ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 3272/114/2012 reclamantul D.V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale București ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat intimatul la cuantificarea veniturilor pe care Ie-a încasat din indemnizația acordată pentru parașutările executate în perioadele: 1 ianuarie 1972-31 decembrie 1975, 1 ianuarie 1977-1 august1983 și 1 ianuarie 1989-31 decembrie 1989, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că a fost angajat al Ministerului Apărării Naționale, începând cu data de 1 septembrie 1971, până la pensionare, respectiv 1 septembrie 1998 și că în perioadele menționate a fost încadrat în UM Buzău, Regimentul desant parașutare și în cadrul Școlii de Ofițeri de Aviație A.V., fiind personal navigant parașutist permanent.

Urmare a aplicării O.U.G. nr. 1/2011 a constat că, pentru anumite perioade lipsesc datele referitoare la sumele primite, independent de salariul de bază, dar care au fost impozitate, respectiv drepturile bănești acordate pentru parașutările executate. A contestat decizia de revizuire a pensiei, fiindu-i în parte admisă contestația, dar pentru anumite perioade nu se mai regăsesc dovezi privind veniturile suplimentare primite ca urmare a parașutărilor executate. La dosar au fost depuse înscrisuri. Prin sentința civilă nr. 1198/2012 din 17 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I c ivilă - complet specializat - conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Prin sentința civilă nr. 281 din 10 ianuarie 2013, Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.V.I., domiciliat în Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu sediul în București, în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că cererea reclamantului reprezintă un litigiu de muncă față de obiectul său, eliberarea unei adeverințe de către fostul angajator, care să conțină veniturile suplimentare încasate urmare a parașutărilor efectuate în perioadele menționate în cererea de chemare în judecată, astfel că în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind Codul de Dialog Social, cum în cauză domiciliul reclamantului era, la data introducerii cererii, în județul Buzău, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că locul de muncă al acestuia a fost de asemenea, în localitatea Buzău, a apreciat întemeiată excepția lipsei competenței sale teritoriale, situație în raport de care a declinat competența în favoarea Tribunalului Buzău.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale în temeiul art. 20 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, spre soluționare. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență ivit între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a soluționa pricina, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pentru următoarele considerente: Obiectul litigiului îl constituie, eliberarea unei adeverințe de către fostul angajator, care să conțină veniturile suplimentare încasate urmare a parașutărilor efectuate în perioadele menționate în cererea de chemare în judecată.

Este de necontestat în cauză, că litigiul care a investit instanțele are natura juridică a unui conflict de muncă. Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind Codul de Dialog Social „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamantul D.V.I., la data sesizării instanței, își avea domiciliul în Buzău, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că locul de muncă al acestuia a fost de asemenea, în localitatea Buzău, situație în care competent din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea este Tribunalul Buzău.

Normele C. muncii, care reglementează competența teritorială, au caracter absolut de la care părțile nu pot deroga. Prevederile potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia. În consecință, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cererii formulate de reclamantul D.V.I., în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 aprilie 2013.