ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău sub nr. 3272/114/2012 reclamantul D.V.I. a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale București ca prin hotărârea ce se va pronunța

să fie obligat intimatul la cuantificarea veniturilor pe care Ie-a încasat din indemnizația

acordată pentru parașutările executate în perioadele: 1 ianuarie 1972-31 decembrie

1975, 1 ianuarie 1977-1 august1983 și 1 ianuarie 1989-31 decembrie 1989, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat în esență că a fost angajat al Ministerului Apărării Naționale,

începând cu data de 1 septembrie 1971, până la pensionare, respectiv 1 septembrie

1998 și că în perioadele menționate a fost încadrat în UM Buzău, Regimentul desant

parașutare și în cadrul Școlii de Ofițeri de Aviație A.V., fiind personal navigant

parașutist permanent.

Urmare a aplicării

O.U.G. nr. 1/2011 a constat că, pentru anumite perioade lipsesc datele referitoare

la sumele primite, independent de salariul de bază, dar care au fost impozitate,

respectiv drepturile bănești acordate pentru parașutările executate. A contestat

decizia de revizuire a pensiei, fiindu-i în parte admisă contestația, dar pentru

anumite perioade nu se mai regăsesc dovezi privind veniturile suplimentare primite

ca urmare a parașutărilor executate.

La dosar au fost

depuse înscrisuri.

Prin sentința

civilă nr. 1198/2012 din 17 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția

I c

ivilă - complet specializat - conflicte de muncă și asigurări

sociale, a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se

că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Prin sentința

civilă nr. 281 din 10 ianuarie 2013, Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și

a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.V.I., domiciliat

în Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu sediul

în București, în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că cererea reclamantului reprezintă un litigiu

de muncă față de obiectul său, eliberarea unei adeverințe de către fostul angajator,

care să conțină veniturile suplimentare încasate urmare a parașutărilor efectuate

în perioadele menționate în cererea de chemare în judecată, astfel că în raport

de dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011

privind Codul de Dialog Social, cum în cauză domiciliul reclamantului era, la data

introducerii cererii, în județul Buzău, iar din cererea de chemare în judecată rezultă

că locul de muncă al acestuia a fost de asemenea, în localitatea Buzău, a apreciat

întemeiată excepția lipsei competenței sale teritoriale, situație în raport de care

a declinat competența în favoarea Tribunalului Buzău.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte

de muncă și asigurări sociale în temeiul art. 20 alin. (2) raportat la art. 22

alin. (3) C. proc. civ., a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție,

spre soluționare.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență ivit între cele două instanțe,

care se declară deopotrivă necompetente în a soluționa pricina, în temeiul dispozițiilor

art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Buzău, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului

îl constituie, eliberarea unei adeverințe de către fostul angajator, care să conțină

veniturile suplimentare încasate urmare a parașutărilor efectuate în perioadele

menționate în cererea de chemare în judecată.

Este de necontestat

în cauză, că litigiul care a investit instanțele are natura juridică a unui conflict

de muncă.

Potrivit art.

269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează

instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind Codul de Dialog Social

„Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează

instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul

sau locul de muncă reclamantul".

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamantul D.V.I., la data sesizării instanței,

își avea domiciliul în Buzău, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că

locul de muncă al acestuia a fost de asemenea, în localitatea Buzău, situație în

care competent din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea este Tribunalul

Buzău.

Normele C.

muncii, care reglementează competența teritorială, au caracter absolut de la care

părțile nu pot deroga.

Prevederile potrivit

cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului,

reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se

urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În consecință,

față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare

a cererii formulate de reclamantul D.V.I., în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 9 aprilie 2013.