ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, ca urmare a declinării de competență de la Judecătoria Zărnești, reclamanta K.R. a chemat în judecată pe pârâții statul român reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, orașul Râșnov reprezentat legal prin Primar, SC G. SA Cetatea Râșnov solicitând instanței să constate nevalabilitatea titlului cu care statul român a preluat imobilul situat în Râșnov, județul Brașov, identificat în CF să dispună rectificarea CF Râșnov, în sensul revenirii la situația anterioară, să oblige pârâții să-i lase în proprietate deplină și liniștită posesie acest imobil.

Cererea a fost precizată și completată prin chemarea în judecată a pârâtului B.G., cumpărător al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul obligării acestuia să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul în litigiu, cât și a obligării pârâtului statul român la plata sumei de 200.000 euro dacă, din probele administrate, va rezulta că restituirea în natură nu mai este posibilă. Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 153 din 28 mai 2012, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, pentru statul român și lipsei calității procesuale active a reclamantei K.R..

A admis în parte acțiunea civilă formulată, precizată și completată și a constatat nevalabilitatea titlului cu care statul român a preluat imobilul situat în Râșnov, județul Brașov, identificat în CF Râșnov. A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B.G., cu domiciliul în Râșnov, județul Brașov. La pronunțarea aceste hotărâri, prima instanță a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a fost supus măsurii exproprierii în baza Decretului nr. 223/1974 care contravenea atât Constituției din 1965, C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Celelalte capete de cerere au fost considerate neîntemeiate, deoarece reclamanta putea solicita măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, statul creând posibilitatea acordării măsurilor reparatorii în natură sau echivalent, după caz. Prin decizia din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat cu putere obligatorie că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În speță, imobilul în litigiu a fost înstrăinat în condițiile Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, către fostul chiriaș, pârâtul B.G., urmare a hotărârii din 12 iulie 1991 a Prefecturii Brașov.

Reclamanta nu a făcut dovada unui drept de proprietate actual în favoarea sa, condiție esențială pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, motiv pentru care nu a fost reținut ca fiind întemeiat nici capătul de cerere ce vizează radierea dreptului din cartea funciară. Nici cererea de obligare directă la plata despăgubirilor nu a putut fi primită, atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001, cât și în raport de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii. Cererea de intervenție a fost respinsă, constatându-se că drepturile intervenientului au fost conservate urmare a apărărilor acestuia în calitate de pârât și soluției pronunțate față de cererea reclamanților.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta și pârâții. Prin decizia civilă nr. 135Ap din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamanta K.R. și pârâții Orașul Râșnov, Staul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov; a admis în parte apelul declarat de pârâtul-reclamant-reconvențional B.G. împotriva aceleiași sentințe, pe care a anulat-o în parte, cu privire la soluționarea cererii reconvenționale, și în consecință, a trimis cauza instanței de fond pentru rejudecarea cererii reconvenționale, păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Examinând sentința atacată, Curtea a reținut următoarele, cu privire la apelul reclamantei: Critica referitoare la nesoluționarea petitului privind rectificarea cărții funciare a fost considerată ca neîntemeiată, câtă vreme în dispozitivul sentinței atacate se menționează că acțiunea a fost admisă în parte, în sensul constatării nevalabilității titlului statului, iar celelalte pretenții au fost respinse. Ca urmare, nu se poate reține că prima instanță nu ar fi soluționat capătul de cerere privind rectificarea cărții funciare.

Pe fond, s-a constatat că atât cererea de rectificare a cărții funciare, cât și cea de obligare a pârâtelor la lăsarea în deplină posesie a imobilului mai sus menționat sunt inadmisibile, în aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că, de principiu, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și numai în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și CEDO se acordă prioritate acesteia din urmă, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În speță, imobilul a fost cumpărat de apelantul-intervenient B.G., astfel că prin admiterea cererii reclamanților s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestuia.

În ceea ce privește a doua critică din recurs, referitoare la convertirea pretențiilor reclamantei în despăgubiri și inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținerea apelantei că această decizie s-ar aplica doar acțiunilor înregistrate după data publicării sale nu a fost primită, întrucât decizia are valoarea unei norme de interpretare a legii, de imediată aplicabilitate. Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a considerat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui „bun actual" în patrimoniul său, astfel că nu poate pretinde în mod direct despăgubiri de la stat, pentru că i-a fi fost nesocotit acest drepf.

Cu privire la apelurile pârâților statul român și orașul Râșnov s-a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat asupra nevalabilității titlului cu care statul român a preluat imobilul în litigiu, în raport de neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974. De altfel, caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilelor în baza unor legi speciale, este recunoscut și de art. 2 din Legea nr. 10/2001. Pentru aceleași motive a fost respins și apelul declarat de pârâta U.A.T. Râșnov. Cu privire la apelul pârâtului B.G. s-a stabilit că la data de 16 februarie 2009 a fost depusă la Judecătoria Zărnești cerere de intervenție în interes propriu de către B.G.. Prin precizarea de acțiune din data de 22 aprilie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a lui B.G., în calitate de pârât, iar în raport de această precizare, prin încheierea din 9 martie 2010, instanța a calificat cererea de intervenție ca cerere reconvențională.

Cu toate acestea, prima instanță nu a avut în vedere acest aspect și a dispus respingerea cererii de intervenție, deși cererea fusese calificată ca cerere reconvențională, fără a motiva această soluție. Întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, în baza art 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul pârâtului B.G., s-a anulat în parte sentința, în privința soluționării cererii reconvenționale și s-a trimis cauza instanței de fond pentru soluționarea acestei cereri. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta K.R. și pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., reclamanta K.R. a arătat următoarele: Instanța de apel nu a motivat respingerea capătului de cerere privind rectificarea cărții funciare, menținând soluția primei instanțe, care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Susținerea instanței de apel potrivit căreia petitul privind rectificarea cărții funciare a fost soluționat de prima instanță, în sensul că a fost respins, ignoră motivul pentru care s-a formulat apel, respectiv faptul că instanța de fond a respins acest capăt de cerere fără a motiva soluția dată, fără a analiza incidența dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, conform cu care operațiunea de dezmembrare nu poate fi efectuată decât la cererea proprietarului, și a dispozițiilor art. 34 punctul 1 din Decretul nr. 115/1938, potrivit cărora rectificarea cărții funciare se operează atunci când fie înscrierea, fie titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea nu sunt valabile.

Prezenta acțiunea este în principal o acțiune în rectificare de carte funciară cu accesoriul obligării celorlalte părți de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu reclamantei. În măsura în care se va constata nevalabilitatea titlului statului și se va dispune rectificarea cărții funciare, recurenta va deveni titulara unui drept de proprietate asupra unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Având în vedere acest cadru procesual, în speță, nu pot fi invocare motivele de inadmisibilitate cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acordarea de despăgubiri este un subsidiar al acțiunii, pentru situația în care se constată imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

În ceea ce privește incidența deciziei nr. 27/2011, se observă că acțiunea fost introdusă pe rolul Judecătoriei Zărnești în anul 2008, față de care decizia nr. 27/2011 nu poate produce efecte, ea fiind obligatorie cauzelor introduse după data publicării sale în M. Of.. în caz contrar, s-ar încălca principiul predictibilității derulării unui proces, iar lipsa de predictibilitate are drept consecință încălcarea dreptului la asigurarea unui proces echitabil, respectiv a principiului securității raporturilor juridice. Nelegal este și argumentul instanței de apel potrivit cu care intervenientul B.G. are un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care acest aspect nu a fost dezlegat de către instanță, soluția pronunțată în apel fiind aceea de a anula în parte hotărârea și de a trimite cauza instanței de fond spre soluționarea cererii reconvenționale care are ca obiect tocmai constatarea dreptului de proprietate al pârâtului-reclamant B.G..

În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov, a arătat următoarele: Instanța de judecată a respins în mod greșit excepțiile invocate de către statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cât timp imobilul a intrat în mod legal în proprietatea statului român, conform Decretului nr. 223/1974, reclamanta nefacând nicio dovadă în sensul că preluarea a fost abuzivă.

Au fost reiterate în cauză excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului, cât și a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că imobilul în cauză se află situat în intravilanul municipiului Brașov, astfel cum rezultă din extrasul CF depus la dosarul cauzei, caz în care statul român este reprezentat de unitatea administrativă reprezentată prin primar, respectiv orașul Râșnov, și nicidecum de către Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, având în vedere obiectul cauzei, este evident faptul că statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i orașului Râșnov prin Primar, aspect ce rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată.

Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998, anexa nr. 2, cu privire la clasificarea bunurilor de interes public, județean sau național pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe de altă parte, nu s-a avut în vedere faptul că reclamanta nu a uzat de legile speciale în domeniul proprietății, ci a promovat această acțiune în condițiile dreptului comun, astfel încât greșit s-a considerat că acțiunea este admisibilă.

De asemenea, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil sau fără titlu, se soluționează numai pe calea prevederilor acestei legi. Nevalabilitatea titlului statului nu a fost dovedită. Instanța nu a manifestat un rol activ în clarificarea modalității de preluare a acestui imobil, avându-se în vedere doar susținerile teoretice ale reclamantei, care nu au fost nedovedite. În faza procesuală a recursului, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta K.R., Înalta Curte îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente: Capătul de cerere privind revendicarea a fost considerat ca admisibil în mod corect, pentru a se da posibilitatea reclamantei de a dovedi existența în patrimoniul său a unui bun actual pe care nu l-ar putea valorifica pe altă cale, astfel cum s-a decis, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Insă acest capăt de cerere a fost respins cu motivarea că, pe de o parte, reclamanta nu deține un bun iar, pe de altă parte, că o eventuală admitere a acțiunii în revendicare ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate al altei persoane, ceea ce nu poate fi admis din perspectiva dezlegării date, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001. În accepțiunea jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Prin urmare, apare ca nefondată susținerea recurentei în sensul că, prin constatarea nevalabilității titlului statului și rectificarea de carte funciară, ar dobândi un bun pe care să îl poată valorifica în acțiunea în revendicare.

Întrucât reclamanta nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, pentru a-și valorifica dreptul de proprietate în temeiul legii speciale, și nu deține o hotărâre definitivă și executorie, prin care instanțele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus în mod expres restituirea bunului, în mod corect s-a reținut că nu deține un bun actual, în temeiul căruia să poată pretinde restituirea în natură a imobilului pe calea acțiunii în revendicare bazată pe dreptul comun. Respingerea acțiunii în revendicare și pierderea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 prin neformularea unei notificări în temeiul acestei legi, prevăzut de art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, fac ca posibilitatea de recunoaștere și de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă în prezent să se fi epuizat, astfel încât nu mai există posibilitatea pentru aceasta de a obține un folos material concret.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului urmează a fi respins ca lipsit de interes. Întrucât acțiunea în rectificare de carte funciară are caracter subsidiar în raport cu cererea privind nevalabilitatea titlului statului, astfel cum rezultă din prevederile art. 34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996, nu va fi primită critica potrivit căreia prezenta acțiune este în principal o acțiune în rectificare de carte funciară, astfel încât decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu ar fi aplicabilă în cauză. Întrucât s-a cerut restituirea în natură a imobilului, această cerere nu poate fi opusă decât posesorului actual al imobilului, deci chiriașului-cumpărător, B.G., care deține un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112, contract care nu a fost anulat.

Opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumție de proprietate în favoarea celui care deține titlu, prezumție născută din existența titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumție, invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată, de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului. Întrucât o astfel de probă nu a fost produsă, acțiunea în revendicare a fost corect respinsă, fără ca prin această soluție să se stabilească calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu a pârâtului-reclamant B.G.. Ca urmare a anulării parțiale a deciziei din apel, se va analiza cererea reconvențională, care va tranșa definitiv dacă acest pârât este proprietar asupra imobilului în litigiu.

Față de argumentele expuse anterior cu privire la nedovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, constând într-un bun actual, face ca nici pretențiile acesteia de a primi, în subsidiar, despăgubiri bănești pentru acest bun, să nu poată fi primite. Așadar, criticile cu privire la acest aspect și la incidența în cauză a recursului în interesul Legii nr. 27/2011, nu se mai impun a fi analizate. De asemenea, pentru aceleași argumente, rămân fără obiect și aspectele învederate de recurentă cu privire la neanalizarea capătului de cerere privind rectificarea de carte funciară. Analizând recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, sub următoarele aspecte: Recurentul invocă, pe de o parte, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil iar, pe de altă parte, că instanța nu putea analiza nevalabilitatea titlului statului cu privire la un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege care a epuizat toate posibilitățile de revendicare a imobilului.

Cu privire la lipsa interesului pentru stabilirea modului de preluare a imobilului de către stat s-a motivat anterior, astfel încât acest recurs va fi admis, în considerarea faptului că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost respinsă, iar procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu a fost inițiată în termenul legal de către reclamantă, ceea ce a atras pierderea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul acesteia, așa încât, într-adevăr, nu se mai impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat întrucât nu se mai poate obține nici un folos practic din constatarea acestei preluări.

Insă sunt nefondate excepțiile reiterate de recurent, deoarece calitatea procesuală pasivă în cauză a acestuia, cât și a Ministerului Finanțelor Publice este dată de petitele privind obligarea statului român, reprezentat legal de Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 25 alin. (1) și (2) al Decretului nr. 31/1954, la plata despăgubirilor bănești, cât și de cel de rectificare a cărții funciare, unde nu unitatea administrativ teritorială este menționată ca proprietar, nici proprietarul actual, B.G., ci statul român. În consecință, în raportul juridic dedus judecății pe aceste capete de cerere, obligat este statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice (care, la rândul său, a dat mandat de reprezentare D.G.F.P.

Brașov). Pentru argumentele prezentate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.R., va admite excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, invocată din oficiu și recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov. Va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul formulat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței nr. 153/S din 28 mai 2012 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, va schimba în parte sentința apelată, astfel: va respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.R. împotriva deciziei nr. 135/Ap din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Admite excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, invocată din oficiu. Admite recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Admite apelul formulat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței nr. 153/S din 28 mai 2012 a Tribunalului Brașov, secția I civilă.

Schimbă în parte sentința apelată, astfel: Respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2013.