ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 858/ C din 05 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a respins acțiunea comercială formulată de reclamantul S.M.K., prin care a solicitat obligarea pârâtei SC K.M. SRL Sibiu la plata sumei de 42.000 Euro sau echivalentul în lei, reprezentând despăgubirea datorată de pârâtă în conformitate cu art. 7 alin. (2) din contractul de prestări servicii încheiat între părți la data de 29 august 2008, suma de 8.000 Euro sau echivalentul în lei potrivit facturii emise de reclamant la data de 03 mai 2009 reprezentând indemnizația pentru activitatea desfășurată în luna aprilie 2009, suma de 4.500 Euro sau echivalentul în lei potrivit facturii emise în luna mai 2009 și 450 Euro sau echivalentul în lei reprezentând contravaloarea unui troliu de cablu.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut nulitatea contractului de prestări servicii din data de 29 august 2008, pe temeiul căruia reclamantul și-a fundamentat acțiunea. Astfel, s-a constatat că semnătura reprezentantului legal al SC B.P. SRL, antecesoarea pârâtei SC K.M. SRL, pe contractul încheiat la 29 august 2008 nu aparține lui A.P.D., singurul reprezentant legal al societății, în,calitate de administrator, la data încheierii contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât contractul nu poartă nici un număr de înregistrare la societatea pârâtă și nici ștampila valabilă a ace stei societăți. Pe de altă parte, din fișele O.R.C. de pe lângă Tribunalul Sibiu depuse la dosar s-a reținut că reclamantul S.M.K.

a dobândit calitatea de administrator al societății pârâte începând cu data de 17 septembrie 2008 și până la data de 9 iunie 2009. Or, în aceasta calitate, chiar și în condițiile în care contractul ar fi fost valabil încheiat, nu ar fi putut beneficia de dreptul la plată ca și „colaborator independent”, în condițiile art. 7 din contract, pentru că i-ar fi fost interzisă încheierea altor rapoarte de munca în calitate de angajat sau colaborator independent, iar potrivit art. 10 s-a stipulat că nu este limitat acest drept, astfel că prin textele legale citate s-ar fi încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

În ceea ce privește adresa din data de 23 aprilie 2009 la care reclamantul a făcut referire în dovedirea acțiunii formulate, prima instanță a reținut că existența acestei simple adrese nu poate face dovada îndeplinirii condițiilor esențiale ale validității actului juridic la data încheierii acestuia și drept urmare nu poate ține loc de contract. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.M.K., solicitând schimbarea în tot a sentinței în, sensul admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată. Instanța de apel a constatat că apelul nu este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

S-a apreciat că în mod întemeiat prima instanță a reținut că respectivul contract de prestări servicii pe baza căruia reclamantul își întemeiază pretențiile materiale însemnând, în principal, despăgubiri datorate ca urmare a rezilierii unilaterale de către pârâtă a contractului, nu a fost semnat de către reprezentantul legal al societății pârâte, fiind nul din acest punct de vedere. În al doilea rând, în mod întemeiat s-a reținut de către prima instanță faptul că o înțelegere în sensul contractului în discuție nu a putut fi nici în mod tacit acceptată de către reprezentanții legali ai societății pârâte ulterior momentului presupus al semnării lui, din 29 august 2008. Într-adevăr, în condițiile în care reclamantul deținea începând cu data de 17 septembrie 2008, calitatea de administrator al societății pârâte, cu greu s-ar putea reține că în cauză ar mai fi existat și un contract de prestări servicii în sensul celor menționate de reclamant.

În realitate, atribuțiile, sarcinile și obiectivele cuprinse în contractul din data de 29 august 2008 în sarcina „colaboratorului” reclamant au putut constitui eventual premisele numirii acestuia în calitate de administrator în data de 17 septembrie 2008, având sub acest aspect valoarea unor discuții preliminare în contextul mai larg al afacerii legate de exploatarea unor terenuri agricole în România, obiect al afacerii, iar nu a unor noi însărcinări, așa cum se susține. Odată numit în această funcție, reclamantul se presupune a exercita funcția în temeiul mandatului încredințat potrivit actului constitutiv al societății și a Legii nr. 31/1990.

Raportat la plățile făcute reclamantului, se va observa că, de vreme ce prin Hotărârea pârâtei nr. 11 din 17 august 2008, prin care reclamantul a fost ales în funcția de administrator, nu s-a stabilit o remunerație a acestuia, este posibil ca reclamantul să se fi prevalat de înțelegerea anterioară din 29 august 2008 și să calculeze în sarcina pârâtei, prin cele două facturi indicate, o retribuție a administrării pornind de la suma de 350 Euro pe lună, sumă cu care pârâta a putut fi de acord în deplină libertate. Cu toate acestea, pentru a fi în prezența atât a contractului de prestări servicii invocat de reclamant, cât și a calității de administrator dedus din faptul plății prestațiilor efectuate, așa cum susține reclamantul, s-ar fi impus a exista două categorii de plăți făcute de pârâtă în favoarea acestuia.

În lipsă, în condițiile în care reclamantul deținea în cadrul societății pârâte funcția de administrator, orice plăți făcute în favoarea acestuia, se presupune a fi făcută în considerarea calității sale de administrator iar nu de „colaborator”, așa cum se pretinde, fiind fără relevanță cuantumul sumei plătite de pârâtă în acest context, care a putut să accepte sau nu suma solicitată de reclamant pe temeiul „contractului” din 29 august 2008. Pe de altă parte, însă, dacă societatea pârâtă, fără a fi ținută juridicește prin „contractul” din 29 august 2008, a putut să accepte plata pretențiilor către reclamant în cuantumul discuțiilor purtate la acel moment, aceasta nu înseamnă acceptare ulterioară a întregii înțelegeri, inclusiv cu privire la rezilierea „contractului” din 29 august 2008 și la consecințele acestuia tocmai datorită lipsei finalizării acestui contract în condițiile mai sus menționate.

„Rezilierea”, ca fapt al încetării relațiilor contractuale dintre părțile implicate în prezentul dosar, se impune a fi privită doar din perspectiva calității de administrator al pârâtului, singura în care acesta funcționa în cadrul societății și care însemna, de fapt, schimbarea sa din această funcție, iar nu din aceea de prestator al altor activități, calitate în care acesta nu s-a aflat nicicând. În acest profil, urmează a fi privită inclusiv adresa pârâtei din data de 23 aprilie 2008, prin care îl înștiințează pe reclamant despre „rezilierea” contractului de prestări servicii din 29 august 2008, fiind vorba, în realitate, despre o notificare a încetării funcției de administrator, singura legal deținută de către reclamantul apelant.

Această „reziliere”, deși se prezintă de către reclamant ca fiind o reziliere unilaterală a colaborării făcută de către societatea pârâtă, ea' trebuie considerată ca fiind, în realitate, o reziliere bilaterală, făcută pe baza înțelegerii dintre reclamant și d-nei A.D. și T.H. în data de 18 aprilie 2009, așa cum rezultă în mod expres din conținutul adresei în discuție.

Fiind vorba despre o înțelegere bilaterală asupra rezilierii, este greu de crezut ca părțile să nu se fi înțeles și asupra consecințelor patrimoniale ale acestui act, chiar pe baza înțelegerii din 29 august 2008, așa încât lăsarea nesoluționată a acestor aspecte conduce încă o dată la concluzia că .înțelegerea din 29 august 2008 nu a fost consolidată juridic ulterior, decât prin numirea reclamantului în funcția de administrator al societății pârâte, cu toate consecințele pe plan juridic ale acestei numiri, părțile de comun acord înțelegând să subordoneze vechile înțelegeri noii funcții de administrator încredințate reclamantului. Această funcție de administrator al societății pârâte, singura de altfel înscrisă la O.R.C.

Sibiu, nu prevede, în caz de încetare, plata sumelor reclamate de apelant, așa că, în mod întemeiat, prima instanță a respins pretențiile acestuia la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubire pe baza „contractului” de prestări servicii din 29 august 2008. Dualitatea acestei calități pretinse de reclamant, atât de colaborator al societății pârâte pe baza contractului din 29 august 2003, cât și aceea declarată de administrator al aceleiași societăți, calități incompatibile dată fiind similitudinea dintre atribuțiile și scopul urmărit în exercitarea ambelor funcții, face să planeze o serioasă îndoială asupra intențiilor sale legate de societatea pârâtă, îndoială de natură a interpreta contextul înțelegerilor dintre părți în favoarea pârâtei intimate, prin nerecunoașterea valabilității înțelegerii din 29 august 2008, cum în mod întemeiat a reținut prima instanță.

Împotriva deciziei nr. 7/2012 din 9 martie 2012 a Curții de Apel Alba lulia a declarat recurs reclamantul S.M.K. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea cererii de recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul arată că deși prima instanță a soluționat cauza prin admiterea excepției de nulitate, instanța de apel respinge apelului, însă prezintă o altă motivare a soluției. În acest fel, se observă din cuprinsul hotărârii de fond că nu este vorba de o eroare de scriere, întrucât excepția nulității încheierii contractului se regăsește de mai multe ori în cuprinsul sentinței, în acest fel instanța de fond prin soluția pronunțată a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Instanța de apel reinterpretează poziția procesuală a părților litigante, atunci când afirmă că deși formal se vorbește despre o excepție privitoare la nulitatea contractului de prestări servicii, în realitate este vorba despre o simplă apărare de fond. Față de această motivare, recurentul apreciază că se impunea ca instanța să se pronunțe asupra lipsei totale a consimțământului, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute și nu pe cea a anulării contractului, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. O altă critică este legată de neanalizarea criticilor reclamantului, în ceea ce privește capetele de cerere de la pct. 2, 3 și 4 ale cererii, care își au temeiul în calitatea de persoană fizică autorizată colaborator independent și nu în calitatea de administrator, astfel cum se reține.

Din acest punct de vedere, instanța de apel ar fi trebuit să respecte dreptul la apărare și să încuviințeze cererea de probațiune, prin care s-a solicitat efectuarea unei expertize contabile. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul arată că în derularea calității de administrator a fost plătit de către societate pe baza facturilor emise ca persoană fizică independentă, aspect care nu a fost observat de nici o instanță. Prin întâmpinarea formulată în combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând totodată, excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul 4 al acțiunii, având în vederea oferta reală de plată, în ceea ce privește suma solicitată.

Recursul este nefondat. Din expunerea motivelor de recurs, rezultă că deși recurentul a încadrat criticile formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., acestea reprezintă o succesiune de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic. Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară, nedevolutivă, instanța va examina legalitatea deciziei atacate, în limitele permise de art. 304 C. proc. civ., cu posibilitatea de a examina numai criticile de nelegalitate și în condițiile în care acestea au fost invocate în cadrul judecății în apel. Astfel, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a invocat mai multe aspecte.

Astfel, se susține că instanța a pronunțat o hotărâre contradictorie, în condițiile în care deși păstrează soluția la care a ajuns instanța de fond, prezintă o altă motivare. Deși instanța de apel reține că excepția nulității contractului de prestări servicii, invocată de pârâtă este o apărare de fond, și nu o excepție de fond asupra căreia să se fi pronunțat instanța, recurentul arată că trebuia ca instanța să se pronunțe asupra excepției de nulitate absolută privind lipsa consimțământului. Din acest punct de vedere, raportat la motivul de nelegalitate invocat se constată că acesta nu subzistă.

Confuzia pe o face recurentul este în legătură cu formularea utilizată de către instanță cu privire la .excepția nulității încheierii contractului” și „excepția de nulitate a contractului”, ceea ce nu prezintă relevanță în condițiile în care instanța nu a constatat nulitatea contractului de prestări servicii, ci a respins acțiunea pe fond, constatând și analizând excepția nulității contractului ca o apărare de fond, de drept material, prin care s-au invocat vicii de formă ale contractului. În consecință, pentru ne afla în situația acestui caz de modificare, trebuie ca instanța de apel să se pronunțe cu neobservarea obiectului cauzei și prezentarea unor considerente străine de natura pricinii, situație care nu s-a demonstrat în speța de față.

Prin cel de al doilea aspect, recurentul a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor petitorii formulate în cuprinsul acțiunii introductive, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata indemnizației de administrator aferentă lunii aprilie 2009 și mai 2009, precum și obligarea pârâtei la plata contravalorii unui troliu de cablu. Recurentul susține că instanța de apel, deși investită cu soluționarea acestora, nu s-a pronunțat asupra lor, ceea ce echivalează cu o nerezolvarea a fondului cauzei. Înalta Curte constată că prin petitele 2 și 3 ale acțiunii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la achitarea indemnizației pentru activitățile desfășurate în lunile aprilie și mai 2009. Este ce menționat faptul că izvorul acestor pretenții solicitate de către reclamant este reprezentat de contractul de prestări servicii, asupra cărora instanța s-a pronunțat în sensul reținerii excepției nulității.

Având în vedere aceste considerente, nu se poate susține că instanța nu a cercetat fondul pricinii, în raport de toate capetele de cerere formulate, acțiunea fiind respinsă, în întregime, pe fondul său. În ceea ce privește petitul 4 al acțiunii, se observă că recurentul nu a formulat critici în apel în ceea ce privește acest capăt de cerere, astfel încât Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi analizate omisso medio de către instanța de recurs. Dintr-un alt punct de vedere, intimata pârâtă, în cadrul judecății în recurs a depus la dosarul cauzei oferta reală de plată din data de 28 ianuarie 2013, din care rezultă că a fost consemnată suma de 450 Euro la dispoziția recurentului, astfel încât acest motiv de recurs apare ca fiind lipsit de interes.

Examinând motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la pronunțarea unei hotărâri nelegale, în condițiile în care sumele solicitate la petitele 2 și 3 nu au fost calculate în baza contractului de prestări servicii și în temeiul calității de administrator, Înalta Curte constată că invocarea acestui motiv este nefondată. Prealabil examinării acestui motiv, Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii. În recurs, instanța verifică dacă faptelor declarate ca stabilite de hotărârea atacată, li s-a făcut o aplicație exactă a legii.

Astfel, începând cu data de 17 septembrie 2008, recurentul deținea calitatea de administrator al societății pârâte, orice plăți făcute acestuia presupunând a fi făcute în considerarea acestei calități. În consecință, dezlegările instanței de apel sunt corecte în ceea ce privește respingerea pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri, întrucât funcția de administrator nu prevede, în caz de încetare, plata sumelor reclamate, jar cele două calități pretinse, de colaborator și administrator sunt incompatibile. Deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii juridice, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident.

Recurentul a arătat că instanța de apel a reinterpretat poziția procesuală a pârâtei, apreciind că excepția nulității contractului nu este o excepție procesuală, ci o apărare de fond. Se observă că interpretarea actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de prestări servicii, nu se referă la calificarea pe care o dă instanța unei apărări a părții, confuzia recurentului fiind evidentă din acest punct de vedere. În ceea ce privește criticile privind încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care instanța a respins cererea de probatorii solicitată de recurent, se constată că aceasta nu poate face obiect de analiză în această fază procesuală. Libertatea de apreciere în ceea ce privește utilitatea administrării probelor în cauză, aparține instanțelor devolutive, asupra necesității administrării acestora neputând statua instanța de recurs.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a admite cererea formulată de intimată privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, astfel cum au fost justificate. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul S.M.K. împotriva deciziei nr. 7/2012 din 9 martie 2012 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă. Obligă recurentul S.M.K. la plata sumei de 8680 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC K.M. SRL SIBIU. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.