ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. 380/228/2011 reclamanta Unitatea administrativ teritorială Comuna Ș. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea administrativ teritorială Oraș I. solicitând să se constate că suprafața de teren de 1968 mp extravilan situat pe raza comunei I. aparține teritoriului administrativ al comunei Ș. și să se dispună obligarea și marcarea hotarelor administrative ale unităților administrativ teritoriale comuna Ș. și orașul I., ținând cont de această constatare. În motivarea cererii reclamanta arată că prin Legea nr. 2/1968 s-a realizat delimitarea administrativ teritorială a localităților din România, fiind stabilită linia de hotar între comuna Ș. și comuna I. (în prezent oraș I.), iar potrivit documentelor O.J.C.P.I.

Brăila și Registrului cadastral al comunei Ș. rezultă că suprafața de teren de 1968 mp făcea parte din teritoriul administrativ al acestei comune. În temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, delimitarea unităților administrativ teritoriale se realizează de către comisia constituită în acest scop prin materializarea în teren a limitelor recunoscute de către unitățile administrativ teritoriale, că în cauză limitele nu sunt recunoscute de unitățile administrativ teritoriale, iar regulamentul de organizare și funcționare a comisiilor de delimitare nu a fost aprobat prin ordin al Ministerului Administrației și Internelor, pe site-ul A.N.C.P.I. fiind postat doar un proiect al acestui regulament.

Deși art. 22 din Legea nr. 215/2001 prevede că delimitarea teritorială a comunelor se stabilește prin lege, în speță, legea care a realizat delimitarea dintre cele două unități administrativ teritoriale este Legea nr. 2/1968, în cauză suprafața de teren de 1968 mp a fost trecută arbitrar de autoritățile statului comunist în zona de jurisdicție a orașului I., ca urmare a înființării sale în 1989, iar terenul aflat în litigiu a fost în administrarea reclamantei dintotdeauna. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 6 CEDO. Prin întâmpinarea formulată pârâta a cerut respingerea acțiunii ca nefondată, față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 215/2001.

Prin sentința civilă nr. 168 din 16 februarie 2012, Tribunalul Brăila, secția I c ivilă, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș I. A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ș. și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: La Dosar 380/228/2011 Judecătoria Făurei s-a depus copie a procesului verbal încheiat la data de 14 decembrie 1998, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996, din care rezultă că în prezența comisiei de delimitare a hotarului administrativ dintre cele două unități administrative (comisie formată din reprezentanții acestora) s-a recunoscut și stabilit traseul hotarului administrativ pe porțiunea comună dintre cele două teritorii.

Direcția, forma și traseul liniei de hotar precum și punctele de hotar materializate și numerotate au fost prezentate în schița anexată procesului verbal, care face parte integrantă din documentație. Instanța a reținut că delimitarea hotarului administrativ pe porțiunea comună între teritoriile părților s-a făcut în baza dispozițiilor Legii nr. 7/1996, prin acordul celor două unități administrativ teritoriale și că susținerile potrivit cărora nu s-a procedat la stabilirea hotarului comun în baza unei alte legi decât Legea nr. 2/1968, terenul aflat în litigiu a fost trecut abuziv din posesia unei unități administrative în posesia celeilalte unități administrativ teritoriale de către statul comunist sunt nefondate.

Nu se poate reține nici susținerea potrivit căreia terenul s-a aflat neîntrerupt în posesia reclamantei, atât timp cât pârâta a arătat că pentru această suprafață de teren s-au eliberat titluri de proprietate, împrejurare necontestată de cealaltă parte. Mai mult, prin art. 69 alin. (4) din Legea nr. 7/1996 s-au abrogat expres orice alte dispoziții contrare acestui act normativ. Că dispozițiile Legii nr. 215/2001 potrivit cărora delimitarea teritorială a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor se stabilește prin lege, au fost respectate, legea aplicată de părții fiind Legea nr. 7/1996.

Nu s-a analizat susținerea reclamantei în sensul că nu s-a aprobat regulamentul privind organizarea și funcționarea comisiilor de delimitare, reținând că procesul verbal intervenit între părți nu a fost contestat de partea interesată și produce efecte juridice, cel puțin atât timp cât părțile nu ajung la o altă înțelegere, iar din procesul verbal încheiat la data de 19 noiembrie 2010 rezultă că părțile au procedat la o nouă recunoaștere, stabilire și însușire a tronsonului de hotar administrativ, însă încercarea a eșuat datorită opoziției manifestate de reprezentanții reclamantei.

Atât timp cât între părți a intervenit o înțelegere potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996 cu privire la hotarul comun care produce efecte și în prezent, apreciem că nu mai este necesară analizarea celorlalte susțineri și probe administrate în cauză de reclamantă, modificarea acestei înțelegeri neputând interveni pe calea unei acțiuni de drept comun, prin care se solicită constatarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 2/1968, ci prin desființarea actului care constată acordul părților. Prin decizia civilă nr. 53/A din 6 iunie 2012, Curtea de Apel Galați, secția I c ivilă, a admis apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială I. Jud. Brăila, a schimbat în parte sentința civilă nr. 168 din 16 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Brăila în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON.

Analizând sentința instanței de fond, prin prisma motivelor de apel, Curtea de Apel Galați, a reținut că apelul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Că art. 274 alin. (3) C. proc. civ., permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Curtea de Apel Galați, în aprecierea cuantumului onorariului avocatului, a avut în vedere obiectul și complexitatea cauzei, volumul de muncă prestat de avocat, precum și necesitatea respectării proporționalității între munca depusă și cuantumul onorariului și respectarea dreptului de acces la instanță prevăzut de art. 6 din CEDO pentru reclamantă, a stabilit că onorariu de 7.500 RON păstrează un just echilibru între toate aceste criterii de referință. Împotriva deciziei civile nr. 53/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș., jud. Brăila, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată.

În criticile formulate, recurenta reclamantă a susținut în esență următoarele: Că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel în mod greșit a admis apelul pârâtei, obligând societatea sa la plata sumei de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON, aplicând greșit prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cuantumul acestora nefiind stabilit proporțional cu complexitatea cauzei și efortul depus de apărătorul pârâtei, cu atât mai mult cu cât avocatului acesteia s-a prezentat la un singur termen de judecată și a depus concluzii scrise, iar litigiul a fost soluționat într-un singur ciclu procesual.

Recurenta a susținut că motivarea instanței de apel în ceea ce privește stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată la suma de 7.500 RON cu referire la implicațiile constatate, la caracterul de noutate al speței, la așa zisa complexitate a cauzei nu justifică acordarea acestora în condițiile în care nu a făcut o judecată a cauzei, limitându-se doar la interpretarea unor articole din Legea nr. 71/1996 și din Legea nr. 215/2001.

Mai mult decât atât această soluție nu se justifică în condițiile în care pârâta nu a prezentat instanței de fond și nici instanței de apel contractul de asistență juridică, din care să rezulte prestațiile avocatului, iar conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 primarul Unității Administrativ Teritoriale I. nu putea să facă o cheltuială cu un avocat pentru un onorariu așa de mare fără aprobarea Consiliului Local I. Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată. Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ. a luat în examinare excepția nulității recursului. Din expunerea criticilor aduse deciziei, rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, fără să se indice nici unul din cazurile de casare sau modificare. Din analiza argumentelor recurentei aduse deciziei recurate se constată că s-au conturat aspecte de netemeinicie referindu-se la analiza și interpretarea de către instanță de apel a actelor justificative privind cheltuielile de judecată efectuate în cauză, aspecte ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, știut fiind faptul că instanța este suverană în a aprecia cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei și munca depusă de către avocat.

Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară, nedevolutivă, instanței nu-i revine obligația să examineze legalitatea și temeinicia deciziei atacate, dacă motivele nu au fost invocate și argumentate, indicându-se încălcările de lege care atrag nelegalitatea. Indicarea de către recurentă a unor dispoziții legale, nu atrage automat cerința motivării recursului în conformitate cu dispozițiile aplicabile în materia recursului, cererea de recurs fiind supusă unor cerințe de formă diferite de cele instituite pentru cererea de apel, cerințe impuse de caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac. Nu în ultimul rând trebuie reținut faptul că instanța nu se poate substitui părții pentru a imagina eventualele motive de nelegalitate, pentru că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., părțile sunt cele care au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile stabilite de lege. În alți termeni față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care, Înalta Curte urmează a constata nulitatea cererii de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș., jud. Brăila împotriva deciziei civile nr. 53/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I c ivilă, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 aprilie 2013.