă obligativitatea

pronunțării unei decizii care să vizeze interzicerea deplasării cetățenilor

expulzați în Italia, pe o perioadă nedeterminată. Menționează că, în momentul

verificărilor efectuate de către autoritățile competente, pârâtul nu presta o

activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele

administrative, care reglementează încadrarea în muncă în statul respectiv.

Apreciază că dacă ar fi admis cererea,

instanța de apel nu ar fi îngrădit dreptul la libera circulație al pârâtului,

întrucât acesta poate circula nestingherit în orice stat din U.E. cu respectarea

dispozițiilor legale în materie, excepție făcând Italia unde i-a fost interzisă

deplasarea în concordanță cu măsura impusă de autoritățile statului italian.

Precizează că, de fiecare dată când pârâtul va ajunge pe teritoriul Italiei,

acesta va fi expulzat de urgență în baza Decretului de înlăturare care produce

în continuare efecte juridice timp de 5 ani, aspect care conduce implicit la

faptul că și cele două instanțe ar fi trebuit să pronunțe, în baza

dispozițiilor legale invocate mai sus, o decizie de interzicere a deplasării

acestuia în Italia, pe o perioadă determinată.

Mai arată că instanța de apel nu analizează

fondul cauzei deduse judecății, aplicând aceeași soluție, conform practicii

instanțelor de apel, indiferent de motivele expulzării, dovedite de către

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și

recunoscute de către persoanele în cauză, prin aceasta încălcând chiar și

legislația comunitară aplicabilă.

Înalta Curte, examinând recursul de față prin

prisma criticilor formulate, ce se pot încadra în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constată nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în

sarcina Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date

obligația de a înainta instanței competente dosarul de îndepărtare a persoanei

vizate.

Acest demers trebuie efectuat în directă

corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire

la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care

o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor

României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile

acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar,

care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148

alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și

(2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a

lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată

în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în

aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în anexele

Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie,

dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27

din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie

sa respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe

conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare, gradul scăzut de

integrare, munca fără drept, nu pot justifica, luarea unor asemenea măsuri.

Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană

statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum

sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea

adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice.

Astfel, restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară.

În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație doar pentru faptul că pârâtul ar fi fost reținut și cercetat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale,

în absența oricăror

elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care pârâtului i s-a

stabilit interdicția de pătrundere pe teritoriul Italiei,

cu toate că în

lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumția de

nevinovăție, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe

comportamentul acestuia.

În acest sens, se

constată că, cererea reclamantei, prin care se urmărește limitarea dreptului la

libera circulație al pârâtului Amariei Cornel, are ca unic temei măsura de

returnare care s-a dispus, față de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a

fost apreciată ca antisocială, iar la dosar nu există dovezi ale condamnării

sale penale, dovezi a căror obligație de a le prezenta incumba reclamantei,

conform principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice

proporționalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 parag. 2 și 3 din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituția României.

Astfel, nu poate constitui temei, pentru a se

dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, actul

administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita pârâtului nu

reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății, pentru a se putea justifica necesitatea

luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al

acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit

dispozițiilor comunitare și a normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007.

Împrejurarea că autoritățile statului membru

al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin

ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său,

dreptul de circulație al cetățeanului său.

Dispozițiile art. 2 lit. (a) din H.G. nr. 1347/2007

prevăd doar dreptul Ministerului Administrației și Internelor de a sesiza

instanța în vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în condițiile

prevăzute de lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în sensul

celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor

privind afectarea ordinei, siguranței sau sănătății publice.

Prin urmare, având în vedere considerentele

sus-menționate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva deciziei nr. 36/ C din 22 februarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie

2013.