ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de

14

aprilie

2004,

reclamantele P.I.A.A.P. și V.V.G.D., au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul Brăila și Primarul municipiului Brăila, solicitând anularea

dispoziției din 18 martie 2004 emisă de primar și obligarea pârâților la

emiterea unei noi dispoziții, prin care să le restituie în natură imobilul

situat în Brăila, format din teren în suprafață de 320 mp. Ulterior,

reclamantele și-au modificat acțiunea, solicitând instanței ca, în cazul în

care nu li se va restitui în natură imobilul susmenționat, să li se restituie

terenul situat în Brăila.

Prin sentința civilă nr. 544 din 23 noiembrie 2004, Tribunalul

Brăila, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantelor.

În fapt, s-a reținut că reclamantele sunt fiicele și moștenitoarele

defunctului P.G., care la data de 01 octombrie 1949 a cumpărat terenul.

La cererea numitului P.G., s-a aprobat ca în schimbul terenului

să i se dea terenul situat în Brăila.

Reclamantele nu au fost în măsură să prezinte documentele

doveditoare cu privire la acest schimb, depunând la dosar adresa din 13 iulie 2004

emisă de Direcția Județeană Galați a Arhivelor Naționale, prin care li s-a adus

la cunoștință că în evidențele deținute de instituție nu figurează decizia referitoare

la schimbul de teren.

În atare situație de fapt, în mod corect s-a emis dispoziția

de respingere a notificării, nefăcându-se dovada că autorul reclamantelor ar fi

fost proprietarul imobilului notificat și că acesta ar fi fost preluat abuziv de

stat.

În ceea ce privește terenul, reclamantele nu au făcut dovada

că acesta a intrat fără drept în posesia pârâților și nici nu au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 343 din 28 februarie 2005, Curtea

de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.

Instanța a considerat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile

art. 1405 și art. 1406 C. civ. și că schimbul a fost perfect valabil, respectiv

că reclamantele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii

nr. 10/2001 în privința imobilului. S-a constatat că restituirea în natură a terenului

nu este posibilă, întrucât a fost atribuit unei alte persoane conform Legii nr.

42/1991, nemaifiind liber.

Prin decizia civilă nr. 7324 din 21 noiembrie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantelor, a casat decizia și

a trimis cauza spre rejudecare.

Ieșirea din patrimoniul unității deținătoare a imobilului

solicitat de către reclamante face imposibilă restituirea în natură a acestuia către

acestea. Nelegalitatea atribuirii terenului în litigiu unei alte persoane a format

obiectul unei alte judecăți, în care s-a stabilit în mod irevocabil că la emiterea

ordinului nu s-a încălcat vreo dispoziție legală.

Înalta Curte a constatat că o altă chestiune invocată de

către reclamante nu a fost lămurită, respectiv dacă terenul pentru care reclamantele

au formulat notificare se suprapune, în tot sau în parte, cu terenul pentru care

numitului V.M. i s-a emis Ordinul nr. 193/2003. În măsura în care s-ar constata

că cele două terenuri nu se suprapun, fie și parțial, suprafața ce s-ar putea identifica

drept liberă în înțelesul Legii nr. 10/2001 li s-ar putea restitui în natură, reclamantelor.

În ipoteza în care, urmare a noilor verificări s-ar confirma

identitatea totală a celor două terenuri și pe cale de consecință, imposibilitatea

restituirii în natură a terenului, soluția de menținere integrală a dispoziției

contestate nu ar putea fi păstrată.

S-a apreciat că în faza de judecată sunt aplicabile dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația în care restituirea în

natură nu este posibilă, persoanelor îndreptățite urmează a li se propune măsuri

reparatorii prin echivalent.

Una din măsurile prevăzute de textul de lege menționat

este aceea a atribuirii unui alt bun în compensare, așa încât, cererea reclamantelor

de atribuire, în subsidiar, a terenului urmează a se analiza din această perspectivă,

dat fiind că nu a făcut obiectul notificării, dar a fost solicitat în subsidiar

de reclamante prin cererea de chemare în judecată.

Având în vedere că terenul a fost deținut inițial de autorul

reclamantelor, pentru care chiar statul comunist a înțeles să ofere drept despăgubire

un alt teren, atribuirea sa ar fi o reală măsură reparatorie, atât în litera, cât

și în spiritul legii speciale.

În cauză însă nu s-a verificat situația juridică a acestui

teren, decizia curții de apel necuprinzând motivele pentru care cererea subsidiară

a reclamantelor nu poate fi primită.

Prin decizia civilă nr. 51 A din 15 mai 2012, Curtea de

Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat sentința,

a admis acțiunea, a anulat dispoziția din 18 martie 2004, a obligat pârâtul să emită

o dispoziție de acordare în compensare către reclamante a terenului în suprafață

de 2533 mp, situat în Brăila, astfel cum a fost identificat de expertiza J.N..

Față de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în rejudecare, instanța de apel a avut doar sarcina de a stabili natura

măsurilor reparatorii.

Cum din actele furnizate de O.C.V.P.I. și expertizele efectuate

în cauză a rezultat că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, s-a optat

pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001. A fost astfel identificat de către Primăria municipiului

Brăila terenul și expertizat de către instanță.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere

de recurs

la data de 23 iulie 2012, pârâții

Instituția Primarului municipiului Brăila și Primăria municipiului Brăila, prin

primar, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv

de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ..

S-a susținut că prin Hotărârea Consiliului Local Municipal

Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafața de 2500 mp teren ce poate

fi acordat în compensare de către Instituția Primarului Municipiului Brăila.

Instanța a dispus însă acordarea unei suprafețe de 2533

mp, deși atributul administrării domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale

nu poate fi exercitat de către autoritatea judecătorească ci exclusiv de autoritatea

publică locală, singura în măsură să stabilească destinația unui teren, conform

prevederilor Legii administrației publice locale și Legii cadru privind descentralizarea.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii,

motiv de modificarea a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

S-a susținut că prin decizia nr. 7324/2005, Înalta Curte

de Casație și Justiție a solicitat edificarea situației juridice a terenurilor care

ar fi putut fi acordate drept despăgubire, respectiv terenul deținut inițial în

Brăila și cel acordat în compensare de către stat.

Instanța a constatat faptul că din suprafața totală de

304 mp, situată în Brăila, a rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafața

de 24 mp, restituibilă în natură, conform concluziei expertului.

Legea nr. 10/2001, instituie la art. 1, prevalenta măsurilor

reparatorii prin restituire în natură, ceea ce impunea acordarea acestui teren și

doar pentru restul de 280 mp să fie analizată posibilitatea acordării de teren în

compensare.

Recursul este nefondat.

Instanța de apel, respectând dezlegările date de Înalta

Curte de Casație și Justiție, a constatat, sub aspectul situației de fapt - în urma

administrării și aprecierii înscrisurile administrate, respectiv expertizelor efectuate

în cauză - că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, situație în care

s-a optat pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba de o situație de fapt pe deplin stabilită și

necontestată, s-a apreciat în mod corect că și în faza de judecată sunt aplicabile

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația în care

restituirea în natură nu este posibilă, persoanelor îndreptățite urmează a li se

propune măsuri reparatorii prin echivalent - prin Hotărârea Consiliului Local Municipal

Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafața de 2500 mp teren ce poate

fi acordat în compensare.

Din această perspectivă nu se poate reține că instanța

și-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești - motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - întrucât măsura reparatorie constând în compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin.

(2) și (3) din lege, este obligatorie și, totodată, este prioritară în raport de

măsura reparatorie constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare, legea permite ca entitatea învestită

cu soluționarea notificării să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în

echivalent, orice bunuri sau servicii pe care le deține și care sunt acceptate de

persoana îndreptățită.

Din conținutul dispoziției legale susmenționate rezultă

că măsura compensării presupune întrunirea unui acord între unitatea deținătoare

și persoana îndreptățită, acord ce poate fi supus cenzurii instanței de judecata

pentru situații de rea-credința, sub toate formele acesteia, din partea unei sau

alteia din părți.

S-a apreciat în mod consecvent în jurisprudența instanțelor

că măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare

ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deține bunuri sau de servicii

disponibile să le înscrie în tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile

art. 1 alin. (5). Așa fiind, persoana îndreptățită este în drept să solicite iar

instanțele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea

deținătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare.

Pe cale de consecință, instanțele de fond aveau obligația

de a verifica, în concret, care sunt bunurile disponibile la nivelul entității deținătoare

și de a statua cu privire la măsura compensării.

Susținerile

apelanților pârâți, potrivit cu care autoritatea publică locala deținătoare are

atributul stabilirii modalității de despăgubire efectivă, sunt parțial întemeiate,

însă ele își găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legi, iar nu în viziunea

unei libertăți arbitrare a entității publice respective.

Instanța de recurs nu poate retine, in contextul probatoriu

administrat și apreciat de instanțele fondului, nici un aspect de nelegalizate in

aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1 referitoare la prevalenta măsurilor

reparatorii prin restituire în natură,

Împrejurarea că din suprafața totală de 304 mp, situată

în Brăila, a mai rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafața de 24 mp,

restituibilă în natură, nu poate schimba soluția pronunțată, întrucât orice măsură

de reparație civilă prescrisă de legea specială trebuie să răspundă și exigențelor

de echitate.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul pârâților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin

primar și Instituția Primarului municipiului Brăila împotriva deciziei nr. 51/A

din 15 mai 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.