ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5935/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24 octombrie 2012, reclamanta SC S.D. SRL, prin administrator judiciar C.I.

C.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj și Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat suspendarea în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea definitivă și irevocabila a acțiunii, a deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012, emisa de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj privind obligațiile fiscale de plată cu titlu de accize, stabilite de inspecția fiscală în baza raportului de inspecție fiscala din 6 septembrie 2012. În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că aceasta îndeplinește cumulativ cerințele legale impuse de lege pentru admisibilitatea sa, respectiv exista un caz bine justificat, așa cum este prevăzut în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 și este, totodată, întemeiata în fapt, existând o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat.

În ceea ce privește cazul bine justificat, reclamanta a arătat că se impune necesitatea protejării intereselor acesteia raportat la faptul că a desfășurat o activitate continuă în baza unui act administrativ emis încă din anul 2003, autorizația de antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003, iar în baza acestei autorizații a plătit obligații față de stat, față de partenerii de afaceri și față de angajați. Aproximativ 9 ani de zile societatea a desfășurat activitatea în condiții de deplina legalitate. Cu referire la actul contestat, reclamanta a susținut că deplina legalitate este dovedită și de procesul-verbal din 7 iunie 2011 emis de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, înscris prin care, verificându-se aceeași perioada ca și cea din actul administrativ contestat, s-a constatat că reclamanta nu a încălcat nicio prevedere legală și că și-a desfășurat activitatea în deplină legalitate.

Cu privire la nelegalitatea actului contestat, a arătat că inspecția fiscală și stabilirea obligațiilor fiscale s-a desfășurat cu încălcarea prevederilor art. 94 alin. (1) raportat la art. 6, art. 7 alin. (2)-(4), art. 12, art. 4 alin. (2), art. 39 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, starea de fapt constatată de inspecția fiscală nefiind cea reală și nefiind stabilită obiectiv și cu bună credință. Totodată, față de numiții V.C. și C.M.C., persoane semnatare ale deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală contestate, s-au efectuat acte de cercetare penală în Dosarul nr. 2945/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare și în Dosarul nr. 435/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție, cu privire la încălcarea obligațiilor de către angajații Autorității Vamale ce aveau atribuții exprese în aplicarea Legii nr. 571/03 și H.G.

nr. 44/2004. A mai arătat că, pe rolul instanțelor de judecată a introdus acțiuni în contencios administrativ prin care, în contradictoriu cu Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, a solicitat să se constate nelegalitatea refuzului pârâților de a adopta decizii asupra cererilor reclamantei, toate acestea conducând la concluzia că actele administrative emise în urma inspecției fiscale din 6 septembrie 2012 sunt de natură a se circumscrie dispozițiilor art. 39 din O.G. nr. 93/2003. În perioada 26 aprilie 2011-25 mai 2011, reclamanta a solicitat organelor abilitate cu respectarea prevederilor legale în vigoare [pct. 111 alin. (7) și alin. (9) din H.G.

nr. 44/2004] asigurarea supravegherii fiscale pentru cantitățile de alcool etilic și tehnic conform cererilor de denaturare din 26 aprilie 2011, 6 mai 2011, din 28 aprilie 2011, din 2 mai 2011, din 29 aprilie 2011, din 4 mai 2011, din 9 mai 2011, din 10 mai 2011, din 18 mai 2011 și din 26 aprilie 2011, dar toate aceste cereri nu au primit nici un răspuns, iar Autoritatea Vamală a refuzat să desemneze reprezentanți la operațiunea de denaturare. Reclamanta a menționat faptul că în ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia-Mare din data de 27 ianuarie 2012 (Dosar nr. 2945/P/2011) s-a reținut că Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Maramureș, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 27/2003 ar fi aprobat tacit cererile reclamantei. Numitul C.M.C., cercetat în Dosar nr. 2945/P/2011 era șef al Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Maramureș, iar în acel moment era cel care comanda controalele la societatea SC S.D. SRL din postura de șef al Serviciului de Inspecție Fiscală din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj. A precizat că obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere din 6 septembrie 2012, respectiv în raportul de inspecție fiscală din 6 septembrie 2012 au fost greșit aplicate în raport cu temeiurile de drept și de fapt.

Prevederile imputate trebuiesc completate și coroborate cu prevederile art. 206 33 din Legea nr. 571/2003, pct. 2, pct. 4, pct. 5 și cu prevederile art. 206 37 din aceeași lege, care rețin faptul ca „raportul de primire prevăzut la art. 206 33 alin. (1) constituie dovada faptului că deplasarea produselor accizabile s-a încheiat”, iar art. 206 30 din Legea nr. 571/2003 reține faptul că deplasarea în regim suspensiv de accize a produselor accizabile se încheie în momentul în care destinatarul a recepționat produsele accizabile. Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2434/2010 reține faptul că ajungerea produselor la destinație este confirmată de către destinatar în maximum 48 de ore de la data înștiințării și poate verifica și certifica datele înscrise în Dobânda Anuală Efectivă.

Același ordin indică faptul că, în situația în care lucrătorul vamal nu efectuează controlul în termenul de maximum 48 ore de la momentul înștiințării, destinatarul va efectua primirea și va evidenția operațiunea prin completarea în E.M.C.S.-RO a raportului de primire. Prin urmare, reclamanta s-a conformat aplicației E.M.C.S.-RO potrivit pct. 59 alin. (2) lit. a) din Ordinul nr. 2434/2012, întocmindu-se raportul de primire verificat de Autoritatea Vamală. Reclamanta a susținut că operațiunile de denaturare fiind verificate de către Autoritatea Vamala prin aplicația E.M.C.S.-RO, acestea au fost validate și le-a fost atribuite coduri de referința unice. Lucrătorii vamali și-au îndeplinit aceste obligații în mai puțin de 48 de ore, astfel că reclamanta a respectat obligația de a completa raportul de primire conform art. 206 33 din Legea nr. 571/2003 și nu mai avea obligația de a păstra aceste produse după primirea raportului din partea Autorității Vamale.

A apreciat că, dat fiind faptul că deținea Autorizația de utilizator din 14 iunie 2010, care permitea achiziționarea în regim de scutire directa de la plata accizelor și potrivit căreia nu pot fi calculate accize pentru alcoolul etilic denaturat, obligațiile de plata stabilite în decizia de impunere și în raportul de inspecție fiscală contestat sunt nelegale. Cantitatea de 68.000 litri alcool etilic a fost denaturată în baza unui titlu executoriu, ordonanța președințială din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Satu Mare, hotărâre executorie. Autoritatea Vamala nu avea la data de 24 ianuarie 2012 o decizie de suspendare a procedurii de executare silite, ea formulând o astfel de cerere abia în data de 14 februarie 2012 (conform acțiunii din Dosarul nr. 12008/296/2012 al Tribunalului Satu Mare).

Toată cantitatea denaturată de reclamantă a făcut obiectul cererilor înaintate autorităților competente conform prevederilor pct. 111 alin. (7) și alin. (9) din H.G. nr. 44/2004 în coroborare cu dispozițiile art. 206 58 din Legea nr. 571/2003. Întrucât cererile reclamantei nu au fost soluționate de către Autoritatea Vamală, s-a apreciat că s-au aprobat tacit aceste cereri în baza O.U.G. nr. 27/2003.

Toate aceste cereri au fost înaintate Autorității Vamale în perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003. Ordonanța președințială a fost obținută de reclamantă sub durata valabilității autorizației de antrepozit fiscal întrucât, deși autorizația a fost revocata prin decizia nr. 136 din 30 iunie 2011, efectele juridice ale acestei decizii au fost suspendate de drept pe durata soluționării contestației înregistrata la Ministerul Finanțelor sub nr. 13587 din 3 august 2011, prevederi legale în vigoare la data depunerii contestației [art. 206 28 alin. (8) din Legea nr. 571/2003]. În ce privește paguba iminentă, reclamanta a arătat că a intrat în procedura insolvenței prin încheierea civila nr. 1168 din 23 ianuarie 2012 și că executarea obligațiilor fiscale imputate reclamantei prin actele contestate ar duce la intrarea firmei în faliment fără posibilitatea vreunei redresări.

Imposibilitatea redresării firmei conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării activității pentru a putea relua plata debitelor. Plata sumelor stabilite prin actele contestate ar duce în mod direct la concedierea salariaților firmei și la imposibilitatea achitării salariilor pentru angajați. Executarea obligațiilor fiscale stabilite nelegal ar conduce, de asemenea, la imposibilitatea derulării contractelor încheiate, la inițierea executărilor silite asupra scrisorilor de garanție bancară pe care reclamanta le are. Menținerea deciziei contestate și nesuspendarea acesteia ar conduce la reducerea veniturilor la bugetul de stat prin imposibilitatea plății accizelor sau reducerii cuantumului acestora.

Prin întâmpinare, pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj au solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare. Prin precizarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că temeiul juridic al acesteia sunt prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicitând suspendarea deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj privind obligațiile fiscale de plată cu titlu de accize stabilite de inspecția fiscală în baza raportului de inspecție fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond în Dosarul nr. 469/35/2012 al Curții de Apel Oradea.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 406 pronunțată la data de 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj privind obligațiile fiscale de plată cu titlu de accize stabilite de inspecția fiscală în baza raportului de inspecție fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, sunt reciproc determinate, în sensul că pericolul producerii pagubei iminente determină cazul bine justificat și ca principiu, în dreptul administrativ român operează prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu. Instituția suspendării unui act administrativ reprezintă creația legislativă în baza căreia judecătorul învestit cu soluționarea unei astfel de cauze apreciază tocmai posibilitatea suspendării unui act administrativ până la soluționarea cauzei, dată la care este consfințită legalitatea sau nelegalitatea acestuia.

Instanța de fond, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, astfel cum a fost expusă prin cererea introductivă de instanță, a apreciat că toate criticile formulate de către reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fiind îndeplinită astfel cerința existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ. În ceea de privește paguba iminentă, prima instanță a apreciat că executarea actului administrativ a cărui suspendare se solicită este de natură a provoca societății reclamante prejudicii grave și iremediabile. Astfel, societatea reclamantă a intrat în procedura insolvenței prin încheierea civilă nr. 1168 din 23 ianuarie 2012, iar executarea obligațiilor fiscale imputate societății prin actele contestate ar duce la intrarea firmei în faliment, fără posibilitatea unei redresări.

Imposibilitatea redresării societății conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării activității pentru a putea relua plata debitelor, la concedierea salariaților și la imposibilitatea achitării salariilor pentru angajați. De asemenea, derularea contractelor încheiate nu ar mai fi posibilă, menținerea deciziei de impunere și nesuspendarea acesteia ar determina inițierea executării silite asupra scrisorilor de garanție bancară pe care societatea le are și, în același timp, la reducerea veniturilor la bugetul de stat prin imposibilitatea plății accizelor sau reducerii cuantumului acestora. 3. Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 406 din data de 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj în nume propriu și în reprezentarea intereselor Autorității Naționale a Vămilor București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj a arătat în esență următoarele: - Instanța de fond în mod greșit a considerat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se arată că recurenta a făcut dovezi cu hotărâri judecătorești definitive și unele irevocabile precum și cu o rezoluție a Direcției Naționale Anticorupție prin care a probat măsurile întreprinse în legătură cu activitatea principală a intimatei-reclamante, iar demersurile judiciare ale acesteia nu au vreun fundament real.

În acest sens, arată recurenta prin sentința nr. 236/CA/2012 din 2 iulie 2012 Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea reclamantei privind anularea măsurii de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, actul administrativ bucurându-se de prezumția de egalitate. - În mod eronat a apreciat instanța de fond că denaturarea cantității de alcool etilic ar fi avut loc sub imperiul autorizații de antrepozit validă. Arată recurenta că denaturarea a avut loc la data de 24 ianuarie 2012, iar decizia de soluționare a contestației a fost comunicată reclamantei la data de 29 decembrie 2011, așa încât efectul suspensiv de executare, se producea până la comunicarea deciziei de soluționare conform art. 206 28 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare la momentul soluționării contestației.

- A mai arătat recurenta că în cauză nu s-a probat că intimata-reclamantă a parcurs procedura prevăzută de art. 8 din O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, care impunea petentului care s-a adresat autorității publice cu o cerere pentru eliberarea unei autorizații și nu a primit nici un răspuns solicitării sale să ceară un document oficial prin care să se confirme neeliberarea vreunui răspuns și care să țină locul autorizației. - În ceea ce privește cea de-a doua cerință cea a pagubei iminente se arată de recurentă că sumele constatate prin decizie nu pot fi puse în executare silită având în vedere, că reclamanta se află în insolvență și prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Consideră recurenta că starea de insolvență nu este un motiv suficient pentru cererea de suspendare, întrucât nu s-a dovedit legătura indisolubilă și consecința directă a măsurilor luate de recurentă.

Dimpotrivă a arătat recurenta, prejudiciul este la bugetul statului deoarece s-au denaturat 78.000 litri de alcool etilic fără a exista autorizație de antrepozit fiscal, fără a fi plătită acciza aferentă în valoare de 585.000 euro. În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 304 1 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs La dosar s-au depus înscrisuri în dovedirea cererii de recurs în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. Reclamanta-intimată a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată. În esență, a arătat reclamanta că instanța de fond a reținut corect că denaturarea cantității de alcool etilic s-a făcut în baza unui titlu executoriu, ordonanța președințială din 20 decembrie 2011, iar la data de 24 ianuarie 2012 nu avea o decizie de suspendare a procedurii de executare silită.

S-a mai arătat că instanța de fond a reținut în mod temeinic faptul că toate cererile de denaturare formulate de reclamantă au fost înaintate în perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit fiscal. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în speță precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 , Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru considerentele următoare: - În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 „ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. În ceea ce privește cazul bine justificat, se reține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că acesta este îndeplinit. Instanța de fond a făcut o trecere în revistă a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, însă nu a subliniat care dintre aceste motive este de natură a înlătura prezumția de legalitate a actului administrativ. Analiza instanței de fond vizează motive de fapt care nu au fost dezlegate în urma administrării de probe, precum, dacă sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, dacă sunt înlăturate prevederile art. 206 28 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind comunicarea deciziei de soluționare a contestației.

Nu a arătat instanța de fond de ce a înlăturat apărările pârâtei referitoare la faptul că ordonanța președințială din 20 decembrie 2011 în baza căreia consideră prima instanță, că a fost denaturată cantitatea de alcool etilic, a fost modificată în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibile, de Tribunalul Satu Mare prin decizia civilă nr. 121R din 12 martie 2012 și s-a dispus întoarcerea executării denaturării efectuată în data de 24 ianuarie 2012. De asemenea, instanța de fond în mod greșit a luat în considerare sentințele civile invocate de pârâtă, în special sentința civilă nr. 236/CA/2012 PI (din 2 iulie 2012) a Curții de Apel Oradea prin care s-a respins acțiunea împotriva măsurii de revocare a autorizației de antrepozit fiscal.

Deși instanța de fond a invocat, încheierea din Dosarul nr. 577/35/CA/2011 prin care decizia nr. 136 din 30 iunie 2011 de revocare a autorizației era suspendată, nu face nici o referire la sentința civilă nr. 236/CA/2012, prin care s-a respins acțiunea reclamantei împotriva măsurii de revocare. Această din urmă sentință civilă prezintă relevanță prin prisma faptului că este un argument în plus pentru a întări prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ. Înalta Curte constată că într-un mod eronat instanța de fond a prezentat situația de fapt, în realitate neexistând un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Cât privește prejudiciul iminent Cum nu există un caz bine justificat, prejudiciul iminent nu se poate considera și analiza în mod independent, astfel că se constată că nu sunt îndeplinite exigențele art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, se va admite recursul, se va modifica sentința recurată în sensul că se va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj în nume propriu și în reprezentarea intereselor Autorității Naționale a Vămilor București împotriva sentinței nr. 406/CA/2012 PI din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamanta SC S.D. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2013.