ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5935/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5935/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, la data de 24 octombrie 2012, reclamanta SC S.D. SRL,

prin administrator judiciar C.I. C.L., în contradictoriu cu pârâtele

Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale Cluj și Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat suspendarea

în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, până la soluționarea definitivă și irevocabila a acțiunii, a

deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012, emisa de Agenția Națională

de Administrare Fiscală, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Cluj privind obligațiile fiscale de plată cu titlu de accize, stabilite de

inspecția fiscală în baza raportului de inspecție fiscala din 6 septembrie

2012.

În motivarea cererii de

suspendare, reclamanta a arătat că aceasta îndeplinește cumulativ cerințele legale

impuse de lege pentru admisibilitatea sa, respectiv exista un caz bine justificat,

așa cum este prevăzut în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004 și este, totodată, întemeiata în fapt, existând o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ contestat.

În ceea ce privește cazul

bine justificat, reclamanta a arătat că se impune necesitatea protejării intereselor

acesteia raportat la faptul că a desfășurat o activitate continuă în baza unui act

administrativ emis încă din anul 2003, autorizația de antrepozit fiscal din 15

decembrie 2003, iar în baza acestei autorizații a plătit obligații față de stat,

față de partenerii de afaceri și față de angajați. Aproximativ 9 ani de zile societatea

a desfășurat activitatea în condiții de deplina legalitate.

Cu referire la actul contestat,

reclamanta a susținut că deplina legalitate este dovedită și de procesul-verbal

din 7 iunie 2011 emis de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj,

Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, înscris prin care, verificându-se aceeași

perioada ca și cea din actul administrativ contestat, s-a constatat că reclamanta

nu a încălcat nicio prevedere legală și că și-a desfășurat activitatea în deplină

legalitate.

Cu privire la nelegalitatea

actului contestat, a arătat că inspecția fiscală și stabilirea obligațiilor fiscale

s-a desfășurat cu încălcarea prevederilor art. 94 alin. (1) raportat la art. 6,

art. 7 alin. (2)-(4), art. 12, art. 4 alin. (2), art. 39 alin. (1) lit. b) din O.G.

nr. 92/2003, starea de fapt constatată de inspecția fiscală nefiind cea reală și

nefiind stabilită obiectiv și cu bună credință.

Totodată, față de numiții

V.C. și C.M.C., persoane semnatare ale deciziei de impunere și a raportului de

inspecție fiscală contestate, s-au efectuat acte de cercetare penală în Dosarul

nr. 2945/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare și în Dosarul nr.

435/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție, cu privire la încălcarea obligațiilor

de către angajații Autorității Vamale ce aveau atribuții exprese în aplicarea Legii

nr. 571/03 și H.G. nr. 44/2004.

A mai arătat că, pe rolul

instanțelor de judecată a introdus acțiuni în contencios administrativ prin care,

în contradictoriu cu

Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, a solicitat să se constate nelegalitatea

refuzului pârâților de a adopta decizii asupra cererilor reclamantei, toate acestea

conducând la concluzia că actele administrative emise în urma inspecției fiscale

din 6 septembrie 2012 sunt de natură a se circumscrie dispozițiilor art. 39 din

O.G. nr. 93/2003.

În perioada 26

aprilie 2011-25 mai 2011, reclamanta a solicitat organelor abilitate cu respectarea

prevederilor legale în vigoare [pct. 111 alin. (7) și alin. (9) din H.G. nr. 44/2004]

asigurarea supravegherii fiscale pentru cantitățile de alcool etilic și tehnic conform

cererilor de denaturare din 26 aprilie 2011, 6 mai 2011, din 28 aprilie 2011, din

2 mai 2011, din 29 aprilie 2011, din 4 mai 2011, din 9 mai 2011, din 10 mai 2011,

din 18 mai 2011 și din 26 aprilie 2011, dar toate aceste cereri nu au primit nici

un răspuns, iar Autoritatea Vamală a refuzat să desemneze reprezentanți la operațiunea

de denaturare.

Reclamanta a menționat

faptul că în ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia-Mare din data de

27 ianuarie 2012 (Dosar nr. 2945/P/2011) s-a reținut că

Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Maramureș, în conformitate cu dispozițiile

art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003 ar fi aprobat tacit cererile reclamantei.

Numitul C.M.C., cercetat în Dosar nr. 2945/P/2011 era șef al Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Maramureș, iar în acel moment era cel care comanda

controalele la societatea SC S.D. SRL din postura de șef al Serviciului de Inspecție

Fiscală din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj.

A precizat că obligațiile

fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere din 6 septembrie 2012, respectiv

în raportul de inspecție fiscală din 6 septembrie 2012 au fost greșit aplicate în

raport cu temeiurile de drept și de fapt.

Prevederile imputate trebuiesc

completate și coroborate cu prevederile art. 206

33

din Legea nr. 571/2003,

pct. 2, pct. 4, pct. 5 și cu prevederile art. 206

37

din aceeași lege,

care rețin faptul ca „raportul de primire prevăzut la art. 206

33

alin. (1) constituie dovada faptului că deplasarea produselor accizabile s-a încheiat”,

iar art. 206

30

din Legea nr. 571/2003 reține faptul că deplasarea în

regim suspensiv de accize a produselor accizabile se încheie în momentul în care

destinatarul a recepționat produsele accizabile. Ordinul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală nr. 2434/2010 reține faptul că ajungerea produselor la destinație este confirmată

de către destinatar în maximum 48 de ore de la data înștiințării și poate verifica

și certifica datele înscrise în Dobânda Anuală Efectivă. Același ordin indică faptul

că, în situația în care lucrătorul vamal nu efectuează controlul în termenul de

maximum 48 ore de la momentul înștiințării, destinatarul va efectua primirea și

va evidenția operațiunea prin completarea în E.M.C.S.-RO a raportului de primire.

Prin urmare, reclamanta

s-a conformat aplicației E.M.C.S.-RO potrivit pct. 59 alin. (2) lit. a) din Ordinul

nr. 2434/2012, întocmindu-se raportul de primire verificat de Autoritatea Vamală.

Reclamanta a susținut

că operațiunile de denaturare fiind verificate de către Autoritatea Vamala prin

aplicația E.M.C.S.-RO, acestea au fost validate și le-a fost atribuite coduri de

referința unice. Lucrătorii vamali și-au îndeplinit aceste obligații în mai puțin

de 48 de ore, astfel că reclamanta a respectat obligația de a completa raportul

de primire conform art. 206

33

din Legea nr. 571/2003 și nu mai avea obligația

de a păstra aceste produse după primirea raportului din partea Autorității Vamale.

A apreciat că, dat fiind

faptul că deținea Autorizația de utilizator din 14 iunie 2010, care permitea achiziționarea

în regim de scutire directa de la plata accizelor și potrivit căreia nu pot fi calculate

accize pentru alcoolul etilic denaturat, obligațiile de plata stabilite în decizia

de impunere și în raportul de inspecție fiscală contestat sunt nelegale.

Cantitatea de 68.000 litri

alcool etilic a fost denaturată în baza unui titlu executoriu, ordonanța președințială

din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Satu Mare, hotărâre executorie.

Autoritatea Vamala nu

avea la data de 24 ianuarie 2012 o decizie de suspendare a procedurii de executare

silite, ea formulând o astfel de cerere abia în data de 14 februarie 2012 (conform

acțiunii din Dosarul nr. 12008/296/2012 al Tribunalului Satu Mare).

Toată cantitatea denaturată

de reclamantă a făcut obiectul cererilor înaintate autorităților competente conform

prevederilor pct. 111 alin. (7) și alin. (9) din H.G. nr. 44/2004 în coroborare

cu dispozițiile art. 206

58

din Legea nr. 571/2003.

Întrucât cererile reclamantei

nu au fost soluționate de către Autoritatea Vamală, s-a apreciat că s-au aprobat

tacit aceste cereri în baza O.U.G. nr. 27/2003.

Toate aceste cereri au

fost înaintate Autorității Vamale în perioada de valabilitate a autorizației de

antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003.

Ordonanța președințială

a fost obținută de reclamantă sub durata valabilității autorizației de antrepozit

fiscal întrucât, deși autorizația a fost revocata prin decizia nr. 136 din 30

iunie 2011, efectele juridice ale acestei decizii au fost suspendate de drept pe

durata soluționării contestației înregistrata la Ministerul Finanțelor sub nr.

13587 din 3 august 2011, prevederi legale în vigoare la data depunerii contestației

[art. 206

28

alin. (8) din Legea nr. 571/2003].

În ce privește paguba

iminentă, reclamanta a arătat că a intrat în procedura insolvenței prin încheierea

civila nr. 1168 din 23 ianuarie 2012 și că executarea obligațiilor fiscale imputate

reclamantei prin actele contestate ar duce la intrarea firmei în faliment fără posibilitatea

vreunei redresări.

Imposibilitatea redresării

firmei conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării

activității pentru a putea relua plata debitelor. Plata sumelor stabilite prin actele

contestate ar duce în mod direct la concedierea salariaților firmei și la imposibilitatea

achitării salariilor pentru angajați. Executarea obligațiilor fiscale stabilite

nelegal ar conduce, de asemenea, la imposibilitatea derulării contractelor încheiate,

la inițierea executărilor silite asupra scrisorilor de garanție bancară pe care

reclamanta le are.

Menținerea deciziei contestate

și nesuspendarea acesteia ar conduce la reducerea veniturilor la bugetul de stat

prin imposibilitatea plății accizelor sau reducerii cuantumului acestora.

Prin întâmpinare, pârâtele

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Direcția Regională pentru Accize

și Operațiuni Vamale Cluj au solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de

suspendare.

Prin precizarea cererii

de suspendare, reclamanta a arătat că temeiul juridic al acesteia sunt prevederile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicitând suspendarea

deciziei de impunere din

data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj privind obligațiile fiscale de

plată cu titlu de accize stabilite de inspecția fiscală în baza raportului de inspecție

fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond în Dosarul

nr. 469/35/2012 al Curții de Apel Oradea.

instanței de fond

Prin sentința

nr.

406

pronunțată la data de

26

noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea deciziei

de impunere din data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj privind obligațiile

fiscale de plată cu titlu de accize stabilite de inspecția fiscală în baza raportului

de inspecție fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că cele două condiții prevăzute de art. 14 din

Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă,

sunt reciproc determinate, în sensul că pericolul producerii pagubei iminente determină

cazul bine justificat și ca principiu, în dreptul administrativ român operează prezumția

de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu.

Instituția suspendării

unui act administrativ reprezintă creația legislativă în baza căreia judecătorul

învestit cu soluționarea unei astfel de cauze apreciază tocmai posibilitatea suspendării

unui act administrativ până la soluționarea cauzei, dată la care este consfințită

legalitatea sau nelegalitatea acestuia.

Instanța de fond, în contextul

unei succinte prezentări a situației de fapt, astfel cum a fost expusă prin cererea

introductivă de instanță, a apreciat că toate criticile formulate de către reclamantă

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ,

fiind îndeplinită astfel cerința existenței unui caz bine justificat, în sensul

art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ.

În ceea de privește paguba

iminentă, prima instanță a apreciat că executarea actului administrativ a cărui

suspendare se solicită este de natură a provoca societății reclamante prejudicii

grave și iremediabile.

Astfel, societatea reclamantă

a intrat în procedura insolvenței prin încheierea civilă nr. 1168 din 23

ianuarie 2012, iar executarea obligațiilor fiscale imputate societății prin actele

contestate ar duce la intrarea firmei în faliment, fără posibilitatea unei redresări.

Imposibilitatea redresării

societății conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării

activității pentru a putea relua plata debitelor, la concedierea salariaților și

la imposibilitatea achitării salariilor pentru angajați.

De asemenea, derularea

contractelor încheiate nu ar mai fi posibilă, menținerea deciziei de impunere și

nesuspendarea acesteia ar determina inițierea executării silite asupra scrisorilor

de garanție bancară pe care societatea le are și, în același timp, la reducerea

veniturilor la bugetul de stat prin imposibilitatea plății accizelor sau reducerii

cuantumului acestora.

sentinței civile nr. 406 din data de 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii instanței

de fond a declarat recurs pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale Cluj în nume propriu și în reprezentarea intereselor Autorității Naționale

a Vămilor București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj a arătat

în esență următoarele:

- Instanța de fond în

mod greșit a considerat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Se arată că recurenta

a făcut dovezi cu hotărâri judecătorești definitive și unele irevocabile precum

și cu o rezoluție a Direcției Naționale Anticorupție prin care a probat măsurile

întreprinse în legătură cu activitatea principală a intimatei-reclamante, iar demersurile

judiciare ale acesteia nu au vreun fundament real.

În acest sens, arată recurenta

prin sentința nr. 236/CA/2012 din 2 iulie 2012 Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea

reclamantei privind anularea măsurii de revocare a autorizației de antrepozit fiscal,

actul administrativ bucurându-se de prezumția de egalitate.

- În mod eronat a apreciat

instanța de fond că denaturarea cantității de alcool etilic ar fi avut loc sub imperiul

autorizații de antrepozit validă.

Arată recurenta că denaturarea

a avut loc la data de 24 ianuarie 2012, iar decizia de soluționare a contestației

a fost comunicată reclamantei la data de 29 decembrie 2011, așa încât efectul suspensiv

de executare, se producea până la comunicarea deciziei de soluționare conform

art. 206

28

alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare

la momentul soluționării contestației.

- A mai arătat recurenta

că în cauză nu s-a probat că intimata-reclamantă a parcurs procedura prevăzută de

art. 8 din O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, care impunea petentului

care s-a adresat autorității publice cu o cerere pentru eliberarea unei autorizații

și nu a primit nici un răspuns solicitării sale să ceară un document oficial prin

care să se confirme neeliberarea vreunui răspuns și care să țină locul autorizației.

- În ceea ce privește

cea de-a doua cerință cea a pagubei iminente se arată de recurentă că sumele constatate

prin decizie nu pot fi puse în executare silită având în vedere, că reclamanta se

află în insolvență și prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Consideră recurenta că

starea de insolvență nu este un motiv suficient pentru cererea de suspendare, întrucât

nu s-a dovedit legătura indisolubilă și consecința directă a măsurilor luate de

recurentă.

Dimpotrivă a arătat recurenta,

prejudiciul este la bugetul statului deoarece s-au denaturat 78.000 litri de alcool

etilic fără a exista autorizație de antrepozit fiscal, fără a fi plătită acciza

aferentă în valoare de 585.000 euro.

În drept, cererea de recurs

este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 304

1

C. proc. civ.

Procedura în fața instanței

de recurs

La dosar s-au depus înscrisuri

în dovedirea cererii de recurs în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc.

civ.

Reclamanta-intimată a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.

În esență, a arătat reclamanta

că instanța de fond a reținut corect că denaturarea cantității de alcool etilic

s-a făcut în baza unui titlu executoriu, ordonanța președințială din 20

decembrie 2011, iar la data de 24 ianuarie 2012 nu avea o decizie de suspendare

a procedurii de executare silită.

S-a mai arătat că instanța

de fond a reținut în mod temeinic faptul că toate cererile de denaturare formulate

de reclamantă au fost înaintate în perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit

fiscal.

Considerentele și soluția

instanței de recurs

Analizând cererea de recurs,

motivele invocate, normele legale incidente în speță precum și în conformitate cu

prevederile art. 304

1

, Înalta Curte constată că aceasta este fondată

pentru considerentele următoare:

- În conformitate cu prevederile

art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 „

În cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată

nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează

de drept și fără nicio formalitate”.

În ceea ce privește cazul

bine justificat, se reține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că acesta

este îndeplinit.

Instanța de fond a făcut

o trecere în revistă a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, însă nu

a subliniat care dintre aceste motive este de natură a înlătura prezumția de legalitate

a actului administrativ.

Analiza instanței de fond

vizează motive de fapt care nu au fost dezlegate în urma administrării de probe,

precum, dacă sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2003

privind aprobarea tacită, dacă sunt înlăturate prevederile art. 206

28

alin.

(8) din Legea nr. 571/2003 privind comunicarea deciziei de soluționare a contestației.

Nu a arătat instanța de

fond de ce a înlăturat apărările pârâtei referitoare la faptul că ordonanța președințială

din 20 decembrie 2011 în baza căreia consideră prima instanță, că a fost denaturată

cantitatea de alcool etilic, a fost modificată în sensul respingerii acțiunii reclamantei

ca inadmisibile, de Tribunalul Satu Mare prin decizia civilă nr. 121R din 12

martie 2012 și s-a dispus întoarcerea executării denaturării efectuată în data de

24 ianuarie 2012.

De asemenea, instanța

de fond în mod greșit a luat în considerare sentințele civile invocate de pârâtă,

în special sentința civilă nr. 236/CA/2012 PI (din 2 iulie 2012) a Curții de Apel

Oradea prin care s-a respins acțiunea împotriva măsurii de revocare a autorizației

de antrepozit fiscal.

Deși instanța de fond

a invocat, încheierea din Dosarul nr. 577/35/CA/2011 prin care decizia nr. 136

din 30 iunie 2011 de revocare a autorizației era suspendată, nu face nici o referire

la sentința civilă nr. 236/CA/2012, prin care s-a respins acțiunea reclamantei împotriva

măsurii de revocare.

Această din urmă sentință

civilă prezintă relevanță prin prisma faptului că este un argument în plus pentru

a întări prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte constată

că într-un mod eronat instanța de fond a prezentat situația de fapt, în realitate

neexistând un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește prejudiciul

iminent

Cum nu există un caz bine

justificat, prejudiciul iminent nu se poate considera și analiza în mod independent,

astfel că se constată că nu sunt îndeplinite exigențele art. 2 lit. s) din Legea

nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

În conformitate cu prevederile

art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că instanța

de fond a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) Legea

nr. 554/2004, se va admite recursul, se va modifica sentința recurată în sensul

că se va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj în nume propriu și

în reprezentarea intereselor Autorității Naționale a Vămilor București împotriva

sentinței nr. 406/CA/2012 PI din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge

ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamanta SC S.D. SRL, prin

administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie

2013.