ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 4034/116/2011 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamantul I.I.

a chemat în judecată pe pârâta Comuna Dragoș Vodă prin Primar, jud. Călărași,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâtei să îi lase în deplină și liniștită proprietate și posesie: terenul în

suprafață de 74 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă, jud.

Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa M.T. (născută

I.), în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secția

Notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 și transcris sub nr. 2146 din 21 iunie 1926;

terenul în suprafață de 94 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoș

Vodă, jud. Călărași (fosta moșie Poiana E., jud. Ialomița), dobândit de

autoarea sa E.I.M., în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul

Ilfov – Secția Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 și transcris sub nr. 2145

din 21 iunie 1926; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce vor

fi ocazionate cu acest proces.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că (prin autorul său I.M. al cărui unic moștenitor este,

în baza certificatului de calitate de moștenitor) alături de numita P.E., sunt

beneficiarii testamentului și ai certificatului de moștenitor din 13 ianuarie 1998,

emis de pe urma decesului lui I.A., ultima reprezentantă a ilustrei familii I.,

familie apropiată Casei Regale și deținătoare a unei averi impresionante.

La rândul său, I.A.

le-a moștenit pe surorile sale predecedate - I.M. (M.T.) în baza certificatului

de moștenitor din 14 iulie 1993 și E.I.M., iar imobilele terenuri au fost

dobândite de autoarele reclamantului, astfel: suprafața de 74 ha 9000 mp (din suprafața totală de 124 ha 9000 mp) situată în extravilanul comunei Dragoș Vodă,

jud. Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa M.T.

(născută I.), în baza actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov –

Secția Notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 transcris sub nr. 2146 din 21

iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Suprafața de 94 ha 9000 mp, situată în comuna Dragoș Vodă, jud. Călărași (din fosta moșie Poiana E., jud.

Ialomița), dobândită de E.I.M., prin actul de schimb înregistrat la Tribunalul

Ilfov – Secția Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 și transcris sub nr. 2145

din 21 iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

Reclamantul a mai

arătat că primul teren dobândit de autoarea sa M.T., a fost preluat abuziv prin

expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56 din 08 august 1945,

emisă de către Comisia Dragoș Vodă în aplicarea reformei agrare și prin

procesul-verbal din 20 decembrie 1946, iar în baza legii fondului funciar, s-a

reconstituit în favoarea reclamantului și a lui P.E. dreptul de proprietate

pentru suprafața de 50 ha teren, situat în comuna Dragoș Vodă, jud. Călărași,

ce face parte din imobilul teren dobândit de M.T., prin actul de schimb

înregistrat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 la Tribunalul Ilfov – Secția

Notariat.

Față de situația de

fapt expusă, reclamantul susține că rezultă că diferențele de teren

neretrocedate din fosta moșie E. pot face obiectul revendicării prin comparare

de titluri, având în vedere că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis

de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoș Vodă este opozabil pârâtei.

Modul de preluare a

terenului în cauză, prin exproprierea abuzivă dispusă de statul comunist, fără

o dreaptă și prealabilă despăgubire și în lipsa unei cauze de utilitate

publică, constituie un abuz al statului reprezentat prin pârâtă și nu mai poate

fi reparat decât prin retrocedarea în natură a imobilelor revendicate prin

hotărâre judecătorească.

Acțiunea în

revendicare, a mai susținut reclamantul, trebuie interpretată atât în funcție

de prevederile art. 20 din Constituția României, de art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU, de art. 1 alin. (1) al

Protocolului 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, cât și în funcție de art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin caracterul

exclusiv și absolut al dreptului de proprietate, titularul dreptului are

îndreptățirea de a se bucura de bunul său și de a săvârși toate actele juridice

care răspund interesului său, iar în situația de față, dovada dreptului de

proprietate fiind făcută, conform înscrisurilor depuse, reclamantul învederează

că nu își poate exercita atribuțiile dreptului de proprietate.

Față de

considerentele arătate, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii, așa cum a

fost formulată.

La termenul de

judecată din 23 noiembrie 2011 instanța, din oficiu, a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, excepție pe care a apreciat-o ca întemeiată.

Prin sentința civilă nr.

3604 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, s-a admis

excepția inadmisibilității invocată din oficiu și s-a respins acțiunea

formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtei Comuna Dragoș Vodă prin Primar,

jud. Călărași, privind revendicarea suprafețelor de teren de 74 ha și 9000 mp și 94 ha și 9000 mp, situate în extravilanul comunei (fosta moșie Poiana E.), ca

inadmisibilă.

În motivarea

hotărârii, s-au reținut următoarele:

Din cererea de

chemare în judecată a rezultat că reclamantul solicită revendicarea unei

suprafețe totale de 169,800 ha, teren agricol situat în extravilanul comunei

Dragoș Vodă, jud. Călărași din fosta Moșie E., fiind evident că terenul face

obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. De altfel, reclamantului i

s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E., dreptul de proprietate pentru

suprafața de 50 ha, limita maximă prevăzută de art. 3 din Legea nr. 1/2000, de

pe urma fiecărui autor deposedat.

Faptul că reclamantul

nu a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață

de teren în baza Legii nr. 18/1991, datorită limitării reconstituirii pentru suprafața

de 50 ha, nu presupuse că acesta poate obține diferența până la 169,800 ha teren agricol, formulând o acțiune în revendicare.

Atât timp cât există

o lege specială, prin care s-a reglementat modalitatea de restituire a

terenurilor agricole, așa cum este Legea nr. 18/1991, reclamantul nu poate să

solicite restituirea terenurilor apelând la acțiunea în revendicare de drept

comun, pentru că dispozițiile legii speciale și cele ale dreptului comun nu se

pot aplica concomitent; soluția adoptată nu reprezintă o limitare a dreptului

de acces la justiție, care este asigurat sub toate aspectele în cadrul

procedurii judiciare reglementate de legea specială, care prevede și

posibilitatea de a formula plângere împotriva hotărârii Comisiei județene, în

baza art. 53 din lege, cât și formularea unei acțiuni de constatare a nulității

absolute a titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispozițiilor legale,

în baza art. III din Legea nr. 169/1997.

Prin urmare, prima

instanță a apreciat că terenurile agricole care se încadrează în domeniul de

aplicare al Legii nr. 18/1991 nu pot fi restituite decât în condițiile

prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare pe

dreptul comun, legea fondului funciar ca lege specială, fiind derogatorie și

aplicându-se cu prioritate.

Tribunalul a desprins

aceeași concluzie și din interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind

regimul proprietății publice potrivit căruia terenurile preluate de stat fără

titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale. În cauză însă, reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenuri agricole face obiectul legii speciale a fondului funciar, ceea

ce înseamnă că nu se mai poate formula o acțiune în revendicare.

În ce privește încălcarea

art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, invocată de reclamant, instanța a apreciat că această

susținere nu se verifică, întrucât în jurisprudența Curții Europene în

aplicarea art. 1 Protocolul 1, s-a statuat că nu se poate reclama o încălcare a

textului citat din Convenție decât în măsura în care reclamantul deține un bun

actual în patrimoniu, recunoscut printr-o hotărâre definitivă, sau cel puțin o

„speranță legitimă ” de a obține beneficiul dreptului de proprietate, ceea ce

nu trebuie interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte de adoptarea

Convenției.

Față de

considerentele arătate, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și

a respins acțiunea ca atare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul I.I., criticând hotărârea instanței de

fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

229A din 1 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a

civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a constatat că prima instanță a apreciat corect asupra

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de către reclamant, în raport

de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Legii nr. 18/1991,

decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008 și art. 1 din Protocolul

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a

reținut că apelantul a solicitat revendicarea unei suprafețe unei suprafețe

totale de 169,800 ha teren agricol, situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă,

jud. Călărași din fosta Moșie E. teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991

privind fondul funciar. Reclamantului i s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E.,

dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha, limita maximă admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000.

Instanța de apel a

apreciat că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 constituie,

într-adevăr, o dispoziție administrativă, prin care s-a recunoscut dreptul de

proprietate în favoarea apelantului, însă, acest act juridic face dovada

dreptului de proprietate numai pentru suprafața de 50 ha, iar nu pentru întreaga suprafață de teren pretinsă.

Ca atare, s-a

înlăturat susținerea apelantului în sensul că, prin emiterea titlului de

proprietate i s-a recunoscut drept de proprietate asupra suprafeței de 169,800 ha, deoarece titlul de proprietate a fost emis în condițiile Legii nr. 18/1991 numai în

limita suprafeței de 50 de ha, consecința fiind aceea că instanța de apel a

constatat că reclamantul are un drept actual numai pentru suprafața de 50 de ha

teren.

În ceea ce privește

suprafața totală de 169,800 ha, instanța a reținut că o parte din această

suprafață, respectiv 125 ha, a fost expropriată conform deciziei Ministerului

Agriculturii și Domeniilor nr. 3071/1945 și nr. 3325/1945. Exproprierea însă

s-a realizat înainte de ratificarea de către România a Convenției Europene a

Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța de judecată nu poate analiza

legalitatea măsurii de expropriere din perspectiva dispozițiilor Convenției

europene.

Cu privire la

necesitatea luării unor măsuri de către statele semnatare ale CEDO, pentru

remedierea măsurilor de expropriere sau naționalizare luate în perioada

comunistă, s-a apreciat că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată

adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta

trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât

posibil insecuritatea juridică pentru subiectele de drept la care se referă

masurile reparatorii.

Din acest punct de

vedere, curtea de apel a constatat că statul român a adoptat o legislație

pentru a restitui bunurile confiscate sau expropriate, respectiv, Legea nr. 18/1991,

de care apelantul a beneficiat, prin reconstituirea dreptului de proprietate

asupra suprafeței de teren de 50 ha.

Împrejurarea că nu a

fost reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de teren

expropriată sau naționalizată, nu reprezintă însă o încălcare a art. 1 din

Protocolul 1 al CEDO și nici o limitare a dreptului de proprietate, deoarece

dreptul de proprietate asupra suprafeței totale de 169,800 ha a ieșit definitiv din patrimoniul apelantului, ca urmare a măsurii naționalizării.

De asemenea, s-a

apreciat că odată adoptată legislația specială de restituire nu mai poate fi

primită acțiunea în revendicare, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește

susținerea apelantului din cuprinsul motivelor de apel în sensul că are un bun

sau cel puțin o speranță legitimă, instanța de apel a reținut cele ce urmează:

Potrivit

jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției art. 1, îl reprezintă

patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a

patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este

neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală

și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la

un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

Instanța de apel a

apreciat că în prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție, ce a

fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c.

Slovaciei ¬Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004), principii

ce sunt descrise în considerentele deciziei recurate.

Aplicând regulile

enunțate de instanța europeană în această Cauză, s-a reținut că apelantul nu

are în patrimoniu său vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios,

deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul

autorilor săi, ca urmare a exproprierii în temeiul Reformei Agrare din anul

1945.

Din această

perspectivă, instanța de apel a analizat împrejurarea dacă apelantul ar mai

putea avea în patrimoniul „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea

da naștere în patrimoniul său dreptului la restituirea efectivă a imobilului

preluat abuziv.

În concordanță cu

soluția pronunțată de către prima instanță, instanța de control a apreciat, în

conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că

apelantul nu mai deține în patrimoniul său nici un „bun actual” și nici o

„speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului preluat abuziv, susceptibilă a se circumscrie garanțiilor din art. 1

din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, se

invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a

unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă,

ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are

originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (par. 136 din

Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, par. 37 din Cauza Matieș

împotriva României).

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut în nenumeroase rânduri că o persoană

se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în

măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii

de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (par.

36 din Cauza Matieș împotriva României).

De asemenea, în par.

135 din Hotărârea pilot M. Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat

viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală

de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției

și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de

restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Instanța de apel a

apreciat că esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor

proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în

discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației

adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față

însă, s-a constatat că apelantul nu are în patrimoniul său un drept la

restituirea efectivă a bunului preluat abuziv.

În consecință, s-a

apreciat că inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a

imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestuia atrage soluția respingerii

acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun, în temeiul art.

480 C. civ., deoarece apelantul nu poate opune vechiul drept de proprietate în

scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv,

deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, în temeiul motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia

atacată este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

criticilor sale, recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a stabilit

că nu este titularul unui bun actual ori al unei speranțe legitime la

restituirea în natură a terenurilor ce fac obiectul pricinii.

Or, soluția dată de

prima instanță a fost pronunțată pe calea excepției de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare, deși o atare cerere a fost recunoscută ca o acțiune

admisibilă în practica judiciară recentă, în virtutea principiului accesului

liber Ia justiție; în plus, aceasta are și caracter imprescriptibil.

Recurentul susține că

nu poate fi împiedicat a se adresa justiției pentru a solicita compararea

titlurilor de proprietate, cerere în baza căreia instanța va trebui să dea

prioritate titlului mai bine caracterizat; se mai precizează că nu a solicitat

nicidecum ca statul să-i restituie în natură terenurile expropriate, ceea ce nu

se poate cere decât în temeiul procedurii prevăzute de legile speciale ale fondului

funciar.

În opinia

recurentului a considera că prezenta acțiune este inadmisibilă ar însemna

încălcarea principiului liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din

Constituție și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Se mai arată de către

recurent că în Cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, referitor la limitările dreptului la acces liber la

justiție, consacrat de art. 6 din CEDO, a statuat următoarele: „dreptul de avea

acces la o instanță, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, nu este un drept

absolut, dar poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod

indirect, din moment ce dreptul de a avea acces, prin natura sa, presupune o

reglementare din partea statului. În această privință, statele contractante se

bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală cu privire

la respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Trebuie să se

dovedească faptul că limitările aplicate nu restrâng sau nu reduc accesul

permis persoanei într-un asemenea mod sau într-o așa măsură încât să se aducă

atingere însăși esenței dreptului. Mai mult decât atât, o limitare nu va fi

compatibilă cu art. 6 par. 1 în cazul în care nu urmărește un scop legitim și

nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit a fi realizat."

În acest context,

recurentul susține în mod ferm că în cauza de față, limitarea dreptului de

acces la justiție, impusă ambele instanțe, nu are un caracter legitim și

urmărește un scop injust, atâta vreme cât aduce prejudicii grave dreptului său

de proprietate având ca obiect terenurile revendicate.

Se solicită de

recurent a se avea în vedere că sunt aplicabile cu prioritate regulile civile,

constituționale și europene cu privire la garantarea și protecția dreptului la

proprietate privată, perfect compatibile și concordante cu legile fondului

funciar.

Astfel, Codul civil

din 1864 - art. 480, 481, Noul C. civ. - art. 555 si urm., Constituția României

- art. 44 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. 1 Protocolul 1,

garantează și ocrotesc proprietatea privată.

Or, acțiunea adresată

instanței de judecată competente tinde la recunoașterea dreptului de

proprietate asupra unor imobile-terenuri, deci la recunoașterea unui drept de

proprietate privată.

Se mai invocă și cele

statuate de Curtea Europeană în Cauza Atanasiu, anume: „..odată ce o parte

contractantă, după ratificarea Convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1,

adoptă o legislație, care să prevadă restituirea totală sau parțială a

proprietății confiscate în cadrul unui regim anterior, o asemenea legislație

poate fi privită ca generând un nou drept de proprietate ocrotit prin art. 1

din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile pentru

repunerea în drepturi.”

Recurentul, ca urmaș

al proprietarilor deposedați, arată că îndeplinește cu certitudine condițiile

pentru repunerea în drepturile sale de proprietar, pentru simplul motiv că și

potrivit dreptului intern - art. 563 alin. (2) din Noul C. civ., principiul

imprescriptibilității acțiunii în revendicare a devenit literă de lege; prin

urmare, dacă dreptul de proprietate este perpetuu și absolut, iar dreptul la

acțiunea în revendicare este imprescriptibil, titularilor acestor drepturi le

este garantat și accesul liber și neîngrădit la justiție.

De asemenea,

recurentul solicită instanței de recurs a înlătura ca neavenite aprecierile

instanței de apel cu privire la aplicarea în speță a principiilor de „bun

actual" și „speranță legitimă"; se invocă în acest sens faptul că în

cea mai recentă interpretare oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 120 din 17

februarie 2012, s-a arătat că „potrivit principiilor ce se degajă din

jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existenta unei decizii

administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct

ori indirect dreptul de proprietate”; drept urmare, recurentul consideră că o atare

recunoaștere cel puțin indirectă a dreptului său de proprietate asupra

terenurilor în litigiu, o constituie decizia autorităților

administrativ-teritoriale de reconstituire a dreptului de proprietate pentru

suprafața de 50 ha din același lot, pentru una și aceeași autoare - M.I.

Recurentul conchide

în sensul că deține un bun actual în concepția Curții Europene asupra

proprietăților revendicate și o speranță legitimă de a obține beneficiul

acestui drept, care presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică

să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Totodată, se invocă

cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la statuarea asupra

priorității Convenției Europene în cazul în care se constată neconcordanțe între

legea specială și Convenție; această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Intimata pârâtă nu a

formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte

probe în această etapă procesuală.

Recursul formulat

este nefondat, astfel cum se va arăta.

Cererea dedusă judecății

privește revendicarea unui teren situat în extravilanul comunei Dragoș Vodă,

jud. Călărași (fosta moșie E., jud. Ialomița), compus din două suprafețe: 74 ha 9000 mp, dobândit de autoarea recurentului reclamant M.T. și o suprafață de 94 ha 9000 (fosta moșie Poiana E., jud. Ialomița), dobândit de autoarea sa E.I.M., reclamantul

prevalându-se de dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., sens în care a

solicitat compararea titlurilor de proprietate.

Terenul de 74 ha 9000 mp este parte din fosta moșie E. în suprafață totală de 124 ha și 9000 mp, din care s-a reconstituit în favoarea reclamantului și a numitei P.E. dreptul de

proprietate pentru o suprafața de 50 ha teren, prin titlul de proprietate din 12

decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoș Vodă de

aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991. Terenul menționat a fost preluat

abuziv de stat prin expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56

din 08 august 1945, emisă de către Comisia Dragoș Vodă în aplicarea reformei

agrare și prin procesul-verbal din 20 decembrie 1946.

Înalta Curte constată

că în mod legal instanțele de fond au reținut că dat fiind obiectul cauzei,

cererea prin care recurentul reclamant tinde la redobândirea posesiei asupra

unor terenuri situate în extravilanul comunei Dragoș Vodă intra în domeniul de

aplicare al legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997,

Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) pentru care legiuitorul, prin

legislația specială reparatorie adoptată în această materie, nu și-a asumat

prin normele dreptului pozitiv obligația de restituire decât în limita unei

suprafețelor menționate prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 1/2000 (care, în

condițiile legii, pot ajunge și la o un total de 100 ha teren de proprietar deposedat).

Principiul de

generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanța de

judecată la reținerea incidenței prioritare și exclusive a legislației speciale

(cu finalitatea redobândirii posesiei prin restituire), fiind exclusă redobândirea

posesiei prin revendicare, așadar, pe temeiul dreptului comun; soluția rezultă,

într-adevăr, și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

astfel cum și instanțele de fond au reținut.

Existența unei

legislații speciale presupune că persoanele îndreptățite nu au un drept de

opțiune între a se prevala de legislația specială ori de normele dreptului

comun pentru că aceasta ar însemna eludarea legii speciale și infirmarea

rațiunilor adoptării ei; totodată, legea specială înlătură de la aplicare

dreptul comun, după cum acesta nu redevine incident după ce calea legii

speciale a fost epuizată de persoanele îndreptățite, cum este cazul

recurentului reclamant, concluzie ce decurge din emiterea titlului de

proprietate în baza legilor fondului funciar, anterior menționat; de asemenea,

nici nu se poate recurge la aplicarea dreptului comun în completarea soluțiilor

edictate prin normele legii speciale întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce nu

este permis.

Recurentul a susținut

prin motivele de recurs că prin soluția adoptată în cauză, pe calea excepției

inadmisibilității, i se încalcă dreptul de acces la instanță, ceea ce

contravine dispozițiilor art. 21 din Constituția României și prevederilor art. 6

din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Critica nu poate fi

reținută întrucât accesul la instanță nu este unul absolut, astfel cum

recurentul însuși invocă prin motivele de recurs prin redarea unui paragraf din

Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României; acest drept poate face obiectul unor

limitări și, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului; în

această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de

apreciere.

Or, în cadrul acestei

marje de apreciere suverane, statul român și-a exercitat libertatea de

legiferare adoptând o legislație specială în materia fondului funciar, prin

dispozițiile căreia sunt prevăzute remediile de acces la instanță, deciziile

autorităților administrative cu competențe legale în reconstituirea dreptului

de proprietate în favoarea celor îndreptățiți fiind supuse controlului

judecătoresc, căile de atac fiind reale, efective, suficiente și eficiente (art.

53 din Legea nr. 18/1991); o atare modalitate de reglementare răspunde

exigențelor art. 6 par. 1 din Convenția europeană.

Caracterul

imprescriptibil al acțiunii în revendicare nu se cere fi luat în discuție,

întrucât instanțele anterioare nu au valorificat această excepție procesuală de

fond, excepție care, în concurs cu cea a inadmisibilității acțiunii nu are

prioritate; prin urmare, imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare (art. 563

alin. (2) NCC, acțiunea de față fiind formulată după data intrării în vigoare a

Noului C. civ.) nu a fost infirmată prin soluția pronunțată în cauză; de

altfel, contrar celor susținute de recurent și sub imperiul legislației

anterioare Legii nr. 287/2009 (NCC) caracterul imprescriptibil al acțiunii în

revendicare avea o consacrare expresă prin dispozițiile art. 21 din Decretul nr.

167/1958.

În ce privește

susținerea aplicării cu prioritate a regulilor civile, constituționale și

europene cu privire la garantarea și protecția dreptului de proprietate, Înalta

Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de

proprietate asupra celor două suprafețe de teren nu a renăscut în patrimoniul

recurentului reclamant prin adoptarea vreunei decizii administrative ori

pronunțarea unei hotărâri judecătorești de restituire a acestora, după

preluarea lor în 1945; contrar celor susținute de recurent, reconstituirea

dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha prin titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei

Dragoș Vodă nu îi conferă recurentului reclamant vreun drept asupra unei alte

suprafețe de teren dincolo de limita celor 50 ha.

Art.

1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o

obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior

ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire (

Kopecký

împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO

2004-IX) – par. 135, 136 din Cauza Atanasiu. Or, în situația recurentului,

condițiile de restituire sunt cele prevăzute de legile fondului funciar, iar

verificarea întrunirii cerințelor legii speciale se realizează în cadrul

procedurilor reglementate prin aceasta.

Astfel, se afirmă că

„existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140 din Hotărârea pilot

Atanasiu).

De asemenea, C

urtea a apreciat însă

că „transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, s-a

constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate

constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (par. 142-143)”.

Prin urmare, Înalta Curte

apreciază că din perspectiva art. 1 Protocolul 1, titlul de proprietate emis în

favoarea recurentului și a lui P.E. nu reprezintă nici un „bun actual” pentru

terenul în suprafață de 169 ha și 8000 mp ce constituie obiectul pricinii de

față și nici o „speranță legitimă” de a obține beneficul efectiv al unui drept

de proprietate.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva deciziei nr. 229A din

1 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 martie 2013.