ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2644/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 46/ F din 23 martie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul P.l., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 17.953 lei, cu titlu de drepturi salariale și stimulente pentru perioada 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010 și suma de 5000 lei, cu titlu de daune morale, precum și suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; instanța a respins cererea reclamantului privind emiterea ordinului de repunere în funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații de la data de 12 iulie 2010, precum și excepția rămânerii fără obiect a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 65 din 18 septembrie 2001 reclamantul Pamparău Ioan a fost angajat în funcția publică de director la Direcția Stabiliri și Evidență Plăți, Drepturi de Asigurări Sociale din cadrul Casei Județene de Pensii Brașov, în urma concursului organizat pentru ocuparea acestui post. După expirarea perioadei de probă, reclamantul a fost definitivat în funcția publică de conducere de director - Direcția Stabiliri Evidență Plăți Drepturi de Asigurări Sociale prin Comunicarea nr. 374 din 18 februarie 2001 emisă de Casa Județeană de Pensii Brașov. Prin Ordinul nr. 446 din 23 aprilie 2009 emis de președintele .C.N.P.A.S., în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009 s-a desființat funcția publică de conducere de directorul executiv adjunct al Casei Județene de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații și reclamantului i-a încetat raportul de serviciu prin eliberarea din funcția publică de conducere la data expirării termenului de preaviz, respectiv la data de 23 mai 2009. Prin Ordinul nr. 1178 din 25 mai 2009 emis de Ministrul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în temeiul prevederilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009 reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator adjunct la Direcția Stabiliri și Plăți Prestații din cadrul Casei Județene de Pensii Brașov. Prin Ordinul nr. 1077 din 31 octombrie 2009 emis de C.N.P.A.S.

în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a fost desemnat să preia atribuțiile funcției de conducere de director coordonator adjunct - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații a Casei Județene de Pensii Brașov până la ocuparea prin concurs a postului. Prin Ordinul nr. 1237 din 26 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, ca urmare a procesului verbal nr. 50/2009 al Comisiei de Evaluare a candidaților, reclamantul a fost numit începând cu data de 27 octombrie 2009 în funcția de director coordonator adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată pe o perioadă de maximum 4 ani.

Prin Ordinul nr. 209/26 februarie 2010 emis de Președintele C.N.P.A.S. a încetat aplicarea prevederilor Ordinului nr. 1237 din 26 octombrie 2009 emis de președintele C.N.P.A.S. privind numirea reclamantului P.I. în funcția de conducere de director coordonator adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații. Prin Ordinul nr. 496 din 3 iulie 2010 emis de președintele C.N.P.A.S. s-a dispus ca începând cu data de 12 iulie 2009 să se aplice prevederile Ordinului nr. 209 din 26 februarie 2010, a căror aplicare s-a amânat până la data intrării în vigoare a prevederilor legale cuprinse în proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010 reclamantul P.I. a fost numit începând cu data de 30 septembrie 2010 în funcția publică de conducere de director executiv adjunct - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații din cadrul Casei Județene de Pensii Brașov. Se constată că excepția rămânerii fără obiect a acțiuni este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul a solicitat repunerea în funcție, drepturile salariale aferente perioadei în care au încetat raporturile de serviciu, precum și daune morale. Faptul că reclamantul a fost repus în funcție prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010 nu conduce la concluzia că acțiunea a rămas fără obiect fiind pusă în discuție perioada cuprinsă între 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010. Reclamantul a ocupat prin concurs funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații, la data de 18 septembrie 2001. Ca urmare a adoptării O.U.G.

nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009 funcțiile publice de conducere au suferit modificări în sensul desființării respectiv schimbării denumirii și a modalității de ocupare a acestora, schimbări care l-au afectat și pe reclamant. Acesta a fost pus în situația de a-i înceta raportul de serviciu, de a i se acorda atribuțiile funcției de conducere până la ocuparea postului prin concurs, la numirea în funcția publică de conducere în urma organizării concursului și ulterior a încetării aplicării ordinului prin care a fost numit în funcția publică de conducere de director coordonator adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații.

încetarea dispoziției privind ocuparea funcției publice de conducere și-a produs efectele de la data de 12 iulie 2010. Ulterior, respectiv la data de 30 septembrie 2010, reclamantul a fost numit în aceeași funcție publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010. Acest ordin a fost emis având în vedere prevederile Legii nr. 19/2000, Legii nr. 188/1999, Legii cadru nr. 330/2009, a Deciziilor Curții Constituționale nr. 413/2010 și nr. 414/2010. Prin emiterea acestui ordin, reclamantul a fost, practic, repus în situația existentă la data de 12 iulie 2010, astfel că petitul privind obligarea pârâtei de a emite ordin de repunere în funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații a rămas fără obiect, urmând a fi respins.

În considerentele Deciziei nr. 414/2010 Curtea Constituțională a reținut: „În acest context legislativ este introdusă funcția de director și director adjunct ai serviciilor publice deconcentrate, care, la momentul intrării în vigoare a legii, ar înlocui funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate". Prin această nouă modificare Curtea Constituțională a observat „existența unei vădite instabilități legislative cu privire la funcția de conducător al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce pune sub semnul întrebării tratamentul juridic aplicat acestei funcții în raport cu alte categorii de funcții de conducere din administrația publică.

Se pune sub semnul întrebării și scopul Legii nr. 188/1999, care prevede în mod expres la art. 1 alin. (2) că acesta este reprezentat de crearea unui „serviciu public stabil". Stabilind faptul că legea în discuție nu prevede o reorganizare a serviciilor publice deconcentrate, se pune problema dacă legiuitorul are sau nu competența de a desființa și înființa prin același act normativ o anumită funcție fără o motivare rezonabilă. Răspunsul Curții este unul negativ, întrucât pentru a desființa și a înființa un post trebuie să existe un temei serios și temeinic. Inițiatorul legii are obligația de a motiva acest lucru în expunerea de motive a legii. In cazul de față, în lipsa unei atari motivări și în lipsa vreunei intenții de reorganizare a serviciilor publice deconcentrate, se constată că desființarea posturilor de director executiv și director executiv adjunct nu se justifică.

Curtea Constituțională a mai reținut „că s-au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, prin instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoanele ce dețin funcții de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate, fără a exista o justificare obiectivă, rațională, temeinică și rezonabilă". Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că s-au încălcat și prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție, în conformitate cu care accesul la funcțiile publice se face "în condițiile legii". Existența drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție nu este doar declarativă și iluzorie, ci efectivă, astfel încât și dreptului de acces la funcțiile publice trebuie să i se aplice același regim.

De aceea, Curtea constată că dreptul de acces la funcțiile publice este unul complex, fiind compus din cel puțin 3 elemente esențiale, și anume: - accesul/ocuparea efectivă a funcțiilor publice prin concurs; - exercitarea atributelor de funcție publică; - încetarea raporturilor de serviciu. Aceste elemente sunt legate intrinsec de cariera funcționarului public și sunt inerente oricărei funcții publice. În situația de față, măsura contestată atinge substanța acestui drept în două dintre cele 3 elemente principale ale sale. Astfel, pentru eventualii directori executivi sau directori executivi adjuncți în funcție sau reintegrați se afectează atât exercitarea atributelor de funcție publică, cât și încetarea raporturilor de serviciu.

Or, în condițiile în care funcția publică trebuie să se bucure de stabilitate, o atare măsură nu poate decât să încalce prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție. În fine, Curtea Constituțională a constatat că, astfel cum a stabilit prin Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, „unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naștere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligația statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaților siguranța și garanția păstrării locului de muncă". Acest considerent de principiu își găsește aplicabilitatea, mutatis mutandis, cu atât mai mult în raport cu funcționarii publici, din moment ce unul dintre scopurile Legii nr. 188/1999 este asigurarea unui serviciu public stabil.

încălcarea acestui principiu constituțional ce derivă din dreptul la muncă are drept rezultat, în mod evident, înfrângerea principiului constituțional al statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) și a principiului supremației Constituției prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. Față de considerentele reținute de Curtea Constituțională, se constată că petitul privind acordarea drepturilor salariale și a stimulentelor pentru perioada 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010 este întemeiat. Aceasta este singura modalitate în care prejudiciul material cauzat reclamantului prin modificările succesive ale raportului de serviciu poate fi recuperat. În ceea ce privește petitul privind daunele morale, se constată că reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral cauzat.

Astfel, având în vedere declarația martorului audiat în cauză din care rezultă că încetarea raportului de serviciu al reclamantului i-a produs reale prejudicii morale, atât în ceea ce privește sănătatea cât și onoarea, demnitatea și prestigiul public, se impune recuperarea acestui prejudiciu însă cuantumul daunelor morale pretinse de reclamant este excesiv. În legislație nu sunt prevăzute criterii privind evaluarea daunelor morale, singura modalitate de stabilire a întinderii acestora decurgând din evaluarea efectelor produse asupra persoanei, efecte cu consecințe în plan fizic, psihic și moral. În cauză reclamantul a suferit atât în plan fizic, fiind în situația de a apela la serviciile medicale, cât și în plan psihic și moral.

Consecința încetării raportului de serviciu s-a resimțit atât în familie, ca urmare a situației materiale dificile prin care au trecut reclamantul și familia sa, cât și în societate, persoane din anturajul reclamantului discutând despre motivele pentru care acesta „ a fost dat afară" și de situația concretă în care se află. Martorul a mai relevat faptul că a constatat o schimbare a atitudinii reclamantului, acesta fiind supărat și neîngrijit datorită faptului că nu avea resursele financiare necesare pentru a-și întreține familia și copilul la facultate. Pentru toate aceste suferințe cauzate reclamantului prin măsura nelegală a încetării raportului de serviciu, instanța constată că acesta a suferit un prejudiciu moral ce poate fi reparat prin acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 lei.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta. În motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C. proc. civ., pârâta critică hotărârea instanței de fond, reiterând argumentele invocate ca apărări în fața primei instanțe și susținând, în esență, că situația juridică contestată de intimatul-reclamant nu este decât consecința aplicării de către autoritatea recurentă a prevederilor O.U.G. nr. 3 7/2009 și nr. 105/2009 și, cum în cauză nu a avut loc o încălcare a legii ci, dimpotrivă, aplicarea acesteia, nu se impunea acordarea daunelor materiale și morale către intimat, care nu a făcut dovada prejudiciului suferit.

Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a invocat excepția nulității recursului, arătând că acesta reprezintă o simplă înșiruire de afirmații fără a avea legătură cu vreunul dintre motivele de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De asemenea, a invocat excepțiile lipsei capacității juridice a numitei D.D.P. de a semna documente în numele C.N.P.P. și de a reprezenta această autoritate. În motivarea acestor din urmă excepții, s-a arătat că la 1 ianuarie 2011 Legea nr. 19/2000 a fost abrogată și a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 și de la aceeași dată trebuia să-și înceteze efectele juridice și Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a Primului-ministru prin care aceasta a fost numită președinte al C.N.P.P.

pentru că în prezent este tot președintele C.N.P.A.S.; drept urmare, aceasta nu putea să reprezinte instituția și să semneze acte ca reprezentant legal în numele C.N.P.P., pentru că această instituție s-a desființat și funcția de președinte al acesteia nu mai există. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și argumentele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. De asemenea, Înalta Curte va respinge excepțiile invocate de intimat, ca neîntemeiate.

Astfel excepția nulității recursului, întemeiată pe împrejurarea că criticile formulate nu au legătură cu vreunul dintre motivele de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este nefondată în raport cu dispozițiile art. 3041 și art. 306 alin. (3) C. proc. civ., față de care Curtea apreciază că recursul este motivat. De asemenea, sunt nefondate excepțiile lipsei capacității juridice și a capacității de reprezentare a C.N.P.P. Într-adevăr, Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, D.D.P., a fost numită în această funcție prin Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a Primului Ministru al Guvernului României, în baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare.

Pe parcursul soluționării cauzei, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010. În motivarea excepțiilor, intimatul a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 263/2010 și apreciază că se impunea emiterea unei noi decizii de numire a președintelui Casei Naționale de Pensii Publice.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, „De la data intrării în vigoare a prezentei legi, Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale devine Casa Națională de Pensii Publice, denumită în continuare C.N.P.P., instituție care păstrează modul de organizare și funcționare, preia personalul, cât și drepturile și obligațiile acesteia". Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că nu a încetat existența Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi și Asigurări Sociale ci că această instituție s-a reorganizat, dobândind o nouă denumire - Casa Națională de Pensii Publice, păstrând modul de organizare și funcționare și preluând personalul existent. Este adevărat că prin art. 133 din Legea nr. 263/2010 s-a stabilit că mandatul președintelui C.N.P.P.

este de 5 ani însă, în cauză, fiind vorba de o reorganizare a aceleiași persoane juridice, mandatul președintelui C.N.P.A.S., acordat conform art. 140 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, este valabil, neîncetând de drept, iar Primul-ministru, care putea să numească un alt președinte al C.N.P.P., nu a făcut acest lucru. Faptul că legea prevede preluarea personalului, fără a face precizarea dacă acesta ocupă funcții de conducere sau de execuție, este încă un argument în sprijinul concluziei că mandatul acordat președintelui C.N.P.A.S. potrivit Legii nr. 19/2000 este valabil și după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010. Sentința atacată este temeinică și legală și în ceea ce privește fondul cauzei.

Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de fond și este necontestat în cauză, actele administrative prin care raportul de serviciu al intimatului-reclamant, care ocupa - în baza promovării unui concurs - o funcție publică de conducere în cadrul autorității recurente, a fost modificat în mod succesiv în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, acte normative care au fost declarate neconstituționale. Pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății, raportat la motivele de recurs și la criticile aduse sentinței atacate, se impune prezentarea următoarelor considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Astfel, controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. Cu privire la acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege. De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009. În considerentele deciziilor enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ" de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

In plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială. Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, la alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză. Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituțional itate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. În speța de față, intimatul-reclamant a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, care au fost declarate neconstituționale. Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, efectele deciziilor instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect măsuri luate în temeiul celor două ordonanțe de urgență.

Pe de altă parte, înalta Curte reține că eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea ca urmare a promovării unui concurs, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Rezultă, pe cale de consecință, că actele și măsurile adoptate în baza acestor ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituțional itate și, drept urmare, în mod corect a constatat instanța de fond că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului material cauzat prin modificările succesive ale raportului de serviciu, dispuse în temeiul actelor normative declarate neconstituționale. De altfel în Deciziile nr. 413/2010 și nr. 414/2010, Curtea Constituțională a reținut că, începând cu 28 februarie 2010 continuă să-și producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul său normativ de dinainte de modificările neconstituționale care i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 5, art. 8, și anexa nr. 1 din O.U.G.

nr. 105/2009. Se constată, așadar, că în mod corect a procedat prima instanță la acordarea către reclamant a despăgubirilor materiale, în raport cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională referitor la modificările legislative ce au condus la modificarea raportului de serviciu al acestuia, întrucât, deși a dispus repunerea sa în funcția de conducere, autoritatea pârâtă nu a readus întreaga situație juridică, în ceea ce-l privește pe reclamant, la forma anterioară adoptării celor două ordonanțe de urgență, fiind ignorate, astfel, cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 413/2010, potrivit căreia "În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G.

nr. 37/2009". Nu pot fi, deci, primite ca întemeiate criticile autorității recurente sub aspectul obligării acesteia la plata către intimatul-reclamant a drepturilor salariale, inclusiv stimulente, pentru perioada cuprinsă între 21 iulie 2010 și 30 septembrie 2010, când, prin Ordinul nr. 1055, a fost repus în funcția de conducere ocupată prin concurs, și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluții constituindu-l prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulteriore, art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (5) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În ce privește acordarea daunelor morale, Curtea reține că între emiterea nelegală a actelor administrative care au afectat dreptul intimatului-reclamant la stabilitatea în funcția publică legal ocupată, conform dispozițiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, și prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a actelor administrative care au condus la modificarea raportului său de serviciu, există o evidentă legătură de cauzalitate, astfel că în mod judicios, prin raportare la circumstanțele cauzei, instanța de fond a stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere, un cuantum al daunelor morale în sumă de 5.000 lei.

Potrivit declarației martorului audiat de instanța de fond (f. 75-76), reclamantul, în calitatea sa de persoană publică importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare măsurilor administrative nelegale, grave prejudicii ale imaginii, ale onoarei, ale prestigiului și ale demnității, dar a fost supus, în plus, unei puternice presiuni psihice ce a avut ca și consecință deteriorarea stării de sănătate. Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost cuantificat de instanța de fond, nu este excesiv și nu constituie o îmbogățire nejustificată, ci reprezintă o satisfacție justă, rezonabilă și echitabilă, criticile fiind, deci, neîntemeiate și sub acest aspect. În ceea ce privește elementul subiectiv al răspunderii civile, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. proc.

civ., ce stau la baza acordării daunelor morale, Înalta Curte reține că acesta este dat, așa cum s-a prefigurat, de altfel, în cele ce preced, de atitudinea autorității recurente, constând în neaplicarea de îndată, în ce-l privește pe intimat, a prevederilor Deciziei nr. 413/2010 a Curții Constituționale, conform cărora "În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 3 7/2009". Această atitudine de pasivitate, manifestată între data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 413/2010 a Curții Constituționale - 4 mai 2010, dar mai ales a intrării în vigoare a Legii nr. 140/2010 - 11 iulie 2010, și data repunerii efective în funcție a intimatului - 30 septembrie 2010, este imputabilă în cauză autorității recurente.

Considerentele arătate, reținând, așadar, că și daunele morale suferite au fost dovedite, recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Respinge excepțiile invocate. Respinge recursul declarat de pârâta Casa Națională de Pensii Publice împotriva sentinței nr. 46/ F din 23 martie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu opinia separată a d-nei judecător L.M.P., în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinței atacate și respingerii, în totalitate, a cererii privind acordarea daunelor morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.