ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2984/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2984/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 324 din 31 octombrie 2011,

Curtea de Apel Iași a respins atât excepția tardivității invocată de pârâtul

Guvernul României, cât și excepția de nelegalitate formulată de SC O.F.A. SA

București, în contradictoriu cu pârâtele Comisia județeană de fond funciar

Iași, Comisia municipală de fond funciar Iași, Stațiunea de Cercetare și

Producție pentru Creșterea Bovinelor Dancu, Guvernul României și intervenientul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București, privind Anexa 2 c) la

H.G. 390/2011, cu referire la tarlaua X, parcela Y în suprafață de 4 ha.,

situată pe raza Municipiului Iași.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași reclamantul Prefectul Județului Iași, în

contradictoriu cu pârâtele SC I.C.S. SA Iași, Comisia județeană de fond funciar

Iași, Comisia municipală de fond funciar și Stațiunea de Cercetare și Producție

pentru Creșterea Bovinelor (SCP.C.B.) Dancu, a solicitat constatarea nulității

absolute a hotărârii Comisiei județene de fond funciar din 27 iunie 1996, în

beneficiul SC I.C.S. SA Iași, privind suprafața de 40.065 m.p. situați în Iași,

Calea C.

Prin întâmpinare, pârâta

SC I.C.S. SA Iași, ce și-a schimbat denumirea în SC O.F.A. SA Iași, a invocat excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 35/2006, publicată în M. Of. nr. 107/03.02.2006, Anexa

2 c), ce cuprinde „date de identificare a suprafețelor de teren din domeniul public

al statului care se dau în administrarea Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru

Creșterea Bovinelor Dancu”, și în care se regăsește și tarlaua X parcela Y din Municipiul

Iași, asupra căreia deține un drept de proprietate conform hotărârii din 27

iunie 1996 în litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 5118 din 15 martie 2011 Judecătoria Iași și-a declinat competența de soluționare

a excepției de nelegalitate sus-menționată în favoarea Curții de Apel Iași.

Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului

Guvernul României, cerere ce a fost admisă în principiu de către instanță.

Reclamanta SC O.F.A. SRL

Iași a invocat și excepția de nelegalitate a Anexei 2 a H.G. nr. 390/2011, în privința

tarlalei X parcela Y din Municipiul Iași, ce a fost preluată odată cu abrogarea

H.G. nr. 35/2006.

Prin întâmpinare, pârâtul

Guvernul României a invocat excepția tardivității formulării excepției de nelegalitate

a H.G. nr. 390/2011, întrucât aceasta se constituie ca o cerere modificatoare a

excepției de nelegalitate ce privea H.G. nr. 35/2006, dar care a fost depusă cu

încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel Iași a

constatat că excepția tardivității excepției de nelegalitate este nefondată, întrucât

prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează instituția excepției

de nelegalitate, prevăd expres că „legalitatea unui act … poate fi cercetată oricând

în cadrul unui proces … la cererea părții interesate”, textul derogând așadar de

la procedura de drept comun prevăzută în C. proc. civ.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că, în cauză anexele la H.G. nr. 390/2011, - ce abrogă Anexa 2

la H.G. nr. 35/2006, au fost depuse la dosar - la 20 iunie 2011 – doar de intervenienta

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, astfel că în mod legal reclamanta

și-a schimbat obiectul excepției de nelegalitate la următorul termen acordat în

cauză.

Cu privire la fondul excepției

de nelegalitate, prima instanță a reținut în esență, că Stațiunea de Cercetare și

Producție pentru Creșterea Bovinelor Dancu a fost înființată prin Decretul Consiliului

de Stat nr. 170/1981 – Anexa 2, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 1284 din 08

decembrie 1990 privind unele măsuri de organizare și funcționare a unităților de

cercetare – dezvoltare s-a prevăzut posibilitatea funcționării lor conform Legii

nr. 150/1990 ca societăți comerciale, modificată prin Hotărârea nr. 100/1991, în

care se arată că până la reorganizarea acestor stațiuni pe baza Legii nr. 150/1990,

aceste stațiuni își desfășurau activitatea „păstrându-și statutul actual”.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că în baza Legii nr. 290/2002 a fost adoptată H.G. nr. 35/2006

ce cuprinde în Anexa 2 înființarea Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea

Bovinelor Dancu, „prin reorganizarea Stațiunii de Cercetare și Producție pentru

Creșterea Bovinelor Dancu”, la data de 13 noiembrie 2006 fiind perfectat între pârâtele

Agenția Domeniilor Statului și Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea

Bovinelor Dancu, protocolul de predare – preluare a suprafeței de 634,52 ha. teren

„proprietatea publică a statului”, în care figurează și Anexa 2 c) din H.G. nr.

35/2006.

De asemenea, s-a reținut

că Legea nr. 290/2002 a fost abrogată prin apariția Legii nr. 45/2009, în baza căreia

a fost adoptată H.G. nr. 390/2011 pentru reorganizarea Stațiunii de Cercetare Dezvoltare

pentru Creșterea Bovinelor Dancu, a cărei Anexă 2 privind, prevede tarlaua X, parcela

Y, arabil, în suprafață de 12,31 ha., în litigiu.

În acest context, judecătorul

fondului a constatat că, din succesiunea actelor ce reglementează regimul juridic

al terenului în litigiu, rezultă că acesta s-a aflat în proprietatea statului și

administrarea Stațiunii de Cercetare și Producție pentru Creșterea Bovinelor Dancu,

încă din 1981, și a rămas în domeniul public al statului prin H.G. nr. 1284/1990

și actele normative și administrative ce au fost adoptate succesiv, până la adoptarea

H.G. nr. 390/2011, emisă în baza Legii nr. 45/2009, nefiind emis vreun act administrativ

de același rang, care să opereze vreo modificare a regimului juridic al tarlalei

X, parcela Y, în suprafață de 4 ha., asupra căreia petenta SC O.F.A. SA București

pretinde că ar deține un drept de proprietate propriu.

Cu privire la procesul

verbal de schimb din 10 octombrie 1990, prin care „se propune” efectuarea unui schimb

de terenuri între SCCB Dancu și C.A.P. Aroneanu, prima instanță a apreciat că acesta

nu a fost finalizat într-o formă juridică de natură a schimba în mod legal regimul

juridic al suprafeței de 4 ha. aflată în proprietatea publică a statului și administrarea

pârâtei Stațiunea de Cercetare Dezvoltare și pentru Creșterea Bovinelor Dancu.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că nici dobândirea de AEICPS Holboca, a unei autorizații de

construire pe o suprafață de teren asupra căreia nu dobândise un drept propriu în

condițiile legii, a înscrierii acestei suprafețe în evidențele proprii privind terenurile

deținute comunicate D.G.A.A. Iași, respectiv a transmiterii acesteia către entitățile

nou înființate/reorganizate, care au procedat și la intabularea lui în cartea funciară

nu pot fi însă opuse deținătorului unui drept de proprietate publică asupra acestui

teren – actualmente pârâta Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor

Dancu.

Conchizând, Curtea de

apel a stabilit că înscrisurile deținute de reclamantă sunt lipsite de eficiență

juridică, situație ce a generat și imposibilitatea constituirii unui drept de proprietate

asupra acestui teren, în procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991.

Împotriva sentinței

nr. 324 din data de 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta

SC O.F.A. SA, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea

în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției de nelegalitate a Hotărârii

Guvernului României nr. 36/2006 în ceea ce privește Anexa 2 c) și a Hotărârii Guvernului

României nr. 390/2011 în ceea ce privește Anexa 2, cu obligarea intimaților Comisia

județeană de fond funciar Iași, Comisia municipală de fond funciar Iași, Stațiunea

de Cercetare și Producție pentru Creșterea Bovinelor Dancu, Guvernul României și

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de proces.

S-a învederat, prin motivele

cererii de recurs, că sentința civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea gravă

a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta

a precizat că instanța de fond în mod greșit, pe calea excepției de nelegalitate,

a soluționat în mod indirect însuși fondul dreptului dedus judecății. În plus, s-a

arătat că aceeași instanță investiția exclusiv cu soluționarea excepției de nelegalitate

a efectuat o veritabilă comparare de titluri, anume titlul de proprietate exhibat

de către reclamantă, cu un pretins titlu de proprietate „constituit” la nivelul

anului 2006 de Statul Român, pretins argumentat de două acte administrative cu caracter

individual, apreciind, absolut în afara oricărei logici, că acest din urmă titlu

ar fi preferabil.

A considerat recurenta

reclamantă, în aceste condiții, că modalitatea atipică prin care Curtea de apel

a decis, în mod unilateral, să procedeze întocmai ca o instanță de drept comun și

să compare titlurile de proprietate determină cel puțin următoarele consecințe,

de asemenea atipice:

Instanța de fond nu a

analizat nelegalitatea actelor administrative respective, anume cele două hotărâri

de guvern, ci a tranșat pe fond o veritabilă „acțiune în revendicare”, cu a cărei

soluționare nu a fost învestită;

Consecința directă și

imediată este soluționarea, pe cale indirectă, a însăși acțiunii în constatarea

nulității absolute a hotărârii din 27 iunie 1996 a Comisiei județene de fond funciar

Iași, în condițiile în care Curtea de apel reține, în chiar considerentele sentinței

recurate, că AEICPS ar fi dobândit o autorizație de construcție pe o suprafață de

teren „asupra căreia nu dobândise un drept propriu în condițiile legii". Cu

alte cuvinte, Curtea de apel a statuat că dreptul de proprietate al recurentei reclamante

nu ar fi fost dobândit în condițiile legii. În același timp, prin „coroborarea”

celor două cadruri procesuale incidente, anume cel tipic acțiunii în revendicare,

cu consecința comparării de titluri și cel specific unei excepții de nelegalitate,

Curtea de apel a apreciat că titlul recurentei ar fi, totuși, „ineficient” prin

lipsa „vreunui act administrativ de același rang”. Altfel spus, Curtea de Apel Iași

a folosit, în compararea de titluri, argumentul specific soluționării excepției

de nelegalitate.

- Cu toate acestea, deși

s-a pronunțat pe fond cu privire la „eficacitatea” titlului reclamantei de proprietate,

acesta nu a fost desființat, câtă vreme, în mod evident, Curtea de apel nu a fost

învestită cu această cerere. Altfel spus, Curtea de apel a „facilitat” tranșarea

ulterioară, de către instanța de drept comun competentă, a acțiunii în constatarea

nulității absolute a titlului de proprietate al recurentei.

Pe de altă parte, recurenta

a învederat că prima instanță a omis să se pronunțe cu privire la excepția de nelegalitate

a Hotărârii Guvernului nr. 35/2006; cu toate că obligativitatea instanței de a se

pronunța asupra acestei excepții, chiar în condițiile în care hotărârea de guvern

menționată a fost abrogată parțial, este statuată prin jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Sentința atacată, a susținut

reclamanta, este nelegală, din următoarele perspective:

- Validitatea titlului

de proprietate al recurentei este evidentă, atât sub aspectul dobândirii valabile

a dreptului de proprietate și al efectuării formalităților de publicitate imobiliară,

al necontestării acestui drept și al consolidării acestuia în patrimoniul reclamantei,

cât și cel al împrejurării că susținerile Stațiunii Dancu și însușite fără rezerve

de instanța de fond nu sunt dovedite;

Hotărârile de guvern nu

pot constitui un titlu valabil, de natură a fi comparat pe calea unei acțiuni în

compararea de titluri, în condițiile în care nu există un drept de proprietate al

Statului român, anterior momentului 2006, asupra terenului în discuție, și este

nelegală tranșarea fondului dreptului de proprietate în lipsa documentației care

a stat la baza emiterii celor două hotărâri de guvern atacate;

Hotărârile de guvern contestate

nu sunt constitutive de drepturi și nu pot avea caracter retroactiv, deoarece: 1)

este nelegală modalitatea de emitere a unei hotărâri de guvern prin care se „constituie”

artificial un drept de proprietate publică în favoarea Statului Român, în condițiile

existenței valabile a unui titlu de proprietate privată asupra aceluiași teren;

2) indiferent de caracterul constitutiv sau declarativ al efectelor unei hotărâri

de guvern un asemenea act nu poate avea caracter retroactiv; 3) niciunul din actele

normative a căror nelegalitate a solicitat recurenta a fi constatată nu are caracter

constitutiv de drepturi;

Hotărârile de guvern atacate

sunt nelegale, din perspectiva înseși efectelor pronunțării sentinței recurate;

În măsura în care hotărârii

de guvern i s-ar recunoaște caracterul de titlu de proprietate, titlul reclamantei

este preferabil, în condițiile în care, pe de o parte, titlul recurentei este validat

de însăși instituția care solicită constatarea nulității absolute a acestuia, anume

Comisia județeană de fond funciar a județului Iași, și, pe de altă parte, cel care

este ținut să garanteze pentru evicțiune nu poate să evingă:

- Printr-un act al puterii

executive, s-a realizat o încălcare a unui drept de proprietate privată, anterior

și valabil constituit, o veritabilă expropriere. Una din consecințele directe ale

hotărârii pronunțate, s-a susținut, rezidă în invalidarea, cu efect retroactiv,

a dreptului de proprietate al reclamantei, drept constituit anterior în mod valabil

și asupra căruia s-a pronunțat o instanță de judecată în sensul constatării nulității

absolute a acestuia. Or, în lumina tuturor garanțiilor conferite de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, împreună cu Protocoalele acesteia, de Carta Drepturilor Fundamentale

ale Uniunii Europene, care consacră inviolabilitatea dreptului de proprietate privată,

precum și faptul că o persoană poate fi lipsită de acest drept numai pentru o „cauză

de utilitate publică” și în schimbul unei prealabile și juste despăgubiri, modalitatea

de „apropriere” de către Statul Român a unui drept de proprietate reprezintă o încălcare

flagrantă a tuturor acestor garanții.

Or, invalidarea, ca efect

al emiterii unei hotărâri de guvern, a unui titlu de proprietate valabil și anterior

are efectul unei veritabile exproprieri, realizată prin intermediul unei măsuri

de politică executivă și în afara oricărei proceduri legale. Prin urmare, a concluzionat

reclamanta că statuarea de către o instanță de judecată, la nivelul anului 2011,

că o asemenea măsură contrară oricăror principii fundamentale ale înseși existenței

statului de drept este legală reprezintă negarea întregii evoluții a gândirii juridice

și a edificiului supremației dreptului.

Prin întâmpinarea depusă

în cauză intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu motivarea că societatea reclamantă nu a arătat nici un

motiv, respectiv măsuri ori dispoziții contradictorii actelor în temeiul cărora

a fost emis actul administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate, respectiv

art. 108 din Constituția României, republicată, art. 24 și art. 28 alin. (3) și

(8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe

Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” și a sistemului de cercetare-dezvoltare

din domeniul agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, cu modificările

ulterioare, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, precum

și al art. 2 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările și completările

ulterioare.

În cauză a formulat întâmpinare

și intimatul Guvernul României, prin care s-a solicitat de asemenea respingerea

recursului ca nefondat, cu motivarea că H.G. nr. 390/2011 este temeinică și legală,

fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, art. 24

și art. 28 alin. (3) și (8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea

Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” și a sistemului

de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii și industriei alimentare,

cu modificările ulterioare, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare,

precum și al art. 2 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările și completările

ulterioare.

Actul administrativ contestat,

s-a arătat, a fost adoptat de către executiv, astfel cum reiese și din Nota de fundamentare

care a însoțit proiectul actului administrativ, prin însușirea proiectului inițiat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. La elaborarea actului au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind

procedurile pentru supunerea proiectelor de acte administrative spre adoptare Guvernului,

aprobat prin H.G. nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de

către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia și de către Ministerul

Justiției, care potrivit art. 20 alin. (7) din Regulament, „avizează proiectele

de acte administrative exclusiv din punct de vedere al legalității, încheind succesiunea

operațiilor din etapa de avizare”. Proiectul actului administrativ contestat a fost

aprobat favorabil de Consiliul Legislativ prin avizul din 1 aprilie 2011.

Guvernul României a arătat

că, din succesiunea actelor ce reglementează regimul juridic al terenului în litigiu,

rezultă că acesta s-a aflat în proprietatea statului și administrarea Stațiunii

de Cercetare și Producție pentru Creșterea Bovinelor Dancu, încă din anul 1981,

și a rămas în domeniul public al statului prin H.G. nr. 1284/1990 și actele normative

și administrative ce au fost adoptate succesiv până la adoptarea Hotărârii Guvernului

nr. 390/2011, emisă în baza Legii nr. 45/2009, nefiind emis vreun act administrativ

de același rang, care să opereze vreo modificare a regimului juridic al tarlalei

X, parcela Y, asupra căreia recurenta susține că ar deține un drept de proprietate.

Împrejurarea de fapt,

constând în dobândirea de AEICPS Holboca, a unei autorizații de construire pe o

suprafață de teren asupra căreia nu dobândise un drept propriu în condițiile legii,

a înscrierii acestei suprafețe în evidențele proprii privind terenurile deținute

comunicate D.G.A.A. Iași, respectiv a transmiterii acesteia cu ocazia reorganizării

AEICPS Holboca, către entitățile nou înființate/reorganizate, care au procedat și

la intabularea lui în cartea funciară nu pot fi opuse însă deținătorului unui drept

de proprietate publică asupra acestui teren - respectiv intimata pârâtă Stațiunea

de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu, drept dobândit în baza

legii și individualizat pe calea unor acte administrative emise de organul administrativ

central, Guvernul României, orice modificare în conținutul acestui drept putând

fi operată doar pe calea unor acte normative/administrative de același rang, iar

nu prin hotărâri ale organelor administrative locale - comisii de fond funciar,

direcții agricole, etc, astfel cum invocă reclamanta recurentă în speță.

De altfel, a relevat intimatul

Guvernul României, lipsa de eficiență juridică a înscrisurilor deținute de recurentă

a generat și imposibilitatea constituirii unui drept de proprietate asupra acestui

teren, în procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, de entitățile ce au urmat AEICPS

Holboca, obligatorie pentru constituirea unui drept de proprietate propriu. Prin

urmare, Guvernul României a considerat că în mod corect instanța de fond a reținut

faptul că recurenta nu a fost în măsură a răsturna prezumția de legalitate a actului

administrativ pretins nelegal, anume Anexa 2 a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar intimata Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală

și temeinică a sentinței atacate, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor

de judecată.

Terenul în suprafață de

4 hectare care face obiectul litigiului, s-a arătat, face parte din tarlaua X și

este deținut de SCDCB Dancu încă din anul 1981 când în baza Decretului nr. 170/1981

al Consiliului de Stat a luat ființă Stațiunea de Cercetare. Terenul respectiv a

aparținut și aparține domeniului public al statului și din succesiunea de acte normative,

respectiv Decretul nr. 170/1981, H.G. nr. 1284/1990 privind unele măsuri de organizare

și funcționare a unităților de cercetare dezvoltare, H.G. nr. 100/1991, O.G.

nr. 25/1995, Legea nr. 250/2002, H.G. nr. 35/2006, Legea nr. 45/2009 și H.G.

nr. 390/2011, rezultă că această suprafață inclusiv alte suprafețe, în total 634

hectare, au aparținut statului și au fost date în administrarea stațiunii.

Schimbul de terenuri de

care face vorbire reclamanta nu a mai avut loc așa cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosar, deoarece între timp a fost elaborată Legea nr. 18/1991 iar cooperative

agricole de producție s-au desființat. Terenul ce urma să fie preluat de către Stațiune

de la CAP Aroneanu a fost retrocedat foștilor proprietari iar schimbul de terenuri

nu s-a mai efectuat deoarece Ministerul Agriculturii și Alimentației nu și-a dat

avizul. Din anul 1981 terenul respectiv a figurat în evidențele Stațiunii fiind

proprietatea statului și făcând parte din domeniul public al statului destinat în

exclusivitate cercetării și dezvoltării.

Stațiunea de Cercetare

Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu a considerat că în mod corect prima

instanță a reținut că la termenul de judecată din data de 5 septembrie 2011 reclamanta

și-a schimbat obiectul excepției de nelegalitate și că anexele Hotărârii Guvernului

nr. 390/2011 au abrogat Anexa 2 la H.G. nr. 35/2006, astfel încât critica cu privire

la faptul că instanța nu s-a pronunțat și cu privire la excepția de nelegalitate

a Anexei 2 din H.G. nr. 35/2006 nu este fondată.

Stațiunea de Cercetare

Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu a apreciat că de asemenea în mod întemeiat

instanța de fond, contrar celor susținute de reclamanta recurentă, a reținut că

SCDCB Dancu încă din anul 1991, respectiv prin adresa din 29 martie 1991 înregistrată

la AEICPS Holboea cu nr. AA din 29 martie 1991 a adus la cunoștință că își retrage

acordul de principiu privind actul de schimb punând în vedere să elibereze terenul

de amenajările făcute pentru a fi introdus în circuitul civil. Reținerea ilegală

a terenului de către reclamantă, obținut fără drept, și edificarea pe acesta a unor

construcții nu îndreptățește recurenta de a cere și de a obține admiterea excepției

de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011. A concluzionat Stațiunea de

Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu că chiar dacă s-ar admite

prin absurd că acel schimb a avut loc în nici un caz reclamanta nu era îndreptățită

de a intra în posesia și apoi în proprietatea suprafeței de 4 hectare teren situat

în tarlaua X parcela Y.

Recurenta SC O.F.A. SA

a formulat, la termenul de judecată din data de 22 martie 2012, o cerere privind

adresarea unei întrebări preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene

având următorul conținut: „Dacă prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale

pot fi interpretate în sensul posibilității Statelor Membre ca, prin măsuri de politică

executivă, să instituie limitări ale dreptului de proprietate privată, incluzând

consacrarea unui drept de proprietate publică, în condițiile existenței prealabile

a unui titlu de proprietate în favoarea unui particular?”.

A învederat recurenta

că sunt îndeplinite toate condițiile privind adresarea întrebării preliminare, anume:

- obiectul întrebării preliminare să facă parte din sfera circumscrisă de dispozițiile

art. 267 din Tratatul de funcționare al Uniunii Europene; - instanța competentă

a adresa o întrebare preliminară; - întrebarea preliminară să fie motivată și să

ofere toate informațiile necesare cu privire la situația de fapt care a determinat

declanșarea sa; - întrebarea preliminară să fie pertinentă pentru litigiul respectiv.

A considerat recurenta

că cererea de adresare a unei întrebări preliminare este pertinentă, întrucât prin

emiterea celor două hotărâri de guvern a fost realizată o încălcare gravă a dreptului

reclamantei de proprietate privată. Statuarea, în cadrul unui act de putere executivă,

a unui drept de proprietate publică asupra unei suprafețe de teren asupra căreia

un particular deține un titlu de proprietate valabil și cu dată anterioară celor

două hotărâri de guvern nu poate reprezenta decât o încălcare a dispozițiilor Cartei

Drepturilor Fundamentale în materia ocrotirii și respectării dreptului de proprietate

privată.

Pertinența cererii de

adresare a unei întrebări preliminare trebuie raportată, a relevat recurenta, inclusiv

la necesitatea interpretării, în virtutea creării deja a unui precedent periculos

în acest sens; în lipsa unei atare interpretări, respectiv a modalității în care

un text comunitar trebuie aplicat în planul dreptului intern, premisele unei încălcări

repetate ale unui drept fundamental sunt sporite.

În cauză, a subliniat

recurenta, este vorba despre un titlu de proprietate perfect valabil, necontestat,

coroborat, în plus, cu faptul posesiei continue și neîntrerupte asupra terenului

în discuție, vreme de peste 20 de ani. Cu toate acestea, emiterea unei prime hotărâri

de guvern care, cu referire la aceeași suprafață de teren, statuează dreptul de

proprietate publică asupra acestuia are efectele unei invalidări, pe cale indirectă,

a dreptului recurentei de proprietate privată, invalidare care însă, nu se regăsește

la nivelul dreptului intern, sub forma unei modalități legale exprese de încetare

a dreptului de proprietate privată. Nu mai puțin, a arătat recurenta, emiterea și

a celei de-a doua hotărâri de guvern care reia în mod expres textele primeia consacră

încălcarea repetată a însuși dreptului de proprietate privată. Efectul acestor hotărâri

a fost acela al infirmării, pe calea unui act al puterii executive, a dreptului

de proprietate privată a reclamantei, valabil în lipsa oricărei soluții legale de

constatare a nevalabilității sale.

În plus, încălcarea prevederilor

art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene rezidă inclusiv în

efectul emiterii celor două hotărâri de guvern: la acest moment, asupra aceleiași

suprafețe de teren, există două regimuri juridice care se suprapun: există, pe de

o parte, titlul de proprietate al reclamantei, valabil și pe de altă parte, există

pretinsul titlu de proprietate al Statului Român, consacrat, în mod unilateral,

de către însuși Statul Român.

Prin raportare la abilitatea

constituțională a Guvernului de a emite hotărâri, pentru organizarea executării

legilor se observă mai întâi, că nu există în dreptul intern nicio lege pentru a

cărei aplicare o hotărârea de guvern poate invalida un titlu de proprietate valabil.

Cu toate acestea, a învederat recurenta că există două hotărâri de guvern care sunt

puse în executare, în condițiile în care premisa sine qua non a existenței oricărei

hotărâri de guvern este o lege anterioară, a cărei organizare să se realizeze prin

intermediul actului de putere executivă. Apoi, însăși sintagma organizarea executării

legilor denotă imposibilitatea reglementării, pe calea unei hotărâri de guvern,

a unor raporturi juridice constitutive de drepturi, cu atât mai mult retroactive.

Niciuna dintre hotărârile

de guvern care instituie un drept de proprietate publică asupra terenului asupra

căruia există deja un titlu de proprietate valabil nu are caracter constitutiv de

drepturi. În plus, conferirea ex lege a unui caracter retroactiv, în sensul statuării

asupra existenței prealabile a unui drept de proprietate publică nu poate decât

încălca grav toate principiile unui stat de drept: (i) puterea executivă nu poate

invalida un titlu de proprietate asupra căruia nu s-a pronunțat anterior puterea

judecătorească, acest titlu fiind valabil și opozabil tuturor celorlalte subiecte

de drept, deci și statului; (ii) puterea executivă nu poate adăuga la lege, în sensul

statuării unui nou mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, anume prin

intermediul emiterii unei hotărâri de guvern; (iii) puterea executivă nu se poate

prevala de prerogativele sale constituționale și legale, menite a garanta tocmai

principiul separației puterilor și securitatea tuturor raporturilor juridice pentru

a nega tocmai aceste principii, după cum aceeași putere executivă nu se poate situa

deasupra legii care îi organizează existența și funcționarea.

Cu referire la utilitatea

și pertinența întrebării preliminare pentru judecătorul național, recurenta a precizat

următoarele:

a) Mai întâi, judecătorul

național este cel chemat să statueze asupra fondului litigiului dedus judecății.

În aceste condiții, însuși judecătorul național trebuie să verifice în ce măsură

reglementările naționale și comunitare sunt concordante, iar apoi, modalitatea în

care reglementările comunitare au fost sau nu aplicate corect în planul dreptului

intern are incidență directă asupra fondului litigiului dedus judecății.

Apoi, în lipsa soluționării

cererii de adresare a unei întrebări preliminare, însuși judecătorul fondului ar

trebui să verifice modalitatea de interpretare a dispozițiilor Cartei Fundamentale.

Or, un asemenea transfer al atribuțiilor, de la Curtea de Justiție la instanța națională

ar goli de conținut însăși instituția întrebării preliminare.

Nu în ultimul rând, situația

„atipică” în care un stat membru decide să ignore un drept fundamental consacrat

în mod expres Ia nivel comunitar, prin măsuri de politică executivă, se impune,

încă odată, a fi tranșată la nivel comunitar. În aplicarea principiului universal

valabil potrivit căruia Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, a lăsa la

latitudinea Statului Membru, prin intermediul prepușilor săi, analiza propriei încălcări

a drepturilor fundamentale este lipsită de orice consistență practică.

Pentru toate aceste considerente,

mai sus expuse, recurenta a apreciat că cererea pentru adresarea unei întrebări

preliminare se vădește a fi nu numai pertinentă, dar eminamente necesară pentru

aplicarea corectă a legii și evitarea unei injustiții grave.

Guvernul României a depus

la dosar un punct de vedere cu privire la cererea-reclamantei SC O.F.A. SA de sesizare

a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare

în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, solicitând

respingerea cererii recurentei, deoarece ar conduce la formularea unei cereri preliminare

inadmisibile, având în vedere că situația de fapt și de drept, astfel cum a fost

prezentată de recurentă, nu intră sub incidența dreptului Uniunii Europene.

A învederat Guvernul României

că, raportat la obiectul litigiului, din cererea reclamantei privind pronunțarea

unei hotărâri preliminare, nu rezultă că în litigiul de pe rolul Înaltei Curți ar

fi incidente prevederi ale dreptului Uniunii Europene. Dreptul de proprietate, modalitățile

și aspectele referitoare la proprietate sunt de competența exclusivă a statelor

membre, prin urmare sunt guvernate de dreptul intern și nu intră în sfera de aplicare

a dreptului Uniunii.

Pe de altă parte, Guvernul

României a susținut, cu privire la aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene, că prevederile Cartei se aplică doar în domeniile care intră sub incidența

dreptului Uniunii Europene și nu extind aplicarea acesteia asupra unor domenii care

intră în competența exclusivă a statelor membre, cum ar fi reglementarea dreptului

de proprietate. Dintr-o jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene,

s-a arătat, rezultă că respingerea unei cereri formulată de o instanță națională

se poate justifica în special dacă este evident că, ținând seama de împrejurările

speței, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect.

I. Cât privește cererea

recurentei SC O.F.A. SA de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea

preliminară cu conținutul „Dacă prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene pot fi interpretate în sensul posibilității Statelor Membre ca,

prin măsuri de politică executivă, să instituie limitări ale dreptului de proprietate

privată, incluzând consacrarea unui drept de proprietate publică, în condițiile

existenței prealabile a unui titlu de proprietate în favoarea unui particular?”,

aceasta se privește ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente.

În conformitate cu dispozițiile

art. 267 alin. (1) - (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, "(1)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar,

cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor

adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; (2) În cazul

în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru,

această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință

îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu

privire la această chestiune. (3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă

într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt

supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să

sesizeze Curtea".

Se constată, pe de altă

parte, că prin art. 1 din Legea nr. 340/2009 s-a formulat, în baza prevederilor

art. 35 parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și în temeiul Declarației

nr. 10 privind art. K.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, anexată la Tratatul

de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor

de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, o declarație în

sensul că „România declară că acceptă competența Curții de Justiție a Comunităților

Europene în conformitate cu prevederile art. 35 parag. 3 lit. b) din Tratatul privind

Uniunea Europeană. România își rezervă dreptul de a prevedea dispoziții în dreptul

intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau

interpretarea unui act prevăzut la art. 35 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea

Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești naționale a

cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac,

instanța judecătorească să fie obligată să înainteze Curții de Justiție a Comunităților

Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este

necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză”.

S-a prevăzut apoi, prin

art. 2 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 340/2009, că „(1) Instanța de judecată,

din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene

să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de

orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia din actele

prevăzute la art. 35 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în

care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea

unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a

cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac,

solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu

preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei

hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecată poate fi suspendată,

iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie".

Rezultă, din cele mai

sus arătate, că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție

de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra, necesității unei întrebări preliminare

în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor

adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. În cadrul procedurii preliminare,

rolul Curții este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se

pronunța cu privire la validitatea acestuia, și nu de a aplica acest drept la situația

de fapt care face obiectul acțiunii principale, rol ce revine instanței naționale.

Altfel spus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunțe

cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul acțiunii principale și nici să

soluționeze divergențele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept

material.

Se constată, în litigiu,

că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară

formulată de recurenta SC O.F.A. SA, fiind evident că răspunsul la întrebarea preliminară,

oricare ar fi acesta, nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării pricinii,

cu atât mai mult cu cât dispoziții de natura și sensul celor prevăzute de art. 17

alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la

dreptul de proprietate, se regăsesc și în legislația națională, anume în cuprinsul

art. 44 și art. 136 din Constituția României, revizuită în anul 2003, precum și

a art. 480 și art. 481 C. civ. din 1864, cu modificările și completările ulterioare,

în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat de recurentă. Pe de altă

parte, trebuie menționat că instanței naționale îi revine competența de a se pronunța

asupra excepției de nelegalitate invocată de recurentă, urmare verificării concordanței

actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forță juridică superioară

în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei

și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția

României, precum și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de

nelegalitate fiind analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului.

II. Recursul declarat

de reclamanta SC O.F.A. SA împotriva sentinței nr. 324 din data de 31 octombrie

2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, urmează

a fi respins ca nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Obiectul excepției de

nelegalitate invocată inițial de SC O.F.A. SA, pârâtă în Dosarul nr. 15110245/2010

al Judecătoriei Iași, secția civilă, l-a constituit H.G. a României nr. 35/2006

(publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 107/03.02.2006), în ceea ce privește

Anexa 2 c) ce cuprinde "date de identificare a suprafețelor de teren din domeniul

public al statului care se dau în administrarea Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare

pentru Creșterea Bovinelor Dancu" și în care se regăsea tarlaua X parcela Y

din Municipiul Iași, tarla identică cu cea care face obiectului dreptului de proprietate

al societății consfințit prin hotărârea din 27 iunie 1996 a Comisiei județene de

fond funciar Iași.

Prin sentința civilă

nr. 5118 din data de 15 martie 2011 Judecătoria Iași a sesizat Curtea de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate

invocată de SC O.F.A. SA, dosarul fiind înregistrat sub nr. 420/45/2011. Ulterior,

pentru termenul de judecată din data de 5 septembrie 2011, SC O.F.A. SA a înțeles

să invoce și excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului României nr. 390/2011(publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 313/06.05.2011) în ce privește Anexa 2 ce cuprinde

"datele de identificare a suprafețelor minime de teren din domeniul public

al statului, indispensabile activității de cercetare-dezvoltare-inovare, care rămân

în administrarea Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor

Dancu" și în care se regăsește tarlaua X, parcela Y din Municipiul Iași, tarla

identică cu cea care face obiectul dreptului de proprietate al societății, consfințit

prin hotărârea din 27 iunie 1996 a Comisiei județene de fond funciar Iași.

În mod întemeiat, prin

sentința recurată, a fost respinsă excepția tardivității excepției de nelegalitate

a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011, invocată de intimatul Guvernul României, și

a fost respinsă excepția de nelegalitate a Anexei 2 din H.G. nr. 390/2011 privind

reorganizarea Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor - Dancu

și pentru modificarea Anexei nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, formulată de recurenta

SC O.F.A SA.

Înalta Curte reamintește,

în cauză, că în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, instanța

de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate

este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei

cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora

a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative,

consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, precum și de art. 4

alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin

raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.

Cu alte cuvinte, cu ocazia

soluționării excepției de nelegalitate, instanța trebuie să verifice dacă actul

administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplinește

următoarele cerințe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea

competentă material și teritorial și în limitele competenței ce-i revine; - conținutul

actului este conform cu conținutul legii în baza căreia este emis și cu actele normative

cu forță juridică superioară; - actul corespunde scopului urmărit de legea pe care

o pune în executare; - actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor

administrative și cu respectarea procedurii și normelor de tehnică legislativă prevăzute

de lege; - actul administrativ este actual și oportun.

Se constată, în litigiu,

că toate cerințele mai sus menționate sunt întrunite atât în ceea ce privește acele

mențiuni din Anexa 2 c) la H.G. nr. 35 din 12 ianuarie 2006 privind înființarea

unor stațiuni de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul zootehniei prin reorganizarea

unor stațiuni de cercetare și producție agricolă din domeniul zootehniei (abrogată

parțial prin art. 28 din H.G. nr. 390/2011) referitoare la darea în administrarea

Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Dancu, din terenul

domeniu public al statului, a suprafeței de 12.3100 ha. teren arabil situat topografic

în Municipiul Iași, tarlaua X parcela Y, cât și referitor la acele prevederi din

Anexa 2 la H.G. nr. 390 din 13 aprilie 2011 privind reorganizarea Stațiunii de Cercetare

- Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor - Dancu și pentru modificarea Anexei

nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor

din domeniul public al statului, care includeau în suprafața minimă de teren din

domeniul public al statului, indispensabile activității de cercetare-dezvoltare-inovare,

care rămânea în administrarea Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea

Bovinelor-Dancu, tarlaua X parcela Y în suprafață de 12.3100 ha. situată în Municipiul

Iași.

S-a probat, în litigiu,

că anterior emiterii Hotărârii Guvernului nr. 35/2006, întreaga suprafață de 584.5200

ha. evidențiată în Anexa nr. 2 c) a acestui act administrativ, deci inclusiv suprafața

de 12.3100 ha. din tarlaua X parcela Y din Municipiul Iași, figura în inventarul

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 3 nr. MF 116223

la Ministerul Finanțelor Publice), aprobate prin H.G. nr. 2060/2004 (ce nu face

obiectul excepției de nelegalitate), astfel că în mod legal, cu respectarea prevederilor

art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2002 privind organizarea

și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii,

industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Sișești”,

cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 8

alin. (1), art. 10 alin. (2) și art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și

completările ulterioare, s-a dispus prin art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 35/2006 că

"Suprafețele de teren ale stațiunilor de cercetare și producție agricolă din

domeniul zootehniei, aflate în domeniul public al statului" și în administrarea

Agenției Domeniilor Statului și concesionate stațiunilor de cercetare și producție

agricolă din domeniul zootehniei, trec în administrarea stațiunilor de cercetare

și producție agricolă din domeniul zootehniei, nou înființate, și au datele de identificare

prevăzute în anexele nr. l.c)-9.c).".

Se constată, de asemenea,

că anterior emiterii Hotărârii Guvernului nr. 390/2011, suprafața de 12.3100 ha.

din tarlaua X parcela Y din Municipiul Iași, figura tot în inventarul centralizat

al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 3 nr. MF 116223 la Ministerul

Finanțelor Publice), aprobate prin H.G. nr. 1705/2006 (ce nu face obiectul excepției

de nelegalitate), rezultând că în mod legal, cu respectarea prevederilor art. 24

și art. 28 alin. (3) și (8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea

Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Sișești” și a sistemului

de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei

alimentare, cu modificările ulterioare, precum și ale art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările

și completările ulterioare, s-a stabilit prin art. 2 din H.G. nr. 390/2011 că "Patrimoniul

Stațiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor - Dancu este constituit

din bunuri din domeniul privat al statului și bunuri proprii, prevăzute în Anexa

nr. 1, precum și din suprafețe de teren din domeniul public al statului, prevăzute

în Anexa nr. 2, potrivit ultimei situații financiare încheiate la data de 31 decembrie

2010".

Nu este întemeiată critica

recurentei privitoare la neexaminarea de către instanța de fond a motivelor de nelegalitate

vizând H.G. nr. 35/2006, întrucât pe de o parte prin considerentele hotărârii pronunțate

de Curtea de apel s-a făcut referire și la acest act administrativ (ale cărui anexe

cu nr. 2, 2a, 2c și 2d au fost abrogate prin H.G. nr. 390/2011) și s-a concluzionat

că regimul juridic al terenului în litigiu, acela de teren proprietate publică a

statului, a rămas neschimbat din anul 1990 și până în anul 2011, iar pe de altă

parte aceleași motive de nelegalitate au fost invocate în cauză și cu referire la

H.G. nr. 390/2011.

Prin raportare la specificul

procedurii de soluționare a excepției de nelegalitate, care rezidă în aceea că instanța

este abilitată doar să verifice concordanța actului administrativ supus analizei

cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora

a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative,

fără a putea da dezlegări cu privire la fondul litigiului în care s-a invocat acest

mijloc de apărare (altfel spus, cu privire la validitatea titlului de proprietate,

constând în hotărârea din data de 27 iunie 2006 a Comisiei județene de fond funciar

Iași) se privesc ca fiind fără relevanță, la acest moment, acele considerații din

motivarea sentinței recurate referitoare la lipsa de eficiență juridică a înscrisurilor

deținute de recurentă și la imposibilitatea legală a constituirii unui drept de

proprietate al SC O.F. SA asupra terenului situat pe terenul Municipiului Iași și

identificat topografic în tarlaua X parcela Y. În consecință, nu se mai impune,

din acest motiv, analizarea criticilor din recurs cu privire la acest aspect.

Având în vedere cele mai

sus arătate, prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009, precum

și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune respingerea ca neîntemeiată

a cererii recurentei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare

preliminară și respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC O.F.A. SA împotriva

sentinței nr. 324 din data de 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară, formulată de

recurenta-reclamantă SC O.F.A. SA, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat

de SC O.F.A. SA împotriva sentinței nr. 324 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel

Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2012.