ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1249/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1249/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea pârâtelor la îndeplinirea

tuturor formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în Dosarul nr. 15507/CC

având ca obiect acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv pentru cota de ½ parte din imobilul teren în suprafață de 1.044

m.p. situat în Cluj-Napoca, județul Cluj, și obligarea pârâtelor la plata sumei

de 1.500 RON cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă

a acesteia în sensul îndeplinirii tuturor formalităților legale privind

emiterea deciziei în dosarul de despăgubire pentru imobilul respectiv.

Prin sentința nr. 238

din 20 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a admis excepția

inadmisibilității și în consecință, a respins excepția de nelegalitate a

deciziei nr. 186 din 02 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

Totodată, a admis excepția

nulității cererii de chemare în garanție formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

și a anulat cererea de chemare în garanție, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanții V.I.G. și B.E., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și, în consecință, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la îndeplinirea tuturor formalităților legale preliminare necesare

emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în Dosarul

nr. 15507/CC, având ca obiect acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv pentru cota de ½ parte din imobilul teren în suprafață de 1.044

m.p. situat în Cluj-Napoca, județul Cluj, precum și la plata sumei de 1.500 RON

cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere de la rămânerea definitivă

și irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă a acesteia în sensul îndeplinirii

tuturor formalităților legale privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire

pentru imobilul respectiv.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut în esență că, având în vedere decizia nr. 186

din 02 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

precum și dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005 și ale art. 2 din

H.G. nr. 361/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Referitor la excepția

de nelegalitate a deciziei nr. 186 din 02 iunie 2006 a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, instanța de fond, având în vedere dispozițiile Legii nr. 554/2004,

a constatat că actele administrative emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001

nu pot fi atacate pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea

nr. 554/2004.

Concluzionând , instanța

de fond a apreciat că în cauză nu este posibilă restituirea dosarului pentru reanalizare

și completare, acest lucru fiind făcut prin exercitarea dreptului de apreciere al

autorității publice atât prin încălcarea limitei competenței prevăzute de lege,

cât și prin încălcarea unui drept deja recunoscut de lege în favoarea reclamanților

conform art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., conform cărora instanța poate examina cauza sub toate aspectele,

dat fiind că hotărârea recurată nu poate fi atacată cu apel și deci recursul nu

poate fi limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră

sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică și formulează următoarele critici:

în mod greșit a anulat cererea de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, cu motivarea că aceasta nu are obiect cert și determinat și

nu este circumscrisă art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Obiectul cererii de chemare

în garanție, precizează recurenta-pârâtă este individualizat și anume se referă

la acoperirea prejudiciului cauzat prin acordarea daunelor cominatorii și a cheltuielilor

de judecată, prejudiciul fiind și el concretizat, ca urmare a obligării sale la

îndeplinirea formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în Dosarul nr. 15507/CC, sub

sancțiunea plății unor penalități.

În ceea ce o privește,

susține recurenta-pârâtă, nu poate pune în executare sentința civilă nr. 238 din

20 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, în condițiile în care Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, entitate care a fost învestită cu soluționarea notificării,

nu a transmis dosarul aferent deciziei nr. 186/2006 care să conțină și înscrisuri

privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților.

în mod greșit, a respins excepția de nelegalitate a deciziei nr. 186/2006, emisă

de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că neputând

fi atacate pe cale de acțiune în contencios administrativ, actele administrative

emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001, nu pot fi atacate nici pe calea excepției

de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În lipsa documentelor

privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților, arată recurenta-pârâtă,

decizia nr. 186/2006 a fost emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, precum și a principiului de soluționare a notificărilor, conform căruia

sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării

abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

În prezent, susține recurenta-pârâtă,

dosarul aferent deciziei nr. 186/2006 a fost remis Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, în vederea motivării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii,

în favoarea reclamantului, pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 1.044

m.p., situat în municipiului Cluj-Napoca.

Concluzionează recurenta-pârâtă,

formulând această critică, în sensul că motivele pentru care consideră decizia

nr. 186/2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca fiind

nelegală, pot forma obiectul controlului judecătoresc pe calea excepției de nelegalitate,

neexistând posibilitatea declanșării unui astfel de control în condițiile legii

speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum în mod eronat a

reținut instanța de fond.

a reținut în mod eronat faptul că nu este posibilă restituirea dosarului pentru

reanalizarea și completare, acest lucru fiind făcut prin încălcarea limitei competenței

prevăzute de lege, cât și prin încălcarea unui drept deja recunoscut de lege în

favoarea reclamanților.

Legiuitorul a lăsat la

aprecierea Comisiei Centrale numai fixarea modului concret de stabilire a ordinii

de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, în prezent ordinea

de soluționare a dosarelor fiind cea a înregistrării acestora, nu și etapele ce

trebuiesc parcurse în vederea emiterii deciziei conținând titlu de despăgubire,

etape în cadrul cărora se procedează și la verificarea existenței înscrisurilor

enumerate de prevederile pct. 16.5. din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, astfel cum a procedat Comisia și

în prezenta speță.

de fond a obligat Comisia Centrală la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de penalități

pentru fiecare zi de întârziere de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței

și până la executarea efectivă a acesteia în sensul îndeplinirii tuturor formalităților

privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire.

În speță, a fost solicitată

reanalizarea și completarea dosarului reclamanților cu înscrisurile necesare privind

întinderea dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din terenul în suprafață

de 1.044 m.p., avându-se în vedere tocmai scopul urmărit de Comisia Centrală, acela

de a despăgubi în mod just și rezonabil persoanele care, într-adevăr, au dreptul

la astfel de despăgubiri, evitându-se îmbogățirea fără justă cauză a celor care

nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare

în judecată formulată de reclamanți, iar în subsidiar, în cazul în care instanța

va trece peste motivele de recurs formulate, să concluzioneze, cel puțin, asupra

nelegalității acordării penalităților de întârziere.

Intimații-reclamanți au

depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței

instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul formulat

de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de motivele

invocate, actele și lucrările dosarului, precum și legislația incidentă în cauză,

Înalta Curte constată că este întemeiat, în limitele și potrivit considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Primul motiv de recurs

formulat se referă la anularea greșită de către prima instanță a cererii de chemare

în garanție, a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, cererea formulată

de pârâta Comisia Centrală.

Instanța de fond a rezolvat

în mod corect acest capăt de cerere, în acord și cu dispozițiile legale aplicabile.

Potrivit art. 60

alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere

în garanție sau în despăgubire”.

Conform acestui text de

lege, instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații

de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit

altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.

Deci, obligația de garanție

sau despăgubire, care justifică incidența instituției chemării în garanție, există

în materie contractuală, cum ar fi cazul actelor de vânzare-cumpărare, dar și în

cazul altor transmisiuni de bunuri, condiție ce trebuie a fi îndeplinită fiind aceea

că remiterea bunurilor să se facă cu titlu oneros.

Scopul cererii de chemare

în garanție este acela de a asigura celui ce a căzut în pretenții, posibilitatea

de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit un drept.

În speță, situația este

diferită, deoarece recurenta-pârâtă este singura care poate fi obligată la emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, această soluție putând fi stabilită de instanța de contencios administrativ

sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de

întârziere.

Din moment ce instanța

de judecată a obligat-o la emiterea titlului de despăgubire, a considerat că aceasta

este în culpă pentru nerespectare a termenului rezonabil de rezolvare a dosarului.

Pe de altă parte, astfel

cum corect susțin intimații-reclamanți, cererea de chemare în garanție nu a fost

formulată cu respectarea „condițiilor de formă pentru cererea de chemare în judecată”,

dispozițiile prevăzute de art. 61 C. proc. civ., recurenta-pârâtă mulțumindu-se

să arate că, în cazul în care va cădea în pretenții, să răspundă chemate în garanție

pentru eventualul prejudiciu, precum și pentru cheltuielile de judecată.

Deci, în mod corect, a

reținut prima instanță că cererea de chemare în garanție nu cuprinde, în concret,

pretenția, pe care Comisia Centrală o are față de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și a pronunțat soluția de anulare a acesteia.

Cel de-al doilea motiv

de recurs se referă la soluționarea greșită a excepției de nelegalitate a deciziei

nr. 186/2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, excepție

pe care instanța de fond a respins-o ca inadmisibilă.

Este neîntemeiată și această

critică, deoarece practică Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în

a considera că actele administrative care intră sub incidența prevederilor art.

5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 – pentru modificarea sau desființarea cărora

se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară și care nu pot fi atacate

pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei

juridice, nici obiectul excepției de nelegalitate, astfel cum în mod corect a reținut

și instanța de fond.

Intră sub incidența dispozițiilor

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și decizia nr. 186 din 02 iunie 2006 emisă

de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care se propune acordarea

de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot

fi restituire în natură, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 aceasta

se atacă în termen de 30 de zile de la comunicare de către partea interesată la

secția civilă a Tribunalului, deci este supusă unei competențe derogatorii pentru

a fi atacată și nu pe calea contenciosului administrativ.

De altfel, recurenta-pârâtă

pretinde că nelegalitatea acestei decizii este determinată de lipsa documentelor

privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților, fapt ce

nu o împiedică să solicite completarea dosarului, așa cum de altfel a și procedat,

dosarul fiind remis către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Într-un al doilea motiv

de recurs, pârâta susține că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu este

posibilă restituirea dosarului pentru reanalizare și completare, prin aceasta depășindu-și

limitele competenței prevăzute de lege și încălcându-se drepturile recunoscute de

lege în favoarea intimaților-reclamanți.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor pct. 16.5. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, dispozițiile de soluționare

a notificărilor (în speță decizia nr. 186/2006 a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului) trebuiesc însoțite de înscrisurile necesare aferente, astfel

cum sunt enumerate de text, înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate

ale persoanelor îndreptățite.

Recurenta-pârâtă susține

că în speță decizia emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

nu a avut atașate toate înscrisurile necesare astfel că s-a impus restituirea dosarului

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru a fi completat.

Nu poate fi contestat

dreptul recurentei-pârâte de a solicita completarea dosarului cu actele necesare,

astfel cum greșit a considerat instanța de fond, însă nu trebuie neglijată nici

culpa acesteia care a lăsat dosarul în nelucrare din anul 2006 până în anul 2010,

remiterea dosarului în vederea completării făcându-se abia în 22 februarie 2010,

când cu adresa din 22 februarie 2010 a înaintat dosarul entității investită cu soluționarea

notificării, deci după data introducerii acțiunii de către intimații-reclamanți

la 01 februarie 2010.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă,

procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea

mai multor etape, acestea necesitând timp pentru a se putea ajunge la faza finală

de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, dar tocmai având în vedere

acest lucru și pentru respectarea termenului rezonabil în rezolvarea dosarelor,

aceasta este ținută a răspunde pentru efectuarea acestor proceduri într-un timp

cât mai scurt posibil, astfel încât scopul final al legii, să fie atins, și anume

acela al obținerii reparațiilor materiale de către persoanele îndreptățite la despăgubiri

potrivit Legii nr. 10/2001.

Recurentei-pârâte nu-i

este îngăduită tergiversarea soluționării unor astfel de dosare, cu depășirea unui

termen rezonabil în spiritul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În exercitarea prerogativelor

în derularea procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, cuprinse

în Capitolul V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală nu poate

beneficia de o marjă de apreciere atât de discreționară încât să implice încălcarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, garantate de Constituție

și de celelalte legi.

De aceea, în mod corect,

instanța de fond a obligat-o la îndeplinirea tuturor formalităților legale preliminare

necesare emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri

în Dosarul nr. 15507/CC – privind pe intimații-reclamanți.

Chiar și completarea dosarului

cu înscrisurile necesare ține de diligențele pe care recurenta-pârâtă trebuie să

le întreprindă pe lângă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru

a i se permite să continue procedurile de finalizare a actului reprezentând titlu

de despăgubire.

Or, cum în speță aceste

diligențe au fost făcute cu întârziere, după aproximativ 4 ani, nu poate fi exonerată

de culpă în ceea ce privește tergiversarea soluționării dosarului.

Cât privește ultimul motiv

de recurs, acela că în mod eronat a fost obligată la plata unor penalități pe fiecare

zi de întârziere, se constată că acesta este întemeiat.

Potrivit art. 18

alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, instanța de fond

obligând autoritatea publică să emită un act administrativ, poate pronunța această

soluție aplicând și o penalitate pentru fiecare zi de întârziere.

După cum se observă, textul

de lege lasă la latitudinea instanței, în funcție de circumstanțele cauzei, aplicarea

acestei sancțiuni.

În speță, deși s-a reținut

și culpa recurentei-pârâte în nesoluționarea într-un termen rezonabil a cauzei,

instanța de control judiciar consideră că în mod eronat acesteia i s-a aplicat de

către instanța de fond și sancțiunea unei penalități de 1.500 RON pe fiecare zi

de întârziere de la rămânerea irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă

a acesteia.

În primul rând, îndeplinirea

tuturor formalităților legale privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire

nu mai depinde în exclusivitate de comportamentul său, în speță aceasta socotind

că se impune completarea dosarului cu înscrisurile necesare, dosarul aflându-se

la entitatea notificată – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului –,

chiar dacă se reține culpa acesteia în restituirea cu întârziere a dosarului și

anume la o dată ulterioară introducerii acțiunii de către intimații-reclamanți.

În al doilea rând trebuie

să i se dea posibilitatea să facă demersurile necesare pentru parcurgerea etapelor

procedurale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost obligată,

pentru a se ajunge în final la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

În al treilea rând, trebuie

apreciat și faptul că recurenta-pârâtă Comisia Centrală este o entitate în subordinea

Ministerului Finanțelor, neavând un buget propriu din care să poată plăti astfel

de penalități.

Pentru aceste considerente,

considerând că sub acest ultim aspect recursul este fondat, în baza art. 312 C.

proc. civ. acesta urmează a fi admis, iar sentința instanței de fond modificată

în parte în sensul înlăturării obligării recurentei pârâte la plata penalităților

de 1.500 RON pe zi de întârziere.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 238

din 20 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că înlătură obligarea recurentei-pârâte la plata penalităților

de 1.500 RON pe zi de întârziere.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2011.