ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la această instanță sub nr. 380/228/2011 reclamanta Unitatea

administrativ teritorială Comuna Ș. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea

administrativ teritorială Oraș I. solicitând să se constate că suprafața de teren

de 1968 mp extravilan situat pe raza comunei I. aparține teritoriului

administrativ al comunei Ș. și să se dispună obligarea și marcarea hotarelor

administrative ale unităților administrativ teritoriale comuna Ș. și orașul I.,

ținând cont de această constatare.

În motivarea cererii reclamanta arată

că prin Legea nr. 2/1968 s-a realizat delimitarea administrativ teritorială a

localităților din România, fiind stabilită linia de hotar între comuna Ș. și

comuna I. (în prezent oraș I.), iar potrivit documentelor O.J.C.P.I. Brăila și

Registrului cadastral al comunei Ș. rezultă că suprafața de teren de 1968 mp

făcea parte din teritoriul administrativ al acestei comune.

În temeiul art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 7/1996, delimitarea unităților administrativ teritoriale se realizează de

către comisia constituită în acest scop prin materializarea în teren a

limitelor recunoscute de către unitățile administrativ teritoriale, că în cauză

limitele nu sunt recunoscute de unitățile administrativ teritoriale, iar

regulamentul de organizare și funcționare a comisiilor de delimitare nu a fost

aprobat prin ordin al Ministerului Administrației și Internelor, pe site-ul A.N.C.P.I.

fiind postat doar un proiect al acestui regulament.

Deși art. 22 din Legea nr. 215/2001

prevede că delimitarea teritorială a comunelor se stabilește prin lege, în

speță, legea care a realizat delimitarea dintre cele două unități administrativ

teritoriale este Legea nr. 2/1968, în cauză suprafața de teren de 1968 mp a

fost trecută arbitrar de autoritățile statului comunist în zona de jurisdicție

a orașului I., ca urmare a înființării sale în 1989, iar terenul aflat în

litigiu a fost în administrarea reclamantei dintotdeauna.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a

cerut respingerea acțiunii ca nefondată, față de dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 215/2001.

Prin sentința civilă nr. 168 din 16

februarie 2012, Tribunalul Brăila, secția

I c

ivilă, a respins excepția inadmisibilității invocată de

pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș I.

A respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ș. și a

obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

următoarele:

La Dosar 380/228/2011 Judecătoria Făurei

s-a depus copie a procesului verbal încheiat la data de 14 decembrie 1998, în conformitate

cu prevederile Legii nr. 7/1996, din care rezultă că în prezența comisiei de delimitare

a hotarului administrativ dintre cele două unități administrative (comisie formată

din reprezentanții acestora) s-a recunoscut și stabilit traseul hotarului administrativ

pe porțiunea comună dintre cele două teritorii. Direcția, forma și traseul liniei

de hotar precum și punctele de hotar materializate și numerotate au fost prezentate

în schița anexată procesului verbal, care face parte integrantă din documentație.

Instanța a reținut că delimitarea hotarului

administrativ pe porțiunea comună între teritoriile părților s-a făcut în baza dispozițiilor

Legii nr. 7/1996, prin acordul celor două unități administrativ teritoriale și că

susținerile potrivit cărora nu s-a procedat la stabilirea hotarului comun în baza

unei alte legi decât Legea nr. 2/1968, terenul aflat în litigiu a fost trecut abuziv

din posesia unei unități administrative în posesia celeilalte unități administrativ

teritoriale de către statul comunist sunt nefondate. Nu se poate reține nici susținerea

potrivit căreia terenul s-a aflat neîntrerupt în posesia reclamantei, atât timp

cât pârâta a arătat că pentru această suprafață de teren s-au eliberat titluri de

proprietate, împrejurare necontestată de cealaltă parte. Mai mult, prin art. 69

alin. (4) din Legea nr. 7/1996 s-au abrogat expres orice alte dispoziții contrare

acestui act normativ.

Că dispozițiile Legii nr. 215/2001 potrivit

cărora delimitarea teritorială a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor

se stabilește prin lege, au fost respectate, legea aplicată de părții fiind Legea

nr. 7/1996. Nu s-a analizat susținerea reclamantei în sensul că nu s-a aprobat regulamentul

privind organizarea și funcționarea comisiilor de delimitare, reținând că procesul

verbal intervenit între părți nu a fost contestat de partea interesată și produce

efecte juridice, cel puțin atât timp cât părțile nu ajung la o altă înțelegere,

iar din procesul verbal încheiat la data de 19 noiembrie 2010 rezultă că părțile

au procedat la o nouă recunoaștere, stabilire și însușire a tronsonului de hotar

administrativ, însă încercarea a eșuat datorită opoziției manifestate de reprezentanții

reclamantei.

Atât timp cât între părți a intervenit

o înțelegere potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996 cu privire la hotarul comun

care produce efecte și în prezent, apreciem că nu mai este necesară analizarea celorlalte

susțineri și probe administrate în cauză de reclamantă, modificarea acestei înțelegeri

neputând interveni pe calea unei acțiuni de drept comun, prin care se solicită constatarea

aplicării dispozițiilor Legii nr. 2/1968, ci prin desființarea actului care constată

acordul părților.

Prin decizia civilă nr. 53/A din 6 iunie

2012, Curtea de Apel Galați, secția

I c

ivilă,

a admis apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială I. Jud. Brăila,

a schimbat în parte sentința civilă nr. 168 din 16 februarie 2012 pronunțată de

Tribunalul Brăila în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei

de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON.

Analizând sentința instanței de fond, prin

prisma motivelor de apel, Curtea de Apel Galați, a reținut că apelul este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Că art. 274 alin. (3) C. proc. civ., permite

instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită,

fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat

de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze

de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Curtea de Apel Galați, în aprecierea cuantumului

onorariului avocatului, a avut în vedere obiectul și complexitatea cauzei, volumul

de muncă prestat de avocat, precum și necesitatea respectării proporționalității

între munca depusă și cuantumul onorariului și respectarea dreptului de acces la

instanță prevăzut de art. 6 din CEDO pentru reclamantă, a stabilit că onorariu de

7.500 RON păstrează un just echilibru între toate aceste criterii de referință.

Împotriva deciziei civile nr. 53/A din

6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

I

civilă, a declarat recurs reclamanta Unitatea

Administrativ Teritorială Ș., jud. Brăila, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului,

modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea ca legală

a sentinței instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată.

În criticile formulate, recurenta reclamantă

a susținut în esență următoarele:

Că decizia recurată este nelegală, întrucât

instanța de apel în mod greșit a admis apelul pârâtei, obligând societatea sa la

plata sumei de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON, aplicând greșit

prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cuantumul acestora nefiind stabilit

proporțional cu complexitatea cauzei și efortul depus de apărătorul pârâtei, cu

atât mai mult cu cât avocatului acesteia s-a prezentat la un singur termen de judecată

și a depus concluzii scrise, iar litigiul a fost soluționat într-un singur ciclu

procesual.

Recurenta a susținut că motivarea instanței

de apel în ceea ce privește stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată

la suma de 7.500 RON cu referire la implicațiile constatate, la caracterul de noutate

al speței, la așa zisa complexitate a cauzei nu justifică acordarea acestora în

condițiile în care nu a făcut o judecată a cauzei, limitându-se doar la interpretarea

unor articole din Legea nr. 71/1996 și din Legea nr. 215/2001.

Mai mult decât atât această soluție nu

se justifică în condițiile în care pârâta nu a prezentat instanței de fond și nici

instanței de apel

contractul

de asistență juridică, din care să rezulte prestațiile avocatului, iar conform prevederilor

art. 31 din Legea nr. 51/1995 primarul

Unității

Administrativ Teritoriale

I. nu putea să facă o cheltuială cu un avocat pentru un onorariu așa de mare fără

aprobarea Consiliului Local I.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea

ca legală a sentinței instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată.

Înalta Curte în conformitate cu art. 137

C. proc. civ., raportat la art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. a luat în

examinare excepția nulității recursului.

Din expunerea criticilor aduse deciziei,

rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o

succesiune de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, fără

să se indice nici unul din cazurile de casare sau modificare.

Din analiza argumentelor recurentei aduse

deciziei recurate se constată că s-au conturat aspecte de netemeinicie referindu-se

la analiza și interpretarea de către instanță de apel a actelor justificative privind

cheltuielile de judecată efectuate în cauză, aspecte ce nu pot fi analizate în această

fază procesuală, știut fiind faptul că instanța este suverană în a aprecia cuantumul

cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei și munca depusă de către

avocat.

Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară,

nedevolutivă, instanței nu-i revine obligația să examineze legalitatea și temeinicia

deciziei atacate, dacă motivele nu au fost invocate și argumentate, indicându-se

încălcările de lege care atrag nelegalitatea.

Indicarea de către recurentă a unor dispoziții

legale, nu atrage automat cerința motivării recursului în conformitate cu dispozițiile

aplicabile în materia recursului, cererea de recurs fiind supusă unor cerințe de

formă diferite de cele instituite pentru cererea de apel, cerințe impuse de caracterul

nedevolutiv al acestei căi de atac.

Nu în ultimul rând trebuie reținut faptul

că instanța nu se poate substitui părții pentru a imagina eventualele motive de

nelegalitate, pentru că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile sunt

cele care au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile stabilite

de lege.

În

alți termeni față de considerentele precedente, se poate reține

că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea

unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care, Înalta Curte urmează a constata

nulitatea cererii de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată

de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș., jud. Brăila împotriva deciziei

civile nr. 53/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

I c

ivilă, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

9 aprilie 2013.