ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1249/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea pârâtelor la îndeplinirea tuturor formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în Dosarul nr. 15507/CC având ca obiect acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de ½ parte din imobilul teren în suprafață de 1.044 m.p.

situat în Cluj-Napoca, județul Cluj, și obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă a acesteia în sensul îndeplinirii tuturor formalităților legale privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire pentru imobilul respectiv. Prin sentința nr. 238 din 20 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a admis excepția inadmisibilității și în consecință, a respins excepția de nelegalitate a deciziei nr. 186 din 02 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Totodată, a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a anulat cererea de chemare în garanție, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții V.I.G. și B.E., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la îndeplinirea tuturor formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în Dosarul nr. 15507/CC, având ca obiect acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de ½ parte din imobilul teren în suprafață de 1.044 m.p.

situat în Cluj-Napoca, județul Cluj, precum și la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă a acesteia în sensul îndeplinirii tuturor formalităților legale privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire pentru imobilul respectiv. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că, având în vedere decizia nr. 186 din 02 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, precum și dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005 și ale art. 2 din H.G. nr. 361/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Referitor la excepția de nelegalitate a deciziei nr. 186 din 02 iunie 2006 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, instanța de fond, având în vedere dispozițiile Legii nr. 554/2004, a constatat că actele administrative emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001 nu pot fi atacate pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Concluzionând , instanța de fond a apreciat că în cauză nu este posibilă restituirea dosarului pentru reanalizare și completare, acest lucru fiind făcut prin exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice atât prin încălcarea limitei competenței prevăzute de lege, cât și prin încălcarea unui drept deja recunoscut de lege în favoarea reclamanților conform art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., conform cărora instanța poate examina cauza sub toate aspectele, dat fiind că hotărârea recurată nu poate fi atacată cu apel și deci recursul nu poate fi limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă consideră sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică și formulează următoarele critici: 1. – instanța de fond în mod greșit a anulat cererea de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că aceasta nu are obiect cert și determinat și nu este circumscrisă art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Obiectul cererii de chemare în garanție, precizează recurenta-pârâtă este individualizat și anume se referă la acoperirea prejudiciului cauzat prin acordarea daunelor cominatorii și a cheltuielilor de judecată, prejudiciul fiind și el concretizat, ca urmare a obligării sale la îndeplinirea formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în Dosarul nr. 15507/CC, sub sancțiunea plății unor penalități. În ceea ce o privește, susține recurenta-pârâtă, nu poate pune în executare sentința civilă nr. 238 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, în condițiile în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, entitate care a fost învestită cu soluționarea notificării, nu a transmis dosarul aferent deciziei nr. 186/2006 care să conțină și înscrisuri privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților.

2. – instanța de fond în mod greșit, a respins excepția de nelegalitate a deciziei nr. 186/2006, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că neputând fi atacate pe cale de acțiune în contencios administrativ, actele administrative emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001, nu pot fi atacate nici pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. În lipsa documentelor privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților, arată recurenta-pârâtă, decizia nr. 186/2006 a fost emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și a principiului de soluționare a notificărilor, conform căruia sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

În prezent, susține recurenta-pârâtă, dosarul aferent deciziei nr. 186/2006 a fost remis Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea motivării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, în favoarea reclamantului, pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 1.044 m.p., situat în municipiului Cluj-Napoca. Concluzionează recurenta-pârâtă, formulând această critică, în sensul că motivele pentru care consideră decizia nr. 186/2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca fiind nelegală, pot forma obiectul controlului judecătoresc pe calea excepției de nelegalitate, neexistând posibilitatea declanșării unui astfel de control în condițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

3. – instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că nu este posibilă restituirea dosarului pentru reanalizarea și completare, acest lucru fiind făcut prin încălcarea limitei competenței prevăzute de lege, cât și prin încălcarea unui drept deja recunoscut de lege în favoarea reclamanților. Legiuitorul a lăsat la aprecierea Comisiei Centrale numai fixarea modului concret de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, în prezent ordinea de soluționare a dosarelor fiind cea a înregistrării acestora, nu și etapele ce trebuiesc parcurse în vederea emiterii deciziei conținând titlu de despăgubire, etape în cadrul cărora se procedează și la verificarea existenței înscrisurilor enumerate de prevederile pct. 16.5.

din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, astfel cum a procedat Comisia și în prezenta speță. 4. – în mod nelegal instanța de fond a obligat Comisia Centrală la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă a acesteia în sensul îndeplinirii tuturor formalităților privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire.

În speță, a fost solicitată reanalizarea și completarea dosarului reclamanților cu înscrisurile necesare privind întinderea dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din terenul în suprafață de 1.044 m.p., avându-se în vedere tocmai scopul urmărit de Comisia Centrală, acela de a despăgubi în mod just și rezonabil persoanele care, într-adevăr, au dreptul la astfel de despăgubiri, evitându-se îmbogățirea fără justă cauză a celor care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, iar în subsidiar, în cazul în care instanța va trece peste motivele de recurs formulate, să concluzioneze, cel puțin, asupra nelegalității acordării penalităților de întârziere.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de motivele invocate, actele și lucrările dosarului, precum și legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că este întemeiat, în limitele și potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Primul motiv de recurs formulat se referă la anularea greșită de către prima instanță a cererii de chemare în garanție, a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, cererea formulată de pârâta Comisia Centrală. Instanța de fond a rezolvat în mod corect acest capăt de cerere, în acord și cu dispozițiile legale aplicabile.

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Conform acestui text de lege, instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. Deci, obligația de garanție sau despăgubire, care justifică incidența instituției chemării în garanție, există în materie contractuală, cum ar fi cazul actelor de vânzare-cumpărare, dar și în cazul altor transmisiuni de bunuri, condiție ce trebuie a fi îndeplinită fiind aceea că remiterea bunurilor să se facă cu titlu oneros.

Scopul cererii de chemare în garanție este acela de a asigura celui ce a căzut în pretenții, posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit un drept. În speță, situația este diferită, deoarece recurenta-pârâtă este singura care poate fi obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această soluție putând fi stabilită de instanța de contencios administrativ sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. Din moment ce instanța de judecată a obligat-o la emiterea titlului de despăgubire, a considerat că aceasta este în culpă pentru nerespectare a termenului rezonabil de rezolvare a dosarului.

Pe de altă parte, astfel cum corect susțin intimații-reclamanți, cererea de chemare în garanție nu a fost formulată cu respectarea „condițiilor de formă pentru cererea de chemare în judecată”, dispozițiile prevăzute de art. 61 C. proc. civ., recurenta-pârâtă mulțumindu-se să arate că, în cazul în care va cădea în pretenții, să răspundă chemate în garanție pentru eventualul prejudiciu, precum și pentru cheltuielile de judecată. Deci, în mod corect, a reținut prima instanță că cererea de chemare în garanție nu cuprinde, în concret, pretenția, pe care Comisia Centrală o are față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a pronunțat soluția de anulare a acesteia. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la soluționarea greșită a excepției de nelegalitate a deciziei nr. 186/2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, excepție pe care instanța de fond a respins-o ca inadmisibilă.

Este neîntemeiată și această critică, deoarece practică Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în a considera că actele administrative care intră sub incidența prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 – pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară și care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei juridice, nici obiectul excepției de nelegalitate, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și decizia nr. 186 din 02 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot fi restituire în natură, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 aceasta se atacă în termen de 30 de zile de la comunicare de către partea interesată la secția civilă a Tribunalului, deci este supusă unei competențe derogatorii pentru a fi atacată și nu pe calea contenciosului administrativ. De altfel, recurenta-pârâtă pretinde că nelegalitatea acestei decizii este determinată de lipsa documentelor privind întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților, fapt ce nu o împiedică să solicite completarea dosarului, așa cum de altfel a și procedat, dosarul fiind remis către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Într-un al doilea motiv de recurs, pârâta susține că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu este posibilă restituirea dosarului pentru reanalizare și completare, prin aceasta depășindu-și limitele competenței prevăzute de lege și încălcându-se drepturile recunoscute de lege în favoarea intimaților-reclamanți. Într-adevăr, potrivit prevederilor pct. 16.5. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, dispozițiile de soluționare a notificărilor (în speță decizia nr. 186/2006 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului) trebuiesc însoțite de înscrisurile necesare aferente, astfel cum sunt enumerate de text, înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate ale persoanelor îndreptățite.

Recurenta-pârâtă susține că în speță decizia emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a avut atașate toate înscrisurile necesare astfel că s-a impus restituirea dosarului către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru a fi completat.

Nu poate fi contestat dreptul recurentei-pârâte de a solicita completarea dosarului cu actele necesare, astfel cum greșit a considerat instanța de fond, însă nu trebuie neglijată nici culpa acesteia care a lăsat dosarul în nelucrare din anul 2006 până în anul 2010, remiterea dosarului în vederea completării făcându-se abia în 22 februarie 2010, când cu adresa din 22 februarie 2010 a înaintat dosarul entității investită cu soluționarea notificării, deci după data introducerii acțiunii de către intimații-reclamanți la 01 februarie 2010. Astfel cum susține recurenta-pârâtă, procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, acestea necesitând timp pentru a se putea ajunge la faza finală de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, dar tocmai având în vedere acest lucru și pentru respectarea termenului rezonabil în rezolvarea dosarelor, aceasta este ținută a răspunde pentru efectuarea acestor proceduri într-un timp cât mai scurt posibil, astfel încât scopul final al legii, să fie atins, și anume acela al obținerii reparațiilor materiale de către persoanele îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.

Recurentei-pârâte nu-i este îngăduită tergiversarea soluționării unor astfel de dosare, cu depășirea unui termen rezonabil în spiritul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În exercitarea prerogativelor în derularea procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, cuprinse în Capitolul V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreționară încât să implice încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, garantate de Constituție și de celelalte legi. De aceea, în mod corect, instanța de fond a obligat-o la îndeplinirea tuturor formalităților legale preliminare necesare emiterii deciziei și la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în Dosarul nr. 15507/CC – privind pe intimații-reclamanți.

Chiar și completarea dosarului cu înscrisurile necesare ține de diligențele pe care recurenta-pârâtă trebuie să le întreprindă pe lângă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru a i se permite să continue procedurile de finalizare a actului reprezentând titlu de despăgubire. Or, cum în speță aceste diligențe au fost făcute cu întârziere, după aproximativ 4 ani, nu poate fi exonerată de culpă în ceea ce privește tergiversarea soluționării dosarului. Cât privește ultimul motiv de recurs, acela că în mod eronat a fost obligată la plata unor penalități pe fiecare zi de întârziere, se constată că acesta este întemeiat. Potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, instanța de fond obligând autoritatea publică să emită un act administrativ, poate pronunța această soluție aplicând și o penalitate pentru fiecare zi de întârziere.

După cum se observă, textul de lege lasă la latitudinea instanței, în funcție de circumstanțele cauzei, aplicarea acestei sancțiuni. În speță, deși s-a reținut și culpa recurentei-pârâte în nesoluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, instanța de control judiciar consideră că în mod eronat acesteia i s-a aplicat de către instanța de fond și sancțiunea unei penalități de 1.500 RON pe fiecare zi de întârziere de la rămânerea irevocabilă a sentinței și până la executarea efectivă a acesteia.

În primul rând, îndeplinirea tuturor formalităților legale privind emiterea deciziei în dosarul de despăgubire nu mai depinde în exclusivitate de comportamentul său, în speță aceasta socotind că se impune completarea dosarului cu înscrisurile necesare, dosarul aflându-se la entitatea notificată – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului –, chiar dacă se reține culpa acesteia în restituirea cu întârziere a dosarului și anume la o dată ulterioară introducerii acțiunii de către intimații-reclamanți. În al doilea rând trebuie să i se dea posibilitatea să facă demersurile necesare pentru parcurgerea etapelor procedurale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost obligată, pentru a se ajunge în final la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

În al treilea rând, trebuie apreciat și faptul că recurenta-pârâtă Comisia Centrală este o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor, neavând un buget propriu din care să poată plăti astfel de penalități. Pentru aceste considerente, considerând că sub acest ultim aspect recursul este fondat, în baza art. 312 C. proc. civ. acesta urmează a fi admis, iar sentința instanței de fond modificată în parte în sensul înlăturării obligării recurentei pârâte la plata penalităților de 1.500 RON pe zi de întârziere. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 238 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că înlătură obligarea recurentei-pârâte la plata penalităților de 1.500 RON pe zi de întârziere. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2011.