ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2742/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2742/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 22

iunie 2011, contestatorul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Pitești, prin primar repunerea în termenul de formulare a

notificării potrivit Legii nr. 10/2001, desființarea dispoziției din 2011,

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele case situate

în municipiul Pitești, județul Argeș.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a formulat cerere de revendicare pentru imobilele în litigiu,

care formează obiectul Dosarului nr. 15146/280/2010 aflat pe rolul Judecătoriei

Pitești și că prin notificarea din 19 aprilie 2011 a solicitat acordarea de despăgubiri

pentru imobilele construcție, ce au aparținut autorilor acestuia conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 20 martie 1936.

Reclamantul a solicitat

repunerea în termen, întrucât locuiește în Franța din anul 1965, fapt ce l-a împiedicat

să formuleze notificare în termenul legal.

Tribunalul Argeș, prin

sentința civilă nr. 29 din 24 ianuarie 2012, a respins cererea de repunere în termenul

de formulare a notificării conform Legii nr. 10/2001, precum și cererea de chemare

în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.

Instanța de fond a reținut

că potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 în urma republicării

legii) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptățită

trebuie să notifice persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea imobilului.

Prin Legea nr. 247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr. 10/2001, însă, în

ceea ce privește termenul de formulare a notificării, care a fost prelungit succesiv

prin O.U.G. nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, acesta se raportează la intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, data până la care se puteau formula

notificările pe această procedură specială este 14 februarie 2002. Față de dispozițiile

textului de lege menționat, acest termen este de decădere, sancțiunea nerespectării

acestuia fiind pierderea posibilității pentru persoana îndreptățită de a-și valorifica

dreptul la măsuri reparatorii pe procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Față de natura juridică

a termenului de 6 luni (termen de decădere), acesta nu poate fi nici întrerupt și

nici suspendat și nici nu se poate pune în discuție problema repunerii în termen

conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ..

De asemenea, legea specială

nu prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării. Sancțiunea decăderii

constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege,

iar

forța

majoră

este un caz tipic de suspendare a cursului

prescripției inaplicabil în speța de față (prescripția extinctivă stinge doar dreptul

material la acțiune). Rațiunea pentru care termenul în discuție a fost instituit

ca fiind termen de decădere rezultă din dorința legiuitorului de a dinamiza procedurile

de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau

prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice

mod de acesta.

Tribunalul a reținut că,

în speță, reclamantul a formulat notificare la data de 19 aprilie 2011, cu mult

după expirarea termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, fapt ce a dus la

decăderea acestuia de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele construcții,

astfel că dispoziția din 6 iunie 2011, prin care s-a respins notificarea pentru

acest considerent, a fost dată cu aplicarea corectă a legii. De astfel și prin sentința

civilă nr. 2712 din 7 mai 2007 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în Dosarul

nr. 11576/280/2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1732 din 8

noiembrie 2007 a Tribunalului Argeș, s-a statuat că imobile demolate nu pot fi solicitate

decât în temeiul Legii nr. 10/2001, cu condiția să fi fost depusă notificare în

termen, înainte de apariția Legii nr. 247/2005.

În ce privește cererea

de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele case situate

în municipiul Pitești, județul Argeș, tribunalul a respins această cerere, având

în vedere că nu s-a uzat, în termenul legal, de procedura prealabilă administrativă,

impusă de Legea nr. 10/2001.

Astfel Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care

o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un

tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție

deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă.

Împotriva sentinței instanței

de fond a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ..

Prin decizia nr. 1185

din 4 mai 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins recursul reclamantului,

ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a reținut că art. 21 al Legii nr. 10/2001 (devenit art. 22 după

republicarea legii), prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită va notifica persoana

juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului sau acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a acestei legi, termen ce a fost prelungit prin articolul unic din O.U.G.

nr. 109/2001 cu 3 luni, iar ulterior cu încă 3 luni prin articolul unic din O.U.G.

nr. 145/2001.

Alin. (4) și (5) ale aceluiași

articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror

autorități, respectiv persoanelor fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut

la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul,

iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Astfel, Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției aduce o serie de modificări

și completări ale Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual în Titlul I al legii,

însă aceste modificări nu se referă în niciun fel la art. 21, respectiv art. 22

din Legea nr. 10/2001, care prevăd astfel obligativitatea adresării notificării

în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002,

iar termenul de decădere instituit în mod imperativ prin aceste dispoziții legale,

nu a fost prorogat prin Legea nr. 247/2005, cum în mod greșit se susține de către

recurentul-reclamant și ca atare, nu poate fi vorba despre instituția repunerii

în termen care este specifică termenului de prescripție și nu de decădere.

Din sintagma „pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”,

rezultă în mod incontestabil natura juridică a termenului ca fiind acela de decădere

și nu de prescripție, cum în mod eronat se susține.

Curtea de apel a reținut

că recurentul-reclamant susține că s-a aflat în imposibilitate de a formula notificare

în termenul prevăzut de lege, față de dispoziția ce face obiectul judecății și anume

din 6 iunie 2011, iar pe de altă parte susține că a revenit în țară în anul 2005,

când a și formulat alte acțiuni și a solicitat restituirea în natură a unor imobile

sau acordarea de măsuri reparatorii.

Prin soluția adoptată

nu i s-a încălcat în niciun fel recurentului-reclamant accesul la o instanță independentă

și imparțială și deci nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO, așa cum

în mod legal s-a reținut de către instanța de fond.

Rolul activ al judecătorului

se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la

judecată, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de Codul de procedură

civilă pentru introducerea și modificarea cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, și

dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun

obligația instanței de judecată de a proceda la un examen efectiv al susținerilor,

argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de asemenea, are în vedere

acele observații formulate de către părți, cu respectarea procedurii obligatorii,

a formalităților și termenelor stabilite de lege în etapa judecății, precum și faza

procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.

Astfel, exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut

de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene

după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Neexercitarea

acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile,

stabilită în mod imperativ de către legislația internă, datorită lipsei de diligențe

sau relei credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecința îngrădirii

liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării

dreptului.

Stabilirea unor condiții

obligatorii sau a unor termene în raport de care părțile au obligația să îndeplinească

actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber

la justiție, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui

climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional,

prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra

stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Instanța de recurs a reținut

că nici invocarea de către recurentul-reclamant a dispozițiilor art. 14 din CEDO

nu este fondată, câtă vreme în speța dedusă judecății nu este vorba de situație

discriminatorie, deoarece recurentul-reclamant nu a urmat procedura prealabilă obligatorie

impusă de statul național și deci nu se află în situație similară sau analogă cu

alte persoane.

Se invocă de către recurentul-reclamant

existența unei „speranțe legitime”, care ar reprezenta o creanță certă cât privește

existența sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a deține un bun,

însă pentru a fi în prezența unei „speranțe legitime” trebuiesc îndeplinite mai

multe condiții și anume ca bunul să aibă o bază constantă în dreptul intern, cu

alte cuvinte legislația internă să prevadă acest drept sau să existe o practică

constantă de ani de zile a instanțelor judecătorești prin care să se dispună recunoașterea

acestui bun.

Curtea de apel a constatat

că niciuna din aceste condiții nu este îndeplinită în speța dedusă judecății, situație

față de care acesta nu poate fi în prezența unei „speranțe legitime”.

În această împrejurare

și față de considerentele arătate anterior, în mod legal instanța de fond a apreciat

că nu sunt îndeplinite condițiile privind repunerea în termen prevăzute de dispozițiile

art. 103 alin. (2) C. proc. civ., raportat la natura juridică a termenului de 6

luni, respectiv ca fiind un termen de decădere și nu de prescripție, cum în mod

eronat se susține de către recurent.

Împotriva acestei decizii

a exercitat un nou recurs, reclamantul S.M., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Recurentul-reclamant a

arătat că prezentul recurs vizează un singur aspect - greșita calificare a căii

de atac, motiv pentru care consideră că nu poate fi privat de un grad de jurisdicție,

sens în care invocă art. 6 din C.E.D.O.

Instanța a cărei hotărâre

se atacă nu a fost constituită potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul componenței completului

de judecată ce trebuia să fie format din doi judecători.

În cereri de acest gen,

întemeiate pe dispozițiile legii speciale în materie, calea de atac împotriva unei

sentințe de fond este apelul și nu recursul, chestiune pe care nu a putut-o pune

în discuție în fața curții de apel, care i-a respins cererea de amânare pentru lipsă

de apărare.

Astfel, motivul de recurs

care se întemeiază pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ. se raportează la faptul că instanța

ce a soluționat cauza dedusă judecății nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora apelurile se judecă în

complet format din doi judecători și recursul se judecă în complet format din trei

judecători. Apelul declarat de reclamant a fost soluționat de trei judecători în

loc de doi, încălcându-se dispozițiile legale imperative menționate.

Recurentul-reclamant a

arătat că se impune a se examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității

căilor de atac.

De asemenea, s-a invocat

prioritatea principiului legalității căii de atac, cu precizarea necesară că dispozițiile

procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte

poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea

legii de a fi accesibilă și previzibilă fiind o garanție a procesului echitabil

în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din C.E.D.O., sens

în care invocă cauza Rotaru contra României (hotărârea din 4 mai 2000) și cauza

Lungoci contra României (hotărârea din 26 aprilie 2006).

Rațiunea legiuitorului,

în actualul sistem procesual, este aceea de a institui și în materie civilă, accesul

la calea de atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de

atac a recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă

interpretare și aplicare.

În același sens, recurentul

a apreciat că, curtea de apel ar fi trebuit să pună în discuție recalificarea căii

de atac, neprocedând în acest mod, i-a produs reclamantului o vătămare procesuală

esențială, constând în neexercitarea unei căi de atac într-o cauză a cărei complexitate

este dată de obiectul său și de miza acestei valori pentru reclamant, care echivalează

cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului împotriva

sentinței pronunțate de tribunalul Argeș, măsură ce nu păstrează un raport rezonabil

de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul reclamantului

de a-și vedea protejat pretinsul drept de proprietate.

Pentru considerentele

expuse, recurentul a solicitat să se constate incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 6

parag.1 din C.E.D.O.

La termenul de judecată

din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțate asupra admisibilității

recursului

,

în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

A

vând în vedere dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., instanța va analiza cu prioritate această excepție.

Potrivit dispozițiilor

art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost modificate

în sensul că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului,

care este de competența curții de apel.”

Acest act normativ a fost

publicat în M.Of. nr. 714/26.10.2010 și a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie

2010.

Cum sentința Tribunalului

Argeș, prin care a fost soluționată acțiunea reclamantul S.M.

, a fost pronunțată la

data de 24 ianuarie 2012, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această

hotărâre judecătorească este supusă recursului, a cărei soluționare este de competența

curții de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menționat.

Drept urmare, Curtea de

Apel Pitești în mod corect a calificat calea de atac exercitată de reclamant drept

recurs, pe care l-a soluționat ca atare, pronunțând o decizie irevocabilă.

De altfel, chiar reclamantul

și-a intitulat cererea recurs și a formulat motive de recurs, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. (dosarul

Curții de Apel Pitești), ceea ce dovedește că acesta nu s-a aflat în eroare asupra

căii de atac prevăzute de lege în speța de față.

Potrivit art. 299 C.

proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date

în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile

prevăzute de lege.

Totodată, dispozițiile

art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de hotărâri irevocabile, ca

fiind hotărârile date în recurs (pct. 4), precum și orice alte hotărâri care, potrivit

legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Împotriva acestora nu se mai poate exercita

încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicității căii de atac.

Prin instituirea de către

legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv și irevocabil al hotărârilor

judecătorești nu se încalcă dreptul de acces liber la justiție, prevăzut de

art. 6 din C.E.D.O. și nici nu se creează vreo discriminare, în sensul dispozițiilor

art. 16 din Constituția României.

Față de aceste dispoziții,

recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs,

atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește unicitatea dreptului

de a folosi calea de atac.

Așadar, cum împotriva

unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară

de atac, recursul declarat în cauză este inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 1185 din data de 4 mai 2012 a Curții de

Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2013.