ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 28/CC din 20

septembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca instanță competentă să soluționeze cauza prin

regulator de competență a stabilit competența de soluționare a cauzei - litigiu

civil - privind reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâta Instituția

Prefectului Județului Dâmbovița - C.J.S.D.P.T. Dâmbovița, în favoarea

Judecătoriei Găești.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 53 -

56 din Legea nr. 18/1991, așa cum a fost modificată, stabilește o competență

specială în favoarea Judecătoriei Găești. Toate actele emise în aplicarea Legii

nr. 18/1991 sunt acte administrative, însă, această lege ca și Legea nr.

169/1997, au dat în competența judecătoriei soluționarea litigiilor în legătură

cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea

fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Pe de altă parte,

textul art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

se soluționează în fond de către tribunalele administrativ fiscale, nu este

incident în cauză, având în vedere că litigiile privind aplicarea Legii nr.

18/1991 constituie un contencios administrativ special, iar pe de altă parte,

nu orice litigiu în legătură cu un act administrativ cade în competența

instanțelor de contencios administrativ, ci numai cele care întrunesc

condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din lege, text potrivit căruia orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că în mod greșit instanța a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești, conform art. 22 alin. (5)

C. proc. civ., motivat de faptul că este vorba despre soluționarea unui litigiu

în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate,

acestea fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Recurentul consideră

că nu suntem în prezența situației reținute de instanță și anume "litigiu

în aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate",

pentru care se aplică art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, ci este vorba de

emiterea nelegală și netemeinică a unui act administrativ, titlul de

proprietate 154981/2009 emis ilegal și fără temei, în condițiile în care titlul

de proprietate este valabil și ambele titluri de proprietate au același obiect.

Recurentul mai arată

că în mod corect Judecătoria Găești, prin Sentința civilă nr. 1098 din 12

august 2011 a admis excepția de necompetentă materială și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția de

contencios administrativ, având în vedere faptul că prin acțiunea formulată

reclamantul s-a adresat cu o cerere pârâtei Instituția Prefectului Județului

Dâmbovița, pentru anularea titlului de proprietate din 26 septembrie 2009 emis

de C.J.S.D.P.T. Dâmbovița, dar această cerere nu a fost soluționată în termen

legal.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ

este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și

în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față,

prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2099/120/2011, reclamantul A.N., a

chemat în judecată Instituția Prefectului Județul Dâmbovița - C.J.S.D.P.T. Dâmbovița,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să anuleze

titlul de proprietate din 26 ianuarie 2009.

Reclamantul a arătat

că prin cererea din 31 ianuarie 2011 a solicitat pârâtului să anuleze titlul de

proprietate din 26 ianuarie 2009 întrucât pentru aceleași suprafețe de teren a

fost eliberat Titlul de proprietate, care este valabil, nefiind anulat până în

prezent de nicio instituție cu competență legală.

Deci din actele și

lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că, în cauză, se solicită

anularea unui titlu de proprietate.

Înalta Curte constată

că, în mod corect a reținut Curtea de Apel că potrivit dispozițiilor art. 53 -

56 din Legea nr. 18/1991, stabilește o competență specială în favoarea

Judecătoriei Găești. Toate actele emise în aplicarea Legii nr. 18/1991 sunt

acte administrative, însă, această lege ca și Legea nr. 169/1997, au dat în

competența judecătoriei soluționarea litigiilor în legătură cu aplicarea

regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N. împotriva Sentinței civile nr. 28/CC din 20 septembrie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA