ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 839/2013

Deliberând asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 februarie 2013 a Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.M.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanța a apreciat că admiterea în principiu constituie doar prima etapă în evaluarea cererii, urmând ca punerea în libertate a inculpatului să se poată dispună numai în măsura în care instanța apreciază în sensul temeiniciei cererii.

Potrivit art. 160

1

C. proc. pen., în cursul procesului penal, inculpatul poate cere punerea sa în libertate provizorie sau pe cauțiune. O dispoziție asemănătoare se regăsește în art. 23 alin. (10) din Constituție.

De asemenea, în art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. se arată că instanța admite cererea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată.

Dispozițiile arătate, precum și principiul constituțional enunțat în art. 23 alin. (10) din Constituție consacră caracterul facultativ al liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune.

În afara condițiilor de formă în raport de care se apreciază admisibilitatea, precum și condițiile prev. de art. 160

2

alin. (1), (2) C. proc. pen., instanța are obligația de a verifica temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Ținând seama de infracțiunile ce fac obiectul cauzei și circumstanțele concrete ale cauzei, sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. și nu există elemente care să conducă Ia concluzia că inculpatul ar zădărnici aflarea adevărului, pentru ca cererea de liberare provizorie să cadă sub incidența art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

Îndeplinirea condițiilor prev. de art. 160

2

alin. (1), (2) C. proc. pen. nu constituie un argument suficient pentru a aprecia drept întemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Legiuitorul nu a explicitat criteriile în raport de care trebuie analizată temeinicia cererii, însă prin Decizia nr. 17/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că " în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului", urmând a se ține seama de "gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedentele penale și sănătatea acestuia.

Liberarea provizorie implică aprecierea instanței că scopul măsurii preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi realizat prin această instituție procesuală, însă modul în care ar fi acționat inculpatul și antecedentele sale penale, raportat la existența unei condamnări în primă instanță la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, nu oferă garanții suficiente că liberarea provizorie asigură condițiile unei bune desfășurări a procesului penal.

Faptele de care este acuzat inculpatul prezintă un grad suficient de ridicat de pericol social, având în vedere durata lungă a activității infracționale - între anii 2007 - 2011, numărul persoanelor induse în eroare, posibila falsificare a unor înscrisuri oficiale în numeroase rânduri, prejudiciile create părților vătămate, referirile inculpatului la implicarea unor funcționari ai unor instituții publice.

Circumstanțele reale care caracterizează posibila activitate infracțională relevă un potențial infracțional al inculpatului, dedus atât din durata și întinderea activității infracționale, dar și din specificul infracțiunilor posibil a fi fost comise, care denotă o perseverență în săvârșirea acelorași genuri de infracțiuni.

Ca atare, acuzațiile penale aduse inculpatului nu oferă elemente în favoarea admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Totodată, nici conduita anterioară a inculpatului, dar nici antecedentele sale penale nu relevă date în sensul admiterii cererii. Pe parcursul procesului penal inculpatul a negat acuzațiile ce îi sunt aduse, contrar celor susținute de părțile vătămate, așa că, raportat la starea de fapt reținută în sarcina sa, nu se poate considera că a avut o poziție procesuală activă, care să permită a se aprecia că poate ajuta la buna desfășurare a procesului penal. Inculpatul a mai fost condamnat în anul 2000 pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar în anul 2007 a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri oficiale și uz de fals. Acuzațiile aduse inculpatului arată că acesta își procura veniturile prin desfășurarea în mod constant a unor activități ilicite, de aceea nu se poate aprecia asupra unui profil psihologic pozitiv al inculpatului și a unor garanții serioase date de persoana sa, doar motivat de faptul că are o familie (mama în vârstă și un copil minor, dar care nu locuia împreună cu inculpatul).

Stadiul procesual și durata arestării preventive nu sunt în favoarea aprecierii temeiniciei cererii inculpatului, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat în primă instanță la o pedeapsă semnificativă în regim privativ de libertate, astfel că lăsarea în libertate a unei persoane condamnate chiar și în primă instanță la o astfel de pedeapsă, în contextul în care nu au intervenit elemente noi de la data condamnării, nu este oportună. Durata arestării preventive trebuie analizată nu numai prin prisma factorului temporal, fiind necesar a fi raportată la fazele procesuale parcurse, probatoriul administrat, cuantumul pedepsei aplicate în primă instanță, criterii în raport de care nu se poate considera că suntem în prezența unui caz de depășire a termenului rezonabil al privării de libertate.

Astfel, curtea a reținut că buna desfășurare a procesului penal, inclusiv din perspectiva asigurării executării pedepsei, în măsura în care se va menține condamnarea pronunțată în primă instanță, nu ar fi asigurată prin punerea în libertate a inculpatului în acest moment procesual.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul P.M. prin care a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar și judecarea în stare de libertate.

Potrivit art. 23 alin. (10) din Constituție și art. 5 alin. (5) C. proc. pen., liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertății persoanei pe tot parcursul desfășurării activității judiciare de natură penală.

Potrivit art. 160

1

C. proc. pen. în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Analizând recursul inculpatului, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanță a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat nu depășesc limita maximă de 18 ani închisoare.

Potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În ce privește această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului și complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, situația personală și familială a inculpatului, nivelul de instrucție, se constată că din actele și lucrările dosarului nu se relevă indicii pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârși sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul în cauză.

Existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului "factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie" măsura arestării preventive și prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Drept urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege care ar conduce la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în cursul procesului penal, în condițiile art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., și nici sub aspectul oportunității cererea nu este întemeiată, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen.

Înalta Curte se raportează atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de inculpat, cât și la cele care privesc persoana inculpatului, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins și prin liberarea provizorie a acesteia.

Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că, în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor reținute în sarcina inculpatului, având în vedere durata lungă a activității infracționale - între anii 2007 - 2011, numărul persoanelor induse în eroare, posibila falsificare a unor înscrisuri oficiale în numeroase rânduri, prejudiciile create părților vătămate, referirile inculpatului la implicarea în activitatea infracțională a unor funcționari ai unor instituții publice, lăsarea acestuia în libertate nu se impune în acest moment procesual.

Privarea de libertate în continuare a inculpatului apare ca necesară și prin prisma scopului bunei desfășurări și realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea fiind garantate numai prin menținerea inculpatului în stare de arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept.

Liberarea provizorie sub control judiciar este o vocație pentru inculpat, instanța este cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpatului în stare de libertate în raport de temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

În consecință, criticile din recurs și solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii de ședință din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 16105/118/2011.

Văzând și prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat P.M. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii de ședință din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 16105/118/2011.

Obligă recurentul inculpat P.M., la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 martie 2013.

Procesat de GGC - NN