ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 aprilie 2004, reclamantele P.I.A.A.P. și V.V.G.D., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brăila și Primarul municipiului Brăila, solicitând anularea dispoziției din 18 martie 2004 emisă de primar și obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții, prin care să le restituie în natură imobilul situat în Brăila, format din teren în suprafață de 320 mp. Ulterior, reclamantele și-au modificat acțiunea, solicitând instanței ca, în cazul în care nu li se va restitui în natură imobilul susmenționat, să li se restituie terenul situat în Brăila. Prin sentința civilă nr. 544 din 23 noiembrie 2004, Tribunalul Brăila, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantelor.

În fapt, s-a reținut că reclamantele sunt fiicele și moștenitoarele defunctului P.G., care la data de 01 octombrie 1949 a cumpărat terenul. La cererea numitului P.G., s-a aprobat ca în schimbul terenului să i se dea terenul situat în Brăila. Reclamantele nu au fost în măsură să prezinte documentele doveditoare cu privire la acest schimb, depunând la dosar adresa din 13 iulie 2004 emisă de Direcția Județeană Galați a Arhivelor Naționale, prin care li s-a adus la cunoștință că în evidențele deținute de instituție nu figurează decizia referitoare la schimbul de teren. În atare situație de fapt, în mod corect s-a emis dispoziția de respingere a notificării, nefăcându-se dovada că autorul reclamantelor ar fi fost proprietarul imobilului notificat și că acesta ar fi fost preluat abuziv de stat.

În ceea ce privește terenul, reclamantele nu au făcut dovada că acesta a intrat fără drept în posesia pârâților și nici nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 343 din 28 februarie 2005, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor. Instanța a considerat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1405 și art. 1406 C. civ. și că schimbul a fost perfect valabil, respectiv că reclamantele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 în privința imobilului. S-a constatat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, întrucât a fost atribuit unei alte persoane conform Legii nr. 42/1991, nemaifiind liber.

Prin decizia civilă nr. 7324 din 21 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantelor, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare. Ieșirea din patrimoniul unității deținătoare a imobilului solicitat de către reclamante face imposibilă restituirea în natură a acestuia către acestea. Nelegalitatea atribuirii terenului în litigiu unei alte persoane a format obiectul unei alte judecăți, în care s-a stabilit în mod irevocabil că la emiterea ordinului nu s-a încălcat vreo dispoziție legală. Înalta Curte a constatat că o altă chestiune invocată de către reclamante nu a fost lămurită, respectiv dacă terenul pentru care reclamantele au formulat notificare se suprapune, în tot sau în parte, cu terenul pentru care numitului V.M.

i s-a emis Ordinul nr. 193/2003. În măsura în care s-ar constata că cele două terenuri nu se suprapun, fie și parțial, suprafața ce s-ar putea identifica drept liberă în înțelesul Legii nr. 10/2001 li s-ar putea restitui în natură, reclamantelor. În ipoteza în care, urmare a noilor verificări s-ar confirma identitatea totală a celor două terenuri și pe cale de consecință, imposibilitatea restituirii în natură a terenului, soluția de menținere integrală a dispoziției contestate nu ar putea fi păstrată. S-a apreciat că în faza de judecată sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, persoanelor îndreptățite urmează a li se propune măsuri reparatorii prin echivalent.

Una din măsurile prevăzute de textul de lege menționat este aceea a atribuirii unui alt bun în compensare, așa încât, cererea reclamantelor de atribuire, în subsidiar, a terenului urmează a se analiza din această perspectivă, dat fiind că nu a făcut obiectul notificării, dar a fost solicitat în subsidiar de reclamante prin cererea de chemare în judecată. Având în vedere că terenul a fost deținut inițial de autorul reclamantelor, pentru care chiar statul comunist a înțeles să ofere drept despăgubire un alt teren, atribuirea sa ar fi o reală măsură reparatorie, atât în litera, cât și în spiritul legii speciale. În cauză însă nu s-a verificat situația juridică a acestui teren, decizia curții de apel necuprinzând motivele pentru care cererea subsidiară a reclamantelor nu poate fi primită.

Prin decizia civilă nr. 51 A din 15 mai 2012, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziția din 18 martie 2004, a obligat pârâtul să emită o dispoziție de acordare în compensare către reclamante a terenului în suprafață de 2533 mp, situat în Brăila, astfel cum a fost identificat de expertiza J.N.. Față de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în rejudecare, instanța de apel a avut doar sarcina de a stabili natura măsurilor reparatorii. Cum din actele furnizate de O.C.V.P.I. și expertizele efectuate în cauză a rezultat că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, s-a optat pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A fost astfel identificat de către Primăria municipiului Brăila terenul și expertizat de către instanță. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 iulie 2012, pârâții Instituția Primarului municipiului Brăila și Primăria municipiului Brăila, prin primar, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.. S-a susținut că prin Hotărârea Consiliului Local Municipal Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafața de 2500 mp teren ce poate fi acordat în compensare de către Instituția Primarului Municipiului Brăila.

Instanța a dispus însă acordarea unei suprafețe de 2533 mp, deși atributul administrării domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale nu poate fi exercitat de către autoritatea judecătorească ci exclusiv de autoritatea publică locală, singura în măsură să stabilească destinația unui teren, conform prevederilor Legii administrației publice locale și Legii cadru privind descentralizarea. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii, motiv de modificarea a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. S-a susținut că prin decizia nr. 7324/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat edificarea situației juridice a terenurilor care ar fi putut fi acordate drept despăgubire, respectiv terenul deținut inițial în Brăila și cel acordat în compensare de către stat.

Instanța a constatat faptul că din suprafața totală de 304 mp, situată în Brăila, a rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafața de 24 mp, restituibilă în natură, conform concluziei expertului. Legea nr. 10/2001, instituie la art. 1, prevalenta măsurilor reparatorii prin restituire în natură, ceea ce impunea acordarea acestui teren și doar pentru restul de 280 mp să fie analizată posibilitatea acordării de teren în compensare. Recursul este nefondat. Instanța de apel, respectând dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat, sub aspectul situației de fapt - în urma administrării și aprecierii înscrisurile administrate, respectiv expertizelor efectuate în cauză - că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, situație în care s-a optat pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba de o situație de fapt pe deplin stabilită și necontestată, s-a apreciat în mod corect că și în faza de judecată sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, persoanelor îndreptățite urmează a li se propune măsuri reparatorii prin echivalent - prin Hotărârea Consiliului Local Municipal Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafața de 2500 mp teren ce poate fi acordat în compensare. Din această perspectivă nu se poate reține că instanța și-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

- întrucât măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, este obligatorie și, totodată, este prioritară în raport de măsura reparatorie constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare, legea permite ca entitatea învestită cu soluționarea notificării să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii pe care le deține și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

Din conținutul dispoziției legale susmenționate rezultă că măsura compensării presupune întrunirea unui acord între unitatea deținătoare și persoana îndreptățită, acord ce poate fi supus cenzurii instanței de judecata pentru situații de rea-credința, sub toate formele acesteia, din partea unei sau alteia din părți. S-a apreciat în mod consecvent în jurisprudența instanțelor că măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deține bunuri sau de servicii disponibile să le înscrie în tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5). Așa fiind, persoana îndreptățită este în drept să solicite iar instanțele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deținătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare.

Pe cale de consecință, instanțele de fond aveau obligația de a verifica, în concret, care sunt bunurile disponibile la nivelul entității deținătoare și de a statua cu privire la măsura compensării. Susținerile apelanților pârâți, potrivit cu care autoritatea publică locala deținătoare are atributul stabilirii modalității de despăgubire efectivă, sunt parțial întemeiate, însă ele își găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legi, iar nu în viziunea unei libertăți arbitrare a entității publice respective.

Instanța de recurs nu poate retine, in contextul probatoriu administrat și apreciat de instanțele fondului, nici un aspect de nelegalizate in aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1 referitoare la prevalenta măsurilor reparatorii prin restituire în natură, Împrejurarea că din suprafața totală de 304 mp, situată în Brăila, a mai rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafața de 24 mp, restituibilă în natură, nu poate schimba soluția pronunțată, întrucât orice măsură de reparație civilă prescrisă de legea specială trebuie să răspundă și exigențelor de echitate. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primăria municipiului Brăila, prin primar și Instituția Primarului municipiului Brăila împotriva deciziei nr. 51/A din 15 mai 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.