ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2011 sub nr. 2953/118/2011, Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Amariei Cornel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia al acestuia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 31 august 2010, în baza Talonului întocmit de lucrătorii P.F. – H.C. și că măsura a fost dispusă ca urmare a faptului că acesta a fost reținut de către autoritățile italiene și închis pentru săvârșirea unor fapte penale. În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 09 martie 2011 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut că dispozițiile din Legea nr. 248 din 20 noiembrie 2010 referitoare la situația de fapt expusă de reclamantă au fost modificate prin Legea nr. 206 din 20 noiembrie 2010 și că, potrivit art. 38 lit. b) din acest act normativ, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate al cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

S-a apreciat că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, instanțele judecătorești sunt obligate să aplice și normele comunitare care reglementează libera circulație a persoanelor astfel că, în aplicarea art. 38 din Legea nr. 248/2005, trebuie avute în vedere și prevederile art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și articolul 27 din Directiva 2004/3 8/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

A mai constatat instanța de fond că, potrivit practicii Curții de Justiție a Comunităților Europene, dreptul la liberă circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât și dreptul de a-1 părăsi și că libertățile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru; au fost reținute și prevederile art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38 - conform cărora toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru - și faptul că o situație precum cea a pârâtului este cuprinsă în sfera dreptului de liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii în statele membre.

Apreciind că dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare, tribunalul a constatat că, în cauza de față, limitările și condițiile decurg, în special, din articolul 27 alin. (1) din Directiva 2004/38, care permite statelor membre să restrângă libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, și că măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru, unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățeanului respectiv decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății (punctul 26 din hotărârea pronunțată în cauza C-33/07).

S-a reținut, pe de altă parte, că instanța trebuie să stabilească, de asemenea, dacă respectiva limitare a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia pentru că, din articolul 27 alin. (2) din Directiva 2004/38 și din jurisprudența constantă a Curții reiese că o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație nu poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporționalității.

Au fost avute în vedere și alte considerente din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, conform cărora cetățenii Uniunii Europene sunt titularii unui drept de a locui pe teritoriul oricărui altui stat membru, care le este conferit în mod direct prin tratat, în limitele stabilite de acesta și de legislația secundară - în acest caz fiind vorba de Directiva 90/364 privind dreptul de reședință - iar o procedură automată de expulzare, determinată de împrejurarea că o persoană nu a prezentat dovezi care să ateste îndeplinirea condițiilor materiale necesare, nu respectă criteriul proporționalității în raport cu scopul legislației comunitare secundare privind libera circulație a persoanelor (C 408/03, Comisia c. Belgia - hotărârea Curții din 23 martie 2006). S-a mai reținut, din aceeași jurisprudență, că dreptul cetățenilor statelor membre de a pătrunde pe teritoriul altui stat membru nu poate fi limitat decât în cazul în care prezența sau comportamentul său constituie o amenințare reală și suficient de serioasă la adresa ordinii publice a statului respectiv și că o condamnare penală anterioară nu poate, prin ea însăși, să constituie temei pentru expulzarea unor cetățeni ai altui stat membru,

ci poate fi avută în vedere doar în măsura în care circumstanțele care au determinat acea condamnare constituie dovezi ale unei conduite personale ce ar constitui o amenințare prezentă cerințelor politicii publice. A apreciat tribunalul că, dacă măsura expulzării, care este considerată excesivă, nu poate fi permisă în aceste condiții, evident nu poate fi admisă nici măsura interdicției de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, stabilită de propriul stat al cetățeanului, întrucât efectul este același, respectiv interdicția de a se afla pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene.

S-a constatat, totodată, că această jurisprudență a Curții de Justiție a Comunităților Europene trebuie respectată pentru că s-a stabilit deja că are un caracter ilicit conduita unui stat membru care continuă încălcarea unor norme din dreptul comunitar, deși a fost pronunțată anterior o hotărâre prin care se constată încălcarea imputată ori o hotărâre preliminară sau există deja o jurisprudență bine stabilită a Curții în materia respectivă.

Curtea a mai stabilit că instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național, indiferent dacă este vorba despre prevederi legale anterioare sau posterioare adoptării directivei, în cea mai mare măsură în lumina literei și spiritului directivei, pentru a atinge rezultatul impus și a se conforma astfel prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratat deoarece obligația statelor membre, de a atinge rezultatul prevăzut într-o directivă, precum și aceea, în conformitate cu art. 5 din Tratat, de a întreprinde toate măsurile generale și speciale care sunt necesare pentru a îndeplini această obligație, se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv instanțelor (cauza Faccini Dori c. Recreb, C 9i/92, hotărârea din 14 iulie 1994). Raportând situația de fapt existentă în cauză la prevederile normelor comunitare și interpretarea dată acestora de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada și nu se poate reține în sarcina pârâtului niciun comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o amenințare reală și suficient de serioasă, care să afecteze interesele fundamentale ale societății în România și, de altfel, nici în statul din care a fost returnat, din înscrisurile existente la dosar nereieșind circumstanțele săvârșirii infracțiunii pentru care a fost cercetat pârâtul în Italia; de altfel,

conform acelorași înscrisuri, pârâtul nici măcar nu a suferit vreo condamnare pentru furt sau proxenetism, fiind numai cercetat, ori în lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumția de nevinovăție, iar măsura expulzării dispusă de un alt stat membru nu poate fundamenta măsura limitării dreptului la liberă circulație. S-a avut în vedere și că pârâtul a făcut obiectul unei proceduri de expulzare în statul din care a fost returnat și că, sub aspect practic, măsura este lipsită de eficiență câtă vreme autoritățile Statului Român nu-i pot interzice să părăsească România și nu au niciun control asupra țării de destinație a acestuia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date care a invocat ignorarea de către instanța de fond a prevederilor H.G.

nr. 1347/2007 – prin care a fost aprobat Planul de măsuri pentru sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia – și a temeiului de drept al acțiunii, respectiv a prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. A susținut apelanta că potrivit obiectivului 2 al Planului de măsuri menționat anterior, structurile competente au obligația să inițieze demersuri pe baza cărora să fie luată de instanță o decizie de interzicere a deplasării cetățenilor români expulzați de pe teritoriul Italiei în această țară, pe o perioadă determinată de timp, unul dintre aceste demersuri fiind, potrivit lit. d, înaintarea către instanță, de către D.G.P. sau M.A.I., după caz I.N.E.P., a dosarului de îndepărtare al celui expulzat.

S-au invocat prevederile art. 6 alin. (1) și art. 27 din Directiva 2004/38/CE, conform cărora restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita acestora și s-a pretins că se impunea să se aibă în vedere că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul Italiei, recunoscută prin declarația dată la 31 august 2010, în care a arătat că a fost reținut și închis pe teritoriul acestui stat, deci gradul scăzut de integrare a acestuia în perimetrul statului italian și faptul că prin activitatea sa ilegală a adus atingere ordinii publice și siguranței publice din această țară.

A fost susținută și obligativitatea respectării prevederilor din legislația internă, respectiv art. 17 și 25 din Constituție și art. 5 din Legea nr. 248/2005, care impun cetățenilor români să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, dar și respectarea legislației statului în care se află. S-a pretins, totodată, că în considerarea exigențelor legislației uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul Italiei ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni grave asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Prin decizia civilă nr. 36/ C din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Italiei ca urmare a expulzării lui de pe teritoriul acestui stat conform acordului de readmisie intervenit între cele două țări, pentru încălcarea interdicției de a intra pe teritoriul Italiei, impusă ca urmare a unor fapte anterioare.

Deci ceea ce s-a invocat în cauză a fost returnarea unui cetățean român de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene în baza unui acord de readmisie, iar în lipsa oricărei justificări referitoare la incidența art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, respectiv a motivelor pentru care fapta pârâtului „ ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și Italia”, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu s-a făcut dovada și nu se poate reține în sarcina pârâtului niciun comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o amenințare reală și suficient de serioasă, care să afecteze interesele fundamentale ale societății în România și, de altfel, nici în statul din care a fost returnat Nu prezintă relevanță în determinarea temeiului juridic al acțiunii prevederile H.G.

nr. 1347/2007 - invocate de apelanta reclamantă - deoarece restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români în statele Uniunii Europene nu poate avea loc decât cu respectarea cerințelor legii materiale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II a din Constituție, ori Legea nr. 248/2005 nu stabilește că simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român conduce la aplicarea automată a acestei măsuri, indiferent de natura faptelor săvârșite.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că Directiva nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 stabilește, prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la libera circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar potrivit paragrafului 2 al aceleiași norme comunitare, măsurile de ordine publică sau de securitate publică trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat. Prin urmare, recurgerea autorității naționale la noțiunea de “ordine publică” presupune ca în afară de problemele de ordine socială care reprezintă infracțiuni ale legii, să existe și o amenințare reală și suficient de gravă care să afecteze un interes fundamental al societății.

În speța dedusă judecății, în absența oricăror elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care pârâtului i s-a stabilit interdicția de pătrundere pe teritoriul Italiei nu se poate aprecia că acestea intră sub incidența situațiilor de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 38/2004/CE - deci să afecteze siguranța sau ordinea publică din statul respectiv (cum ar fi fost în situația traficului de arme, droguri, infracțiuni grave de amenințare sau violențe, etc.) - sau de reglementarea internă invocată de reclamantă, respectiv art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, adică să aducă atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Nu pot conduce la o concluzie contrară susținerile potrivit cărora măsura solicitată ar fi necesară deoarece din cauza migrației ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra imaginii României, referitor la capacitatea de a se integra și raporta la normele Uniunii Europene, întrucât noțiunile la care fac referire normele comunitare nu pot fi definite de fiecare stat membru în manieră proprie, ori în cauză nu s-a probat incidența, în privința pârâtului, a vreunuia dintre cazurile de excepție reglementate de art. 64 alin. (1) din Tratatul CE sau de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Prin decizia nr. 166/ A din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 36/ C din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă , în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept motivele de modificare sau casare incidente, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că doar simpla împrejurare constând în faptul că față de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea acestuia, nu este suficientă prin ea însăși să-i fie îngrădit dreptul la libera circulație, pe teritoriul statului din care a fost returnat, întrucât trebuia să coroboreze acest aspect cu faptul că măsura returnării a fost luată datorită comportamentului de care pârâtul a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE potrivit cărora restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau de sănătate publică, considerând că cele două instanțe au apreciat în mod eronat că pârâtul nu se încadrează în niciunul dintre cele trei motive, întrucât prin faptul că acesta a fost reținut și închis deoarece săvârșise în trecut fapte penale pe teritoriul statului italian, reiese în mod clar că, prin conduita sa, a încălcat ordinea publică și siguranța publică. Astfel, practic, în opinia acestor instanțe conduita imorală a pârâtului nu trebuie luată în considerare de către autoritățile statului român, cărora le incumbă obligativitatea pronunțării unei decizii care să vizeze interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia, pe o perioadă nedeterminată.

Menționează că, în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile competente, pârâtul nu presta o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative, care reglementează încadrarea în muncă în statul respectiv. Apreciază că dacă ar fi admis cererea, instanța de apel nu ar fi îngrădit dreptul la libera circulație al pârâtului, întrucât acesta poate circula nestingherit în orice stat din U.E. cu respectarea dispozițiilor legale în materie, excepție făcând Italia unde i-a fost interzisă deplasarea în concordanță cu măsura impusă de autoritățile statului italian.

Precizează că, de fiecare dată când pârâtul va ajunge pe teritoriul Italiei, acesta va fi expulzat de urgență în baza Decretului de înlăturare care produce în continuare efecte juridice timp de 5 ani, aspect care conduce implicit la faptul că și cele două instanțe ar fi trebuit să pronunțe, în baza dispozițiilor legale invocate mai sus, o decizie de interzicere a deplasării acestuia în Italia, pe o perioadă determinată. Mai arată că instanța de apel nu analizează fondul cauzei deduse judecății, aplicând aceeași soluție, conform practicii instanțelor de apel, indiferent de motivele expulzării, dovedite de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și recunoscute de către persoanele în cauză, prin aceasta încălcând chiar și legislația comunitară aplicabilă.

Înalta Curte, examinând recursul de față prin prisma criticilor formulate, ce se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constată nefondat pentru următoarele considerente: Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date obligația de a înainta instanței competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate. Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie sa respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare, gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu pot justifica, luarea unor asemenea măsuri. Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice. Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că pârâtul ar fi fost reținut și cercetat pentru săvârșirea vreunei fapte penale, în absența oricăror elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care pârâtului i s-a stabilit interdicția de pătrundere pe teritoriul Italiei, cu toate că în lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumția de nevinovăție, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

În acest sens, se constată că, cererea reclamantei, prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație al pârâtului Amariei Cornel, are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus, față de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca antisocială, iar la dosar nu există dovezi ale condamnării sale penale, dovezi a căror obligație de a le prezenta incumba reclamantei, conform principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice proporționalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 parag. 2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituția României.

Astfel, nu poate constitui temei, pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, actul administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita pârâtului nu reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, pentru a se putea justifica necesitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit dispozițiilor comunitare și a normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007. Împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Dispozițiile art. 2 lit. (a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administrației și Internelor de a sesiza instanța în vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în condițiile prevăzute de lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor privind afectarea ordinei, siguranței sau sănătății publice. Prin urmare, având în vedere considerentele sus-menționate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 36/ C din 22 februarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.