ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4034/116/2011 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Dragoș Vodă prin Primar, jud. Călărași, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină și liniștită proprietate și posesie: terenul în suprafață de 74 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa M.T.

(născută I.), în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 și transcris sub nr. 2146 din 21 iunie 1926; terenul în suprafață de 94 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași (fosta moșie Poiana E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa E.I.M., în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 și transcris sub nr. 2145 din 21 iunie 1926; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu acest proces. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că (prin autorul său I.M.

al cărui unic moștenitor este, în baza certificatului de calitate de moștenitor) alături de numita P.E., sunt beneficiarii testamentului și ai certificatului de moștenitor din 13 ianuarie 1998, emis de pe urma decesului lui I.A., ultima reprezentantă a ilustrei familii I., familie apropiată Casei Regale și deținătoare a unei averi impresionante. La rândul său, I.A. le-a moștenit pe surorile sale predecedate - I.M. (M.T.) în baza certificatului de moștenitor din 14 iulie 1993 și E.I.M., iar imobilele terenuri au fost dobândite de autoarele reclamantului, astfel: suprafața de 74 ha 9000 mp (din suprafața totală de 124 ha 9000 mp) situată în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa M.T.

(născută I.), în baza actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 transcris sub nr. 2146 din 21 iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Suprafața de 94 ha 9000 mp, situată în comuna Dragoș Vodă, jud. Călărași (din fosta moșie Poiana E., jud. Ialomița), dobândită de E.I.M., prin actul de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 și transcris sub nr. 2145 din 21 iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Reclamantul a mai arătat că primul teren dobândit de autoarea sa M.T., a fost preluat abuziv prin expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56 din 08 august 1945, emisă de către Comisia Dragoș Vodă în aplicarea reformei agrare și prin procesul-verbal din 20 decembrie 1946, iar în baza legii fondului funciar, s-a reconstituit în favoarea reclamantului și a lui P.E.

dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren, situat în comuna Dragoș Vodă, jud. Călărași, ce face parte din imobilul teren dobândit de M.T., prin actul de schimb înregistrat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat. Față de situația de fapt expusă, reclamantul susține că rezultă că diferențele de teren neretrocedate din fosta moșie E. pot face obiectul revendicării prin comparare de titluri, având în vedere că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoș Vodă este opozabil pârâtei. Modul de preluare a terenului în cauză, prin exproprierea abuzivă dispusă de statul comunist, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire și în lipsa unei cauze de utilitate publică, constituie un abuz al statului reprezentat prin pârâtă și nu mai poate fi reparat decât prin retrocedarea în natură a imobilelor revendicate prin hotărâre judecătorească.

Acțiunea în revendicare, a mai susținut reclamantul, trebuie interpretată atât în funcție de prevederile art. 20 din Constituția României, de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU, de art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și în funcție de art. 480 și art. 481 C. civ. Prin caracterul exclusiv și absolut al dreptului de proprietate, titularul dreptului are îndreptățirea de a se bucura de bunul său și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, iar în situația de față, dovada dreptului de proprietate fiind făcută, conform înscrisurilor depuse, reclamantul învederează că nu își poate exercita atribuțiile dreptului de proprietate.

Față de considerentele arătate, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. La termenul de judecată din 23 noiembrie 2011 instanța, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepție pe care a apreciat-o ca întemeiată. Prin sentința civilă nr. 3604 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, s-a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtei Comuna Dragoș Vodă prin Primar, jud. Călărași, privind revendicarea suprafețelor de teren de 74 ha și 9000 mp și 94 ha și 9000 mp, situate în extravilanul comunei (fosta moșie Poiana E.), ca inadmisibilă.

În motivarea hotărârii, s-au reținut următoarele: Din cererea de chemare în judecată a rezultat că reclamantul solicită revendicarea unei suprafețe totale de 169,800 ha, teren agricol situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași din fosta Moșie E., fiind evident că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. De altfel, reclamantului i s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E., dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha, limita maximă prevăzută de art. 3 din Legea nr. 1/2000, de pe urma fiecărui autor deposedat. Faptul că reclamantul nu a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren în baza Legii nr. 18/1991, datorită limitării reconstituirii pentru suprafața de 50 ha, nu presupuse că acesta poate obține diferența până la 169,800 ha teren agricol, formulând o acțiune în revendicare.

Atât timp cât există o lege specială, prin care s-a reglementat modalitatea de restituire a terenurilor agricole, așa cum este Legea nr. 18/1991, reclamantul nu poate să solicite restituirea terenurilor apelând la acțiunea în revendicare de drept comun, pentru că dispozițiile legii speciale și cele ale dreptului comun nu se pot aplica concomitent; soluția adoptată nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiție, care este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de legea specială, care prevede și posibilitatea de a formula plângere împotriva hotărârii Comisiei județene, în baza art. 53 din lege, cât și formularea unei acțiuni de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispozițiilor legale, în baza art. III din Legea nr. 169/1997.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că terenurile agricole care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 nu pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare pe dreptul comun, legea fondului funciar ca lege specială, fiind derogatorie și aplicându-se cu prioritate. Tribunalul a desprins aceeași concluzie și din interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice potrivit căruia terenurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale. În cauză însă, reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri agricole face obiectul legii speciale a fondului funciar, ceea ce înseamnă că nu se mai poate formula o acțiune în revendicare.

În ce privește încălcarea art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamant, instanța a apreciat că această susținere nu se verifică, întrucât în jurisprudența Curții Europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1, s-a statuat că nu se poate reclama o încălcare a textului citat din Convenție decât în măsura în care reclamantul deține un bun actual în patrimoniu, recunoscut printr-o hotărâre definitivă, sau cel puțin o „speranță legitimă ” de a obține beneficiul dreptului de proprietate, ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte de adoptarea Convenției.

Față de considerentele arătate, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca atare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I.I., criticând hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 229A din 1 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantului. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a constatat că prima instanță a apreciat corect asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de către reclamant, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Legii nr. 18/1991, decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008 și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a reținut că apelantul a solicitat revendicarea unei suprafețe unei suprafețe totale de 169,800 ha teren agricol, situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași din fosta Moșie E. teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Reclamantului i s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E., dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha, limita maximă admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000. Instanța de apel a apreciat că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 constituie, într-adevăr, o dispoziție administrativă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea apelantului, însă, acest act juridic face dovada dreptului de proprietate numai pentru suprafața de 50 ha, iar nu pentru întreaga suprafață de teren pretinsă.

Ca atare, s-a înlăturat susținerea apelantului în sensul că, prin emiterea titlului de proprietate i s-a recunoscut drept de proprietate asupra suprafeței de 169,800 ha, deoarece titlul de proprietate a fost emis în condițiile Legii nr. 18/1991 numai în limita suprafeței de 50 de ha, consecința fiind aceea că instanța de apel a constatat că reclamantul are un drept actual numai pentru suprafața de 50 de ha teren. În ceea ce privește suprafața totală de 169,800 ha, instanța a reținut că o parte din această suprafață, respectiv 125 ha, a fost expropriată conform deciziei Ministerului Agriculturii și Domeniilor nr. 3071/1945 și nr. 3325/1945. Exproprierea însă s-a realizat înainte de ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța de judecată nu poate analiza legalitatea măsurii de expropriere din perspectiva dispozițiilor Convenției europene.

Cu privire la necesitatea luării unor măsuri de către statele semnatare ale CEDO, pentru remedierea măsurilor de expropriere sau naționalizare luate în perioada comunistă, s-a apreciat că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiectele de drept la care se referă masurile reparatorii. Din acest punct de vedere, curtea de apel a constatat că statul român a adoptat o legislație pentru a restitui bunurile confiscate sau expropriate, respectiv, Legea nr. 18/1991, de care apelantul a beneficiat, prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 50 ha.

Împrejurarea că nu a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de teren expropriată sau naționalizată, nu reprezintă însă o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și nici o limitare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeței totale de 169,800 ha a ieșit definitiv din patrimoniul apelantului, ca urmare a măsurii naționalizării. De asemenea, s-a apreciat că odată adoptată legislația specială de restituire nu mai poate fi primită acțiunea în revendicare, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește susținerea apelantului din cuprinsul motivelor de apel în sensul că are un bun sau cel puțin o speranță legitimă, instanța de apel a reținut cele ce urmează: Potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției art. 1, îl reprezintă patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil. Instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție, ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei ¬Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004), principii ce sunt descrise în considerentele deciziei recurate.

Aplicând regulile enunțate de instanța europeană în această Cauză, s-a reținut că apelantul nu are în patrimoniu său vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul autorilor săi, ca urmare a exproprierii în temeiul Reformei Agrare din anul 1945. Din această perspectivă, instanța de apel a analizat împrejurarea dacă apelantul ar mai putea avea în patrimoniul „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul său dreptului la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv.

În concordanță cu soluția pronunțată de către prima instanță, instanța de control a apreciat, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că apelantul nu mai deține în patrimoniul său nici un „bun actual” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, susceptibilă a se circumscrie garanțiilor din art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru.

(par. 136 din Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, par. 37 din Cauza Matieș împotriva României). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (par. 36 din Cauza Matieș împotriva României).

De asemenea, în par. 135 din Hotărârea pilot M. Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. Instanța de apel a apreciat că esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față însă, s-a constatat că apelantul nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv. În consecință, s-a apreciat că inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestuia atrage soluția respingerii acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece apelantul nu poate opune vechiul drept de proprietate în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a stabilit că nu este titularul unui bun actual ori al unei speranțe legitime la restituirea în natură a terenurilor ce fac obiectul pricinii. Or, soluția dată de prima instanță a fost pronunțată pe calea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, deși o atare cerere a fost recunoscută ca o acțiune admisibilă în practica judiciară recentă, în virtutea principiului accesului liber Ia justiție; în plus, aceasta are și caracter imprescriptibil.

Recurentul susține că nu poate fi împiedicat a se adresa justiției pentru a solicita compararea titlurilor de proprietate, cerere în baza căreia instanța va trebui să dea prioritate titlului mai bine caracterizat; se mai precizează că nu a solicitat nicidecum ca statul să-i restituie în natură terenurile expropriate, ceea ce nu se poate cere decât în temeiul procedurii prevăzute de legile speciale ale fondului funciar. În opinia recurentului a considera că prezenta acțiune este inadmisibilă ar însemna încălcarea principiului liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Se mai arată de către recurent că în Cauza M. Atanasiu ș.a.

împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la limitările dreptului la acces liber la justiție, consacrat de art. 6 din CEDO, a statuat următoarele: „dreptul de avea acces la o instanță, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, nu este un drept absolut, dar poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod indirect, din moment ce dreptul de a avea acces, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului. În această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală cu privire la respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Trebuie să se dovedească faptul că limitările aplicate nu restrâng sau nu reduc accesul permis persoanei într-un asemenea mod sau într-o așa măsură încât să se aducă atingere însăși esenței dreptului.

Mai mult decât atât, o limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 par. 1 în cazul în care nu urmărește un scop legitim și nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat." În acest context, recurentul susține în mod ferm că în cauza de față, limitarea dreptului de acces la justiție, impusă ambele instanțe, nu are un caracter legitim și urmărește un scop injust, atâta vreme cât aduce prejudicii grave dreptului său de proprietate având ca obiect terenurile revendicate. Se solicită de recurent a se avea în vedere că sunt aplicabile cu prioritate regulile civile, constituționale și europene cu privire la garantarea și protecția dreptului la proprietate privată, perfect compatibile și concordante cu legile fondului funciar.

Astfel, Codul civil din 1864 - art. 480, 481, Noul C. civ. - art. 555 si urm., Constituția României - art. 44 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. 1 Protocolul 1, garantează și ocrotesc proprietatea privată. Or, acțiunea adresată instanței de judecată competente tinde la recunoașterea dreptului de proprietate asupra unor imobile-terenuri, deci la recunoașterea unui drept de proprietate privată.

Se mai invocă și cele statuate de Curtea Europeană în Cauza Atanasiu, anume: „..odată ce o parte contractantă, după ratificarea Convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație, care să prevadă restituirea totală sau parțială a proprietății confiscate în cadrul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi privită ca generând un nou drept de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile pentru repunerea în drepturi.” Recurentul, ca urmaș al proprietarilor deposedați, arată că îndeplinește cu certitudine condițiile pentru repunerea în drepturile sale de proprietar, pentru simplul motiv că și potrivit dreptului intern - art. 563 alin. (2) din Noul C. civ., principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare a devenit literă de lege; prin urmare, dacă dreptul de proprietate este perpetuu și absolut, iar dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, titularilor acestor drepturi le este garantat și accesul liber și neîngrădit la justiție.

De asemenea, recurentul solicită instanței de recurs a înlătura ca neavenite aprecierile instanței de apel cu privire la aplicarea în speță a principiilor de „bun actual" și „speranță legitimă"; se invocă în acest sens faptul că în cea mai recentă interpretare oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, s-a arătat că „potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existenta unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate”; drept urmare, recurentul consideră că o atare recunoaștere cel puțin indirectă a dreptului său de proprietate asupra terenurilor în litigiu, o constituie decizia autorităților administrativ-teritoriale de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha din același lot, pentru una și aceeași autoare - M.I.

Recurentul conchide în sensul că deține un bun actual în concepția Curții Europene asupra proprietăților revendicate și o speranță legitimă de a obține beneficiul acestui drept, care presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. Totodată, se invocă cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la statuarea asupra priorității Convenției Europene în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială și Convenție; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală. Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta. Cererea dedusă judecății privește revendicarea unui teren situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud. Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), compus din două suprafețe: 74 ha 9000 mp, dobândit de autoarea recurentului reclamant M.T. și o suprafață de 94 ha 9000 (fosta moșie Poiana E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa E.I.M., reclamantul prevalându-se de dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., sens în care a solicitat compararea titlurilor de proprietate. Terenul de 74 ha 9000 mp este parte din fosta moșie E. în suprafață totală de 124 ha și 9000 mp, din care s-a reconstituit în favoarea reclamantului și a numitei P.E.

dreptul de proprietate pentru o suprafața de 50 ha teren, prin titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoș Vodă de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Terenul menționat a fost preluat abuziv de stat prin expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56 din 08 august 1945, emisă de către Comisia Dragoș Vodă în aplicarea reformei agrare și prin procesul-verbal din 20 decembrie 1946. Înalta Curte constată că în mod legal instanțele de fond au reținut că dat fiind obiectul cauzei, cererea prin care recurentul reclamant tinde la redobândirea posesiei asupra unor terenuri situate în extravilanul comunei Dragoș Vodă intra în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) pentru care legiuitorul, prin legislația specială reparatorie adoptată în această materie, nu și-a asumat prin normele dreptului pozitiv obligația de restituire decât în limita unei suprafețelor menționate prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 1/2000 (care, în condițiile legii, pot ajunge și la o un total de 100 ha teren de proprietar deposedat).

Principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanța de judecată la reținerea incidenței prioritare și exclusive a legislației speciale (cu finalitatea redobândirii posesiei prin restituire), fiind exclusă redobândirea posesiei prin revendicare, așadar, pe temeiul dreptului comun; soluția rezultă, într-adevăr, și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel cum și instanțele de fond au reținut.

Existența unei legislații speciale presupune că persoanele îndreptățite nu au un drept de opțiune între a se prevala de legislația specială ori de normele dreptului comun pentru că aceasta ar însemna eludarea legii speciale și infirmarea rațiunilor adoptării ei; totodată, legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, după cum acesta nu redevine incident după ce calea legii speciale a fost epuizată de persoanele îndreptățite, cum este cazul recurentului reclamant, concluzie ce decurge din emiterea titlului de proprietate în baza legilor fondului funciar, anterior menționat; de asemenea, nici nu se poate recurge la aplicarea dreptului comun în completarea soluțiilor edictate prin normele legii speciale întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce nu este permis.

Recurentul a susținut prin motivele de recurs că prin soluția adoptată în cauză, pe calea excepției inadmisibilității, i se încalcă dreptul de acces la instanță, ceea ce contravine dispozițiilor art. 21 din Constituția României și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Critica nu poate fi reținută întrucât accesul la instanță nu este unul absolut, astfel cum recurentul însuși invocă prin motivele de recurs prin redarea unui paragraf din Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României; acest drept poate face obiectul unor limitări și, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului; în această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Or, în cadrul acestei marje de apreciere suverane, statul român și-a exercitat libertatea de legiferare adoptând o legislație specială în materia fondului funciar, prin dispozițiile căreia sunt prevăzute remediile de acces la instanță, deciziile autorităților administrative cu competențe legale în reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea celor îndreptățiți fiind supuse controlului judecătoresc, căile de atac fiind reale, efective, suficiente și eficiente (art. 53 din Legea nr. 18/1991); o atare modalitate de reglementare răspunde exigențelor art. 6 par. 1 din Convenția europeană.

Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare nu se cere fi luat în discuție, întrucât instanțele anterioare nu au valorificat această excepție procesuală de fond, excepție care, în concurs cu cea a inadmisibilității acțiunii nu are prioritate; prin urmare, imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare (art. 563 alin. (2) NCC, acțiunea de față fiind formulată după data intrării în vigoare a Noului C. civ.) nu a fost infirmată prin soluția pronunțată în cauză; de altfel, contrar celor susținute de recurent și sub imperiul legislației anterioare Legii nr. 287/2009 (NCC) caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare avea o consacrare expresă prin dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

În ce privește susținerea aplicării cu prioritate a regulilor civile, constituționale și europene cu privire la garantarea și protecția dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra celor două suprafețe de teren nu a renăscut în patrimoniul recurentului reclamant prin adoptarea vreunei decizii administrative ori pronunțarea unei hotărâri judecătorești de restituire a acestora, după preluarea lor în 1945; contrar celor susținute de recurent, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha prin titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoș Vodă nu îi conferă recurentului reclamant vreun drept asupra unei alte suprafețe de teren dincolo de limita celor 50 ha.

Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire ( Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) – par. 135, 136 din Cauza Atanasiu. Or, în situația recurentului, condițiile de restituire sunt cele prevăzute de legile fondului funciar, iar verificarea întrunirii cerințelor legii speciale se realizează în cadrul procedurilor reglementate prin aceasta.

Astfel, se afirmă că „existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140 din Hotărârea pilot Atanasiu). De asemenea, C urtea a apreciat însă că „transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (par. 142-143)”. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că din perspectiva art. 1 Protocolul 1, titlul de proprietate emis în favoarea recurentului și a lui P.E. nu reprezintă nici un „bun actual” pentru terenul în suprafață de 169 ha și 8000 mp ce constituie obiectul pricinii de față și nici o „speranță legitimă” de a obține beneficul efectiv al unui drept de proprietate.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva deciziei nr. 229A din 1 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2013.