ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2644/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2644/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 46/ F din 23 martie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția de

contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată și

precizată de reclamantul P.l., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de

Pensii Publice, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 17.953 lei,

cu titlu de drepturi salariale și stimulente pentru perioada 12 iulie 2010 - 30

septembrie 2010 și suma de 5000 lei, cu titlu de daune morale, precum și suma

de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; instanța a respins cererea

reclamantului privind emiterea ordinului de repunere în funcția publică de

conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov -

Direcția Stabiliri și Plăți Prestații de la data de 12 iulie 2010, precum și

excepția rămânerii fără obiect a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 65 din 18 septembrie 2001

reclamantul Pamparău Ioan a fost angajat în funcția publică de director la

Direcția Stabiliri și Evidență Plăți, Drepturi de Asigurări Sociale din cadrul

Casei Județene de Pensii Brașov, în urma concursului organizat pentru ocuparea

acestui post. După expirarea perioadei de probă, reclamantul a fost definitivat

în funcția publică de conducere de director - Direcția Stabiliri Evidență Plăți

Drepturi de Asigurări Sociale prin Comunicarea nr. 374 din 18 februarie 2001

emisă de Casa Județeană de Pensii Brașov.

Prin Ordinul nr. 446 din 23 aprilie 2009

emis de președintele .C.N.P.A.S., în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2009 s-a desființat funcția publică de conducere de directorul

executiv adjunct al Casei Județene de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și

Plăți Prestații și reclamantului i-a încetat raportul de serviciu prin

eliberarea din funcția publică de conducere la data expirării termenului de

preaviz, respectiv la data de 23 mai 2009.

Prin Ordinul nr. 1178 din 25 mai 2009

emis de Ministrul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în temeiul

prevederilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009 reclamantul a fost numit

în funcția de director coordonator adjunct la Direcția Stabiliri și Plăți

Prestații din cadrul Casei Județene de Pensii Brașov.

Prin Ordinul nr. 1077 din 31 octombrie

2009 emis de C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a fost

desemnat să preia atribuțiile funcției de conducere de director coordonator

adjunct - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații a Casei Județene de Pensii

Brașov până la ocuparea prin concurs a postului.

Prin Ordinul nr. 1237 din 26 octombrie

2009 emis de Președintele C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, ca urmare

a procesului verbal nr. 50/2009 al Comisiei de Evaluare a candidaților,

reclamantul a fost numit începând cu data de 27 octombrie 2009 în funcția de

director coordonator adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov, cu contract de

management asimilat contractului individual de muncă încheiat pe durată

determinată pe o perioadă de maximum 4 ani.

Prin Ordinul nr. 209/26 februarie 2010

emis de Președintele C.N.P.A.S. a încetat aplicarea prevederilor Ordinului nr. 1237

din 26 octombrie 2009 emis de președintele C.N.P.A.S. privind numirea

reclamantului P.I. în funcția de conducere de director coordonator adjunct la

Casa Județeană de Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații.

Prin Ordinul nr. 496 din 3 iulie 2010

emis de președintele C.N.P.A.S. s-a dispus ca începând cu data de 12 iulie 2009

să se aplice prevederile Ordinului nr. 209 din 26 februarie 2010, a căror

aplicare s-a amânat până la data intrării în vigoare a prevederilor legale

cuprinse în proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici.

Prin Ordinul nr. 1055 din 30

septembrie 2010 reclamantul P.I. a fost numit începând cu data de 30 septembrie

2010 în funcția publică de conducere de director executiv adjunct - Direcția

Stabiliri și Plăți Prestații din cadrul Casei Județene de Pensii Brașov.

Se constată că excepția rămânerii fără

obiect a acțiuni este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul a solicitat

repunerea în funcție, drepturile salariale aferente perioadei în care au

încetat raporturile de serviciu, precum și daune morale. Faptul că reclamantul a

fost repus în funcție prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010 nu conduce

la concluzia că acțiunea a rămas fără obiect fiind pusă în discuție perioada

cuprinsă între 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010.

Reclamantul a ocupat prin concurs

funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de

Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații, la data de 18 septembrie

2001.

Ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 37/2009

și a O.U.G. nr. 105/2009 funcțiile publice de conducere au suferit modificări

în sensul desființării respectiv schimbării denumirii și a modalității de

ocupare a acestora, schimbări care l-au afectat și pe reclamant. Acesta a fost

pus în situația de a-i înceta raportul de serviciu, de a i se acorda

atribuțiile funcției de conducere până la ocuparea postului prin concurs, la

numirea în funcția publică de conducere în urma organizării concursului și

ulterior a încetării aplicării ordinului prin care a fost numit în funcția

publică de conducere de director coordonator adjunct la Casa Județeană de

Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații. încetarea dispoziției

privind ocuparea funcției publice de conducere și-a produs efectele de la data

de 12 iulie 2010.

Ulterior, respectiv la data de 30

septembrie 2010, reclamantul a fost numit în aceeași funcție publică de

conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de Pensii Brașov -

Direcția Stabiliri și Plăți Prestații prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010.

Acest ordin a fost emis având în vedere prevederile Legii nr. 19/2000, Legii nr.

188/1999, Legii cadru nr. 330/2009, a Deciziilor Curții Constituționale nr. 413/2010

și nr. 414/2010.

Prin emiterea acestui ordin,

reclamantul a fost, practic, repus în situația existentă la data de 12 iulie 2010,

astfel că petitul privind obligarea pârâtei de a emite ordin de repunere în

funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Județeană de

Pensii Brașov - Direcția Stabiliri și Plăți Prestații a rămas fără obiect,

urmând a fi respins.

În considerentele Deciziei nr. 414/2010

Curtea Constituțională a reținut: „În acest context legislativ este introdusă

funcția de director și director adjunct ai serviciilor publice deconcentrate,

care, la momentul intrării în vigoare a legii, ar înlocui funcțiile de director

executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate".

Prin această nouă modificare Curtea

Constituțională a observat „existența unei vădite instabilități legislative cu

privire la funcția de conducător al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce

pune sub semnul întrebării tratamentul juridic aplicat acestei funcții în

raport cu alte categorii de funcții de conducere din administrația publică. Se

pune sub semnul întrebării și scopul Legii nr. 188/1999, care prevede în mod

expres la art. 1 alin. (2) că acesta este reprezentat de crearea unui „serviciu

public stabil".

Stabilind faptul că legea în discuție

nu prevede o reorganizare a serviciilor publice deconcentrate, se pune problema

dacă legiuitorul are sau nu competența de a desființa și înființa prin același

act normativ o anumită funcție fără o motivare rezonabilă. Răspunsul Curții

este unul negativ, întrucât pentru a desființa și a înființa un post trebuie să

existe un temei serios și temeinic. Inițiatorul legii are obligația de a motiva

acest lucru în expunerea de motive a legii. In cazul de față, în lipsa unei

atari motivări și în lipsa vreunei intenții de reorganizare a serviciilor

publice deconcentrate, se constată că desființarea posturilor de director

executiv și director executiv adjunct nu se justifică.

Curtea Constituțională a mai reținut „că

s-au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, prin instituirea

unui tratament juridic diferit pentru persoanele ce dețin funcții de conducere

la nivelul serviciilor publice deconcentrate, fără a exista o justificare

obiectivă, rațională, temeinică și rezonabilă".

Curtea Constituțională a reținut, de

asemenea, că s-au încălcat și prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție, în

conformitate cu care accesul la funcțiile publice se face "în condițiile

legii". Existența drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție nu

este doar declarativă și iluzorie, ci efectivă, astfel încât și dreptului de

acces la funcțiile publice trebuie să i se aplice același regim. De aceea,

Curtea constată că dreptul de acces la funcțiile publice este unul complex,

fiind compus din cel puțin 3 elemente esențiale, și anume:

- accesul/ocuparea efectivă a

funcțiilor publice prin concurs;

- exercitarea atributelor de funcție

publică;

- încetarea raporturilor de serviciu.

Aceste elemente sunt legate intrinsec

de cariera funcționarului public și sunt inerente oricărei funcții publice.

În situația de față, măsura contestată

atinge substanța acestui drept în două dintre cele 3 elemente principale ale

sale. Astfel, pentru eventualii directori executivi sau directori executivi

adjuncți în funcție sau reintegrați se afectează atât exercitarea atributelor

de funcție publică, cât și încetarea raporturilor de serviciu. Or, în

condițiile în care funcția publică trebuie să se bucure de stabilitate, o atare

măsură nu poate decât să încalce prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție.

În fine, Curtea Constituțională a

constatat că, astfel cum a stabilit prin Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, „unul

dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea

raporturilor juridice care iau naștere odată cu încheierea contractului

individual de muncă, acest principiu decurgând din obligația statului de a crea

cadrul legislativ menit să asigure salariaților siguranța și garanția păstrării

locului de muncă". Acest considerent de principiu își găsește

aplicabilitatea, mutatis mutandis, cu atât mai mult în raport cu funcționarii

publici, din moment ce unul dintre scopurile Legii nr. 188/1999 este asigurarea

unui serviciu public stabil. încălcarea acestui principiu constituțional ce

derivă din dreptul la muncă are drept rezultat, în mod evident, înfrângerea

principiului constituțional al statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3)

și a principiului supremației Constituției prevăzut de art. 1 alin. (5) din

Constituție.

Față de considerentele reținute de

Curtea Constituțională, se constată că petitul privind acordarea drepturilor

salariale și a stimulentelor pentru perioada 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010

este întemeiat. Aceasta este singura modalitate în care prejudiciul material

cauzat reclamantului prin modificările succesive ale raportului de serviciu

poate fi recuperat.

În ceea ce privește petitul privind

daunele morale, se constată că reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral

cauzat. Astfel, având în vedere declarația martorului audiat în cauză din care

rezultă că încetarea raportului de serviciu al reclamantului i-a produs reale

prejudicii morale, atât în ceea ce privește sănătatea cât și onoarea,

demnitatea și prestigiul public, se impune recuperarea acestui prejudiciu însă

cuantumul daunelor morale pretinse de reclamant este excesiv.

În legislație nu sunt prevăzute

criterii privind evaluarea daunelor morale, singura modalitate de stabilire a

întinderii acestora decurgând din evaluarea efectelor produse asupra persoanei,

efecte cu consecințe în plan fizic, psihic și moral.

În cauză reclamantul a suferit atât în

plan fizic, fiind în situația de a apela la serviciile medicale, cât și în plan

psihic și moral. Consecința încetării raportului de serviciu s-a resimțit atât

în familie, ca urmare a situației materiale dificile prin care au trecut

reclamantul și familia sa, cât și în societate, persoane din anturajul

reclamantului discutând despre motivele pentru care acesta „ a fost dat

afară" și de situația concretă în care se află.

Martorul a mai relevat faptul că a

constatat o schimbare a atitudinii reclamantului, acesta fiind supărat și

neîngrijit datorită faptului că nu avea resursele financiare necesare pentru

a-și întreține familia și copilul la facultate.

Pentru toate aceste suferințe cauzate

reclamantului prin măsura nelegală a încetării raportului de serviciu, instanța

constată că acesta a suferit un prejudiciu moral ce poate fi reparat prin acordarea

daunelor morale în cuantum de 5.000 lei.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta.

În motivarea căii de atac întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C. proc. civ., pârâta critică

hotărârea instanței de fond, reiterând argumentele invocate ca apărări în fața

primei instanțe și susținând, în esență, că situația juridică contestată de

intimatul-reclamant nu este decât consecința aplicării de către autoritatea

recurentă a prevederilor O.U.G. nr. 3 7/2009 și nr. 105/2009 și, cum în cauză

nu a avut loc o încălcare a legii ci, dimpotrivă, aplicarea acesteia, nu se

impunea acordarea daunelor materiale și morale către intimat, care nu a făcut

dovada prejudiciului suferit.

Prin notele scrise depuse la dosar,

intimatul a invocat excepția nulității recursului, arătând că acesta reprezintă

o simplă înșiruire de afirmații fără a avea legătură cu vreunul dintre motivele

de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, a invocat excepțiile

lipsei capacității juridice a numitei D.D.P. de a semna documente în numele

C.N.P.P. și de a reprezenta această autoritate.

În motivarea acestor din urmă

excepții, s-a arătat că la 1 ianuarie 2011 Legea nr. 19/2000 a fost abrogată și

a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 și de la aceeași dată trebuia să-și

înceteze efectele juridice și Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a

Primului-ministru prin care aceasta a fost numită președinte al C.N.P.P. pentru

că în prezent este tot președintele C.N.P.A.S.; drept urmare, aceasta nu putea

să reprezinte instituția și să semneze acte ca reprezentant legal în numele

C.N.P.P., pentru că această instituție s-a desființat și funcția de președinte

al acesteia nu mai există.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și argumentele invocate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să

impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor

fi arătate în continuare.

De asemenea, Înalta Curte va respinge

excepțiile invocate de intimat, ca neîntemeiate.

Astfel excepția nulității recursului,

întemeiată pe împrejurarea că criticile formulate nu au legătură cu vreunul

dintre motivele de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., este nefondată în raport cu dispozițiile art. 3041 și art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., față de care Curtea apreciază că recursul este motivat.

De asemenea, sunt nefondate excepțiile

lipsei capacității juridice și a capacității de reprezentare a C.N.P.P.

Într-adevăr, Președintele Casei

Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, D.D.P., a fost

numită în această funcție prin Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a Primului

Ministru al Guvernului României, în baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul

public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările

ulterioare.

Pe parcursul soluționării cauzei,

Legea nr. 19/2000 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010.

În motivarea excepțiilor, intimatul a

făcut referire la dispozițiile Legii nr. 263/2010 și apreciază că se impunea

emiterea unei noi decizii de numire a președintelui Casei Naționale de Pensii

Publice.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr.

263/2010, „De la data intrării în vigoare a prezentei legi, Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale devine Casa Națională de Pensii

Publice, denumită în continuare C.N.P.P., instituție care păstrează modul de

organizare și funcționare, preia personalul, cât și drepturile și obligațiile

acesteia".

Din interpretarea acestor dispoziții

legale, rezultă că nu a încetat existența Casei Naționale de Pensii și alte

Drepturi și Asigurări Sociale ci că această instituție s-a reorganizat,

dobândind o nouă denumire - Casa Națională de Pensii Publice, păstrând modul de

organizare și funcționare și preluând personalul existent.

Este adevărat că prin art. 133 din

Legea nr. 263/2010 s-a stabilit că mandatul președintelui C.N.P.P. este de 5

ani însă, în cauză, fiind vorba de o reorganizare a aceleiași persoane

juridice, mandatul președintelui C.N.P.A.S., acordat conform art. 140 alin. (2)

din Legea nr. 19/2000, este valabil, neîncetând de drept, iar Primul-ministru,

care putea să numească un alt președinte al C.N.P.P., nu a făcut acest lucru.

Faptul că legea prevede preluarea

personalului, fără a face precizarea dacă acesta ocupă funcții de conducere sau

de execuție, este încă un argument în sprijinul concluziei că mandatul acordat

președintelui C.N.P.A.S. potrivit Legii nr. 19/2000 este valabil și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010.

Sentința atacată este temeinică și

legală și în ceea ce privește fondul cauzei.

Astfel, așa cum corect a reținut și

instanța de fond și este necontestat în cauză, actele administrative prin care

raportul de serviciu al intimatului-reclamant, care ocupa - în baza promovării

unui concurs - o funcție publică de conducere în cadrul autorității recurente,

a fost modificat în mod succesiv în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și

O.U.G. nr. 105/2009, acte normative care au fost declarate neconstituționale.

Pentru argumentarea soluției adoptate

în legătură cu problema de drept dedusă judecății, raportat la motivele de

recurs și la criticile aduse sentinței atacate, se impune prezentarea

următoarelor considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și

efectele acesteia.

Astfel, controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor

guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat

în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României;

de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții

Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt

de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate

neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în situația în care

soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată,

întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar

fi lipsită de finalitate.

Cu privire la acest aspect, poate fi

amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că

instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor

constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile

neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea

acestora.

Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie

2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a

O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această

lege.

De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din

3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și

O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele deciziilor enunțate,

Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a

funcției publice, respectiv „actul administrativ" de numire reprezintă construcții

juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al

directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

In plus, instanța constituțională a

precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art.

15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere,

reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un

domeniu pentru care nu avea competență materială.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin

aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora,

precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act

administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, la

alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în

care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții

într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale,

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii

excepției de neconstituțional itate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se

produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei

juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

În speța de față, intimatul-reclamant

a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat anterior, măsurile

contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr.

105/2009, care au fost declarate neconstituționale.

Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4)

din Legea nr. 554/2004, efectele deciziilor instanței constituționale se extind

și asupra celorlalte cauze având ca obiect măsuri luate în temeiul celor două

ordonanțe de urgență.

Pe de altă parte, înalta Curte reține

că eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea ca

urmare a promovării unui concurs, în alte situații decât cele reglementate de

Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod

evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de

securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România

este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11

și art. 20 din Constituția României.

Rezultă, pe cale de consecință, că

actele și măsurile adoptate în baza acestor ordonanțe sunt afectate de viciul

de neconstituțional itate și, drept urmare, în mod corect a constatat instanța

de fond că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului material

cauzat prin modificările succesive ale raportului de serviciu, dispuse în

temeiul actelor normative declarate neconstituționale.

De altfel în Deciziile nr. 413/2010 și

nr. 414/2010, Curtea Constituțională a reținut că, începând cu 28 februarie

2010 continuă să-și producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul

său normativ de dinainte de modificările neconstituționale care i-au fost aduse

prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 5, art. 8,

și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009.

Se constată, așadar, că în mod corect

a procedat prima instanță la acordarea către reclamant a despăgubirilor

materiale, în raport cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională

referitor la modificările legislative ce au condus la modificarea raportului de

serviciu al acestuia, întrucât, deși a dispus repunerea sa în funcția de

conducere, autoritatea pârâtă nu a readus întreaga situație juridică, în ceea

ce-l privește pe reclamant, la forma anterioară adoptării celor două ordonanțe

de urgență, fiind ignorate, astfel, cele statuate de Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 413/2010, potrivit căreia "În momentul de față,

reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice

deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009".

Nu pot fi, deci, primite ca întemeiate

criticile autorității recurente sub aspectul obligării acesteia la plata către

intimatul-reclamant a drepturilor salariale, inclusiv stimulente, pentru

perioada cuprinsă între 21 iulie 2010 și 30 septembrie 2010, când, prin Ordinul

nr. 1055, a fost repus în funcția de conducere ocupată prin concurs, și a sumei

de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluții

constituindu-l prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999,

republicată, cu modificările și completările ulteriore, art. 8 alin. (1), art. 9

alin. (5) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În ce privește acordarea daunelor

morale, Curtea reține că între emiterea nelegală a actelor administrative care

au afectat dreptul intimatului-reclamant la stabilitatea în funcția publică

legal ocupată, conform dispozițiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, și

prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a actelor administrative care au

condus la modificarea raportului său de serviciu, există o evidentă legătură de

cauzalitate, astfel că în mod judicios, prin raportare la circumstanțele

cauzei, instanța de fond a stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere,

un cuantum al daunelor morale în sumă de 5.000 lei.

Potrivit declarației martorului audiat

de instanța de fond (f. 75-76), reclamantul, în calitatea sa de persoană

publică importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare

măsurilor administrative nelegale, grave prejudicii ale imaginii, ale onoarei,

ale prestigiului și ale demnității, dar a fost supus, în plus, unei puternice

presiuni psihice ce a avut ca și consecință deteriorarea stării de sănătate.

Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost cuantificat de instanța de fond, nu

este excesiv și nu constituie o îmbogățire nejustificată, ci reprezintă o

satisfacție justă, rezonabilă și echitabilă, criticile fiind, deci,

neîntemeiate și sub acest aspect.

În ceea ce privește elementul

subiectiv al răspunderii civile, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.

proc. civ., ce stau la baza acordării daunelor morale, Înalta Curte reține că

acesta este dat, așa cum s-a prefigurat, de altfel, în cele ce preced, de

atitudinea autorității recurente, constând în neaplicarea de îndată, în ce-l

privește pe intimat, a prevederilor Deciziei nr. 413/2010 a Curții Constituționale,

conform cărora "În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire

la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 3 7/2009". Această atitudine de

pasivitate, manifestată între data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 413/2010

a Curții Constituționale - 4 mai 2010, dar mai ales a intrării în vigoare a

Legii nr. 140/2010 - 11 iulie 2010, și data repunerii efective în funcție a

intimatului - 30 septembrie 2010, este imputabilă în cauză autorității

recurente.

Considerentele arătate, reținând,

așadar, că și daunele morale suferite au fost dovedite, recursul va fi respins,

ca nefondat, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepțiile invocate.

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa Națională de Pensii Publice împotriva sentinței nr. 46/ F din 23 martie

2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Cu opinia separată a d-nei judecător

L.M.P., în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinței

atacate și respingerii, în totalitate, a cererii privind acordarea daunelor

morale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 mai 2012.