ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2559/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1061/PI din 5 aprilie 2012 a declinat competenta de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții P.F., O.A.E., S.M., S.L. și P.A.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că litigiul are un element de extraneitate, constând în aceea ca reclamanta S.M. are domiciliul în SUA, iar reclamanta O.A.E. are domiciliul în Canada, potrivit art. 149 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, instanțele românești sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România, cum este și cazul spetei de față, iar conform art. 155 din același act normativ, competența aparține Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 962 din 26 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a stabilit competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Timiș a constatat ivit conflictul de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea rezolvării conflictului, reținând că art. 148 din Legea nr. 105/1992 se referă la competența în materia dreptului internațional privat pentru situațiile în care procesele se desfășoară între o parte română și una străină sau numai între străini, or, în speță, toți reclamanții sunt cetățeni români, chiar dacă unii au domiciliul în străinătate, iar pârâtul Statul român nu ar putea fi considerat o parte străină.

Prin urmare, fiind înlăturată orice îndoială cu privire la inaplicabilitatea Legii nr. 105/1992, s-a constatat că, în speță, se aplică regula de competență teritorială și materială specială prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, care se referă la tribunalul în raza căruia domiciliază reclamantul, respectiv Tribunalul Timiș. Cu privire la conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele judecătorești, în condițiile prevăzute de dispozițiile articolele 149 - 157, sunt competente să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice.

În speța dedusă judecății, elementul de extraneitate prevăzut de articolul anterior menționat lipsește, toate părțile din dosar fiind persoane fizice, respectiv juridice române. În conformitate cu dispozițiile art. 5 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, instanțele competente material și teritorial să soluționeze pricina dedusă judecății sunt cele în a căror rază teritorială își au domiciliul reclamanții, respectiv Tribunalul Timiș, Tribunalul Caraș-Severin și Tribunalul București. Dreptul de a alege dintre mai multe instanțe, deopotrivă competente, revine reclamanților, în baza art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, competența acelei instanțe este stabilită în mod definitiv, astfel încât instanța sesizată nu se poate declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții P.F., O.A.E., S.M., S.L. și P.A.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009 în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2013.