ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 28/CC din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca instanță competentă să soluționeze cauza prin regulator de competență a stabilit competența de soluționare a cauzei - litigiu civil - privind reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Județului Dâmbovița - C.J.S.D.P.T. Dâmbovița, în favoarea Judecătoriei Găești. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, așa cum a fost modificată, stabilește o competență specială în favoarea Judecătoriei Găești.

Toate actele emise în aplicarea Legii nr. 18/1991 sunt acte administrative, însă, această lege ca și Legea nr. 169/1997, au dat în competența judecătoriei soluționarea litigiilor în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Pe de altă parte, textul art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, se soluționează în fond de către tribunalele administrativ fiscale, nu este incident în cauză, având în vedere că litigiile privind aplicarea Legii nr. 18/1991 constituie un contencios administrativ special, iar pe de altă parte, nu orice litigiu în legătură cu un act administrativ cade în competența instanțelor de contencios administrativ, ci numai cele care întrunesc condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din lege, text potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești, conform art. 22 alin. (5) C. proc. civ., motivat de faptul că este vorba despre soluționarea unui litigiu în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Recurentul consideră că nu suntem în prezența situației reținute de instanță și anume "litigiu în aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate", pentru care se aplică art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, ci este vorba de emiterea nelegală și netemeinică a unui act administrativ, titlul de proprietate 154981/2009 emis ilegal și fără temei, în condițiile în care titlul de proprietate este valabil și ambele titluri de proprietate au același obiect. Recurentul mai arată că în mod corect Judecătoria Găești, prin Sentința civilă nr. 1098 din 12 august 2011 a admis excepția de necompetentă materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția de contencios administrativ, având în vedere faptul că prin acțiunea formulată reclamantul s-a adresat cu o cerere pârâtei Instituția Prefectului Județului Dâmbovița, pentru anularea titlului de proprietate din 26 septembrie 2009 emis de C.J.S.D.P.T.

Dâmbovița, dar această cerere nu a fost soluționată în termen legal. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față, prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2099/120/2011, reclamantul A.N., a chemat în judecată Instituția Prefectului Județul Dâmbovița - C.J.S.D.P.T. Dâmbovița, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să anuleze titlul de proprietate din 26 ianuarie 2009. Reclamantul a arătat că prin cererea din 31 ianuarie 2011 a solicitat pârâtului să anuleze titlul de proprietate din 26 ianuarie 2009 întrucât pentru aceleași suprafețe de teren a fost eliberat Titlul de proprietate, care este valabil, nefiind anulat până în prezent de nicio instituție cu competență legală. Deci din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că, în cauză, se solicită anularea unui titlu de proprietate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut Curtea de Apel că potrivit dispozițiilor art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, stabilește o competență specială în favoarea Judecătoriei Găești. Toate actele emise în aplicarea Legii nr. 18/1991 sunt acte administrative, însă, această lege ca și Legea nr. 169/1997, au dat în competența judecătoriei soluționarea litigiilor în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N. împotriva Sentinței civile nr. 28/CC din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2012. Procesat de GGC - AA