ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2113/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin Sentința nr. 151 din 28 martie 2011,

Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

a respins, ca nefondate atât excepțiile invocate de pârâți cât și acțiunea

formulată de reclamanta SC F.V. SRL Botoșani în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru Agricultură și

Dezvoltare Rurală Botoșani.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Astfel, s-a apreciat

că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale București, nu este fondată, în raport de

motivarea că procedura concilierii directe la care face pârâtul referire, nu

este proprie acțiunilor în contencios administrativ, ci doar celor în materie

comercială evaluabile în bani, conform art. 720

1

(1) C. proc. civ.

Totodată, a fost

respinsă și excepției lipsei procedurii prealabile invocată de secunda pârâtă

față de împrejurarea că reclamanta s-a adresat pârâtelor cu cerere (plângere

prealabilă) la care cu Adresa nr. 156104 din 15 decembrie 2010 i-a răspuns

prima pârâtă și cu Adresa nr. 4543 din 21 decembrie 2010 i-a răspuns secunda

pârâtă.

Pe fondul cauzei,

curtea de apel a reținut că pârâtele au angajată o răspundere delictuală, care

implică repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin

repararea prejudiciului efectiv și suportarea câștigului nerealizat

("daunum emergens și lucrum cesans") conf. art. 1084 C. civ., care

reglementează daunele interese.

Reține instanța de

fond că art. 1086 C. civ. statuează însă că daunele interese nu trebuie să

cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării

obligațiilor.

În speță, instanța de

fond a constatat că reclamanta nu a dovedit această situație - că numai neplata

în 2006 - 2007 a daunelor pentru calamități a lipsit-o de posibilitatea de a

realiza producție pentru perioada 2008 - 2010. Dimpotrivă, s-a apreciat că

reclamanta a stat în pasivitate și nu a întreprins măsuri economice de

redresare (împrumuturi bancare, reprofilări, schimbarea culturii etc.) fiind de

neimaginat că de pe o suprafață de aproximativ 150 ha nu a putut obține nici un

profit.

Consideră judecătorul

fondului că Sentința nr. 615/2007 a Judecătoriei Săveni prin care un număr de

contracte de arendă încheiate de reclamantă cu diferiți cetățeni ar fi fost

reziliate pentru neîndeplinirea obligațiilor și dovada unor incidente bancare

pentru lipsa de disponibilități în cont, nu sunt suficiente pentru a dovedi această

situație - ci, dimpotrivă aceste înscrisuri demonstrează pasivitatea

reclamantei și un management neadecvat.

Împotriva Sentinței

civile nr. 151 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.V. SRL

Botoșani, în temeiul art. 304 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat, în

esență, următoarele:

Printr-o primă

critică formulată susține recurenta că instanța de fond a interpretat greșit

actele juridice deduse judecății deoarece nu a vrut să țină cont de

înscrisurile depuse la dosar prin care a demonstrat că a încercat să continue

producția agricolă, a probat pierderea terenului și faptul că nu mai avea

vocația la credite bancare și implicit că blocarea banilor în 2006 a pus-o

practic în imposibilitatea economico-financiară de continuare a activității.

În acest sens susține

recurenta că pasivitatea la care face referire instanța de fond, nu există, în

condițiile în care din probatoriul administrat în speță reiese clar că nu poate

fi vorba de un management defectuos și de pasivitate atâta timp cât

administratorul a solicitat singurelor Agromec-uri din județ prestarea de

lucrări agricole în 2007 - 2008 fiind refuzat deoarece nu avea lichidități în cont.

Prin urmare, se arată

că în cauză după cum reiese din cererea de chemare în judecată, din precizările

și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei și din probatoriul efectuat

reiese clar că pârâtele au angajată o răspundere delictuală, care implica repararea

integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, prin repararea prejudiciului

efectiv și suportarea câștigului nerealizat conform art. 1084 C. civ.

Printr-o altă critică

formulată susține recurenta că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și

a fost dată cu aplicarea greșită a legii și încălcarea principiilor de drept

care guvernează real dreptul românesc.

Astfel, susține

recurenta că principiul de reparare a prejudiciului efectiv și suportarea

câștigului nerealizat a fost încălcat flagrant, de către instanța de fond, în

condițiile în care din probatoriul administrat în cauză reiese clar că

imposibilitatea firmei de a-și continua activitatea economică se datorează

culpei pârâților având ca rezultat lipsa banilor cash la momentul decembrie 2006

iar legătura de cauzalitate dintre fapta delictuală a pârâților survenită în

luna decembrie 2006 și lipsa de activitate a firmei pentru perioada 2008 - 2010

este directă și clară.

Mai arată recurenta

că un alt principiu de drept încălcat este dreptul la o probațiune completă

având în vedere că instanța de fond i-a refuzat dreptul la o expertiză

contabilă, solicitată în cauză pentru a se stabili concret cifrele reale ale

pagubelor înregistrate de firmă pe perioada litigiului, expertiză contabilă

care ar fi evidențiat și mai clar legătura de cauzalitate între fapta ilicită a

instituțiilor publice pârâte și situația de imposibilitate a desfășurării

activității reclamantei.

Consideră recurenta

că judecătorul respingând cererea de efectuare a unei expertize contabile,

neluând în seamă înscrisurile care demonstrează încercarea societății de a-și

continua activitatea, neținând cont că fapta ilicită a pârâților a condus la

imposibilitatea firmei de a continua activitatea, de faptul că lipsa banilor în

cont la momentul decembrie 2006 a dus implicit la pierderea terenurilor în

arendă, precum și la vocația de obținere a creditelor bancare, neținând cont

nici de buna credință a societății probată prin înscrisuri care demonstrează că

la momentul decembrie 2010 a achitat debitele la furnizori precum și la bugetul

de stat relansând astfel activitatea firmei, nu a stăruit prin toate mijloacele

legale să afle adevărul în cauză considerând că stagnarea firmei s-a datorat

pasivității reclamantei.

instanței de recurs

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și

apărările părților, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează

a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând Înalta

Curte constată că nu poate reține lipsa calității procesual active a recurentei

în raport de împrejurarea că Sentința nr. 684 din 30 iunie 2011 prin care

Tribunalul Botoșani a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva

recurentei, a fost pronunțată după expirarea termenului de declarare a

recursului, și nici lipsa capacității procesuale a recurentei în condițiile în

care nu s-a făcut dovada radierii societății din Oficiul Registrului Comerțului,

știut fiind faptul că doar la acel moment societatea comercială își pierde

personalitatea juridică, în condițiile Legea nr. 31/1990.

Totodată, Înalta

Curte, subliniază faptul că principiul rolului activ al judecătorului,

consacrat de art. 129 C. proc. civ., nu obligă instanța să încuviințeze

administrarea oricărei probe solicitate de părțile litigante sau să dea

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei valoarea probantă invocată de una sau

alta dintre părțile implicate în litigiul dedus judecății.

Prin urmare faptul că

instanța de fond, prin prisma dispozițiilor art. 167 alin. (1) și art. 201

alin. (1) C. proc. civ., nu a încuviințat administrarea în cauză a probei cu

expertiză contabilă sau a ajuns în urma analizei probelor administrate în cauză

la o altă concluzie decât cea susținută prin cererea de chemare în judecată nu

echivalează cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil cum

în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte constată că recurenta a învestit instanța de fond, în temeiul art.

8 din Legea contenciosului administrativ cu o acțiune în contencios

administrativ având ca obiect repararea prejudiciului constând în beneficiu

nerealizat în perioada 2008 - 2010 precum și plata de daune morale, suferite ca

urmare a modul defectuos în care pârâtele și-au îndeplinit atribuțiile derivate

din Legea nr. 381/2002, pentru anul agricol 2006, invocând în acest sens

refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluționa în termenul legal, cererea

privind acordarea respectivelor despăgubiri.

Așadar, fiind vorba

de o acțiune în pretenții având la bază pretinsa îndeplinire necorespunzătoare

a unor obligații legale, recurenta căreia îi incumbă sarcina probei, era

obligată a dovedi îndeplinirea cumulativă, în cauză, a condițiilor impuse de

art. 998 - 999 și art. 1084 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale a pârâtelor.

În acest context,

analizând criticile formulate de recurentă în raport de înscrisurile aflate la

dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat judecătorul

fondului că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art.

998 - 999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor,

în sensul solicitat prin acțiunea dedusă judecății.

Astfel, faptul că

reclamanta a avut dificultăți în desfășurarea unor activități agricole în

perioada 2008 - 2010, cu consecința înregistrării unui prejudiciu în

patrimoniul său, nu este suficient pentru a antrena răspunderea civilă a

intimatelor în sensul solicitat prin acțiunea promovată, fiind în egală măsură

necesară dovedirea faptei ilicite precum și a raportului de cauzalitate dintre

respectiva faptă ilicită și prejudiciul pretins a fi recuperat.

Din analiza

coroborată a probelor administrate în cauză nu se poate reține în sarcina

intimatelor săvârșirea unor fapte ilicite, ca urmare a executării

necorespunzătoare a unor obligații legale, cauzatoare de prejudicii, cum în mod

greșit se susține prin cererea de recurs

Faptul că între părți

au avut loc litigii în legătură cu modul în care intimatele și-au îndeplinit,

în raporturile cu recurenta, atribuțiile prevăzute de Legea nr. 381/2002,

pentru anul agricol 2006, soluționate în favoarea recurentei, nu instituie o

prezumție de vinovăție în sarcina intimatelor și nu dovedește existența unui

raport de cauzalitate între executarea de către intimate cu întârziere a

obligațiilor pecuniare pentru calamități naturale în agricultură în anul 2006

și dificultățile financiare survenite în perioada 2008 - 2010 și implicit blocarea

activității societății, în sensul invocat prin cererea de recurs.

Totodată, în mod

corect a apreciat instanța de fond că nu poate fi reținută culpa pârâtelor, în

forma invocată de recurentă, pentru incapacitatea de plată în care a intrat

aceasta în perioada 2008 - 2010, în condițiile în care este greu de acceptat că

finanțarea întregii activități desfășurate de recurentă ca și societate

comercială, s-a bazat în mod exclusiv pe despăgubirile încasate în baza Legii

nr. 381/2002 pentru anul agricol 2006, iar modul defectuos în care aceasta și-a

gestionat organizarea și derularea activităților agricole, atât în anii de

referință cât și anterior, derivă atât prin lipsa unor măsuri de redresare

financiară a societății cât și din faptul că recurenta a mai înregistrat

incidente de plată cu bilete la ordin, în 09 noiembrie 2005 și 17 noiembrie

2006.

Prin urmare, Înalta

Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că în

mod corect judecătorul fondului a apreciat că recurenta, căreia i-a revenit, în

temeiul art. 1169 C. civ., sarcina probei, nu a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în sensul invocat prin cererea

de chemare în judecată.

În contextul

prezentat, neexistând motive pentru casarea/modificarea sentinței recurate și

văzând dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr.

554/2004 modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC "F.V." SRL Botoșani împotriva Sentinței nr.

151 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.

Procesat de GGC - GV